Ieri şi azi. Dar mîine? (Meditaţii şi nădejdi ale unui om efemer)

„Isus Cristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci” Evrei 13:8

Parcă ieri eram copil. Astăzi eu am un copil, iar mîine acest copil va vorbi cum vorbesc eu acum.

La fel s-au gîndit cei care au fost înainte de mine, la fel gîndiţi voi care citiţi aceste rînduri şi la fel vor gîndi cei care nu s-au născut încă.

Cînd eram mic, aveam impresia că trecerea de la 31 decembrie la 1 ianuarie era parcă o „întinerire” nu numai a planurilor, a dorinţelor, a provocărilor, ci a vieţii înseşi. Dar, nu e aşa. 1 ianuarie al oricărui an este „mai bătrîn” decît 31 decembrie al anului precedent (iată cum 1 e mai mare ca 31).

Că vrem sau ba, timpul trece … şi cu el şi noi. Cine poate nega o realitate atît de evidentă?

Aproape de fiecare dată cînd mă despart de cineva cu care, potrivit aşteptărilor, ar trebui să mă întîlnesc după puţin timp, mă gîndesc totuşi că viitoarea întîlnire s-ar putea să nu mai aibă loc. Salutările de despărţire le fac conştient de posibilităţile viitorului.

Aproape de fiecare dată cînd mă culc noaptea, mă culc cu gîndul că a doua zi s-ar putea să nu mai fie, pentru mine sau pentru alţii. Eu sau alţii foarte dragi mie s-ar putea să părăsim viaţa aceasta şi … odată lucrul acesta se va întîmpla.

Aproape de fiecare dată cînd mă rog Îi mulţumesc Domnului „şi pentru această zi”.

Avînd perspectiva aceasta, inevitabilă oricum, anticipez durerea mea şi a altora şi, mai mult, sufăr anticipat. Durerea devine cu atît mai mare cu cît persoanele acestea sunt adînc gravate în inima mea. Nu, nu e o nebunie, o nechibzuinţă, o neglijare a bucuriilor prezente şi nici măcar o fobie. Încerc să mă bucur de tot din prezent, dar nu pot trăi în ignoranţă cu privire la ziua de mîine şi la posibilităţile ei.

Ieri a trecut, azi este, dar mîine? Ce va fi mîine? Cum? Cine? De ce? Pentru ce? Pînă cînd?…

Poate că mîine vor fi multe întrebări şi puţine răspunsuri. Poate că mîine vor fi dezamăgiri, căderi, înfrîngeri, lacrimi, remuşcări, pierderi mari…

Poate că aşa va fi mîine, dar orice ar fi, mîine va fi şi speranţă.

Există două tipuri de oameni efemeri (oricum, orice om este efemer). Unul este cel al acelora care trec din lumea aceasta în lumea unde speranţele sunt împlinite. Iar celălalt tip este al acelora care trec din lumea aceasta într-un mîine continuu, extrem de întunecat şi dureros.

Diferenţa o face Isus, Isus Care este Acelaşi ieri şi astăzi şi în veac. La El nu este mîine sau, putem spune, mîine este mult prea mic pentru a fi menţionat. La El este în veac.

Dacă omul efemer nu Îl cunoaşte pe Cel care este în veac, nu poate decît să aştepte un inevitabil mîine fără de speranţă.

Ei bine, datorită Lui trecutul poate fi schimbat, prezentul e plin de har, iar mîine devine unul al împlinirii nădejdilor înalte. Datorită Lui, în ciuda pierderilor de mîine (dar nu numai), speranţa aduce reîntîlnirea celor despărţiţi pentru o vreme, a celor care au avut un numitor comun (Isus). Între noi fie vorba, reîntîlnirea aceasta este mult mai de dorit şi mai bună decît o convieţuire continuă pe acest pămînt. Datorită Lui, nesiguranţa zilei de mîine nu este o problemă pentru că oricum va fi, va fi bine, doar El poartă de grijă, nu?

Ei bine, datorită Lui, mîine orice ar fi, va fi înecat în eternitatea Sa, nu fără a-şi găsi însă explicaţia.

Pentru mine e bine pentru că Isus a intervenit în ieri şi l-a schimbat. În ce priveşte azi, El e prezent … şi ce bine e cu El. Iar mîine, orice-ar aduce, El va fi acolo.

Frumuseţea este că, în ciuda nesiguranţei prezentului şi viitorului, în ciuda tuturor lucrurilor care au şi care vor avea loc, El este Acelaşi, El nu se schimbă (lucru pe care îl comunică versetul de la început). Această permanenţă oferă vieţii nesigure stabilitate. Cine se ancorează în El, se dezrădăcinează uşor din lumea aceasta şi păşeşte în acelaşi timp într-un tărîm neschimbător, nepieritor, nestricăcios…

Fără El însă, ieri e o povară prea grea de purtat, iar azi nu e decît apăsare. Cît priveşte mîine, da, el va fi teribil şi de nedorit.

Îl ai pe Isus în viaţa ta efemeră?

Anunțuri

Impact asupra trecutului (meditaţie la sfîrşit de an)

A mai trecut un an.

Odată cu trecerea acestui an, am lăsat în urmă lucruri din viaţa de zi cu zi (vorbe, fapte, atitudini, sentimente, persoane, prietenii, planuri), ca să nu spun că am lăsat în urmă o parte din însăşi viaţa noastră.

Ce a trecut, trecut este, fără ca noi să mai putem face ceva în privinţa aceasta. Nu mai putem schimba vorbele rostite, faptele comise (sau omise), atitudinile avute sau orice alt lucru trecut. Putem ca, începînd de acum, să schimbăm diferite lucruri, dar nu putem face asta cu ceea ce deja s-a întîmplat.

De ce? Timpul este ireversibil şi din cauza aceasta ceea ce s-a petrecut nu poate fi afectat în niciun fel.

Ce mai putem face cu privire la anul care a trecut?

Nu există nimic ce am putea face … cu o singură excepţie. Această excepţie nu se compară cu, să zicem, faptul că acum putem să uităm trecutul. Uitarea nu schimbă realitatea despre care vorbim.

Excepţia la care mă refer are legătură cu vinovăţia trecutului: nu putem face ceva acum pentru a înlocui, de exemplu, lipsa rugăciunii sau slujirea nechibzuită sau vorbele rostite cu o rugăciune înfocată si perseverentă, cu o slujire înţeleaptă sau cu vorbe duhovniceşti în aşa fel încît atunci cînd ne uităm în trecut să vedem persoane rugative, slujitori înţelepţi şi oameni spirituali în vorbire. Vinovăţia lor însă poate fi schimbată prin pocăinţă.

În felul acesta putem avea un impact asupra trecutului.

Bineînţeles, impactul acesta nu comunică faptul că nu am fost vinovaţi, pentru că am fost, însă el rezolvă problemele din trecut în aşa fel încît vinovăţia aceasta este iertată. Dumnezeu intervine în trecutul nostru şi face ordine. De fapt, tocmai lucrul acesta îl cere Dumnezeu de la noi.

Dumnezeu ne face oameni noi numai în măsura în care El rezolvă ceea ce este vechi.

Nu e, cred eu, înţelept să ne avîntăm înspre viitor, fără a influenţa în felul acesta trecutul. Avîntîndu-ne înspre viitor cu povara trecutului pe umerii noştri nu va însemna o schimbare radicală înspre o viaţă diferită (mai bună, adică mai sfîntă şi mai aproape de Domnul).

Pocăinţa pentru trecut afectează trecutul, dar ea, în acelaşi timp, deschide orizontul unei vieţi schimbate în prezent, dar şi în viitor.

Timpul nu schimbă oameni (un nou an nu ne va face oameni noi), doar pocăinţa face asta.

Calitatea viitorului depinde de impactul nostru asupra trecutului.