E muzica aceasta creştină? (4)

Prin cele trei postări anterioare din categoria aceasta am vrut să trag un semnal de alarmă cu privire la muzica creştină. Motivele sunt mai multe. Înainte de a le menţiona vreau să precizez că acestea sunt cîteva gînduri din partea unuia nepregătit în domeniul muzicii, dar preocupat de un creştinism care trebuie să afecteze orice aspect al său.

Primul motiv vizează conformarea la Scriptură. Cît din conţinutul cîntărilor creştine existente se potriveşte cu învăţătura Sfintei Scripturi? Cît din aceste cîntări comunică învăţătură biblică? Nu cred că prin folosirea răzleaţă a unor idei religioase, luate poate chiar din Biblie, se atinge acest standard. În fond, de ce ar fi numită o anumită muzică, muzică creştină? Dacă există muzică creştină, lucrul acesta este posibil doar pentru că ea este de la Dumnezeu. Modul în care putem verifica sursa aceasta este de a clarifica conformarea lucrului evaluat la Cuvîntul lui Dumnezeu. În absenţa unei astfel de conformări, sursa nu poate să fie Dumnezeu.
Din punctul meu de vedere, conformarea la Scriptură este o chestiune holistică, de aceea cred că nu numai conţinutul, dar şi forma muzicii trebuie să fie în consonanţă cu tonul Scripturii. Deşi subiectul acesta este extrem de dificil, eu cred că Biblia ne trasează o direcţie cu privire la felul în care trebuie să arate muzica creştinilor. De asemenea, cîntăreţii, viaţa lor, dar şi manifestările acestora din timpul închinării reprezintă lucruri pe care trebuie să le luăm în calcul. Am auzit şi am văzut tineri din grupuri de închinare, cu urdori la ochi, nespălaţi, nepieptănaţi, cu tricourile scoase din pantalonii pe care i-au purtat toată săptămîna (poate cel puţin), care nu pun mîna pe Biblie poate nici măcar o dată pe lună, care cîntau cu mîinile ridicate, cu ochii închişi şi cu faţa îndreptată înspre cer „Sfînt eşti, sfînt eşti, sfînt eşti”. Aceasta este o profanare a Numelui lui Dumnezeu. Tim Fisher definea muzica creştină ca acea muzică în care textul, muzica, cîntăreţii şi interpretarea sunt conforme cu chipul lui Cristos. (Tim Fisher, Bătălia pentru muzica creştină, 30). Are dreptate?

Al doilea motiv are de a face cu muzica pe care o ascultă Dumnezeu, deşi sensul în care ascultă poate să fie diferit. El poate să asculte cu plăcere, dar poate şi doar să audă, dar să nu fie încîntat de ceea ce aude, ba mai mult, să fie chiar dezgustat. Ceea ce trebuie luat în calcul aici (şi nu numai aici) este faptul că Dumnezeu este audienţa. Muzica este de la Dumnezeu, dar este şi pentru Dumnezeu. Dacă cineva cîntă, trebuie să-I cînte Domnului, altfel nu-i nimic evlavios în a cînta. Noi nu cîntăm în primul rînd pentru fratele de lîngă noi sau pentru musafirii bisericii. Aceştia pot cînta împreună cu noi. Există o dimensiune a muzicii care vizează învăţătura noastră şi a tuturor celor ce o ascultă, însă mai presus de orice şi oricine, muzica este pentru Dumnezeu. Haideţi să fim atenţi la audienţa noastră cea mai importantă! Subliniez însă că Dumnezeu primeşte numai muzica a cărei origine este în El.

Un al treilea motiv vizează muzica cu care creştinii îşi hrănesc sufletele (în particular, dar şi în public, în afara bisericii, dar şi în părtăşia acesteia). Ce fel de hrană este aceasta? Acest motiv are de a face cu spiritualitatea creştinilor şi cu creşterea lor spirituală. Nu afirm faptul că nu există gusturi diferite cu privire la muzica divină (aici pe pămînt), dar afirm că toată muzica divină trebuie să inspire şi să promoveze spiritualitate. Altfel spus, cineva, prin muzica pe care o ascultă, trebuie să fie confruntat cu caracterul lui Dumnezeu şi impulsionat înspre creştere spirituală. De foarte multe ori, după ce am ascultat unele cîntări, m-am întrebat ce a rămas în viaţa mea în urma ascultării lor. Tot de atîtea ori realizam că în afară de o bună dispoziţie temporară şi nejustificată şi în afară de un ritm care-mi răsuna în minte în mod continuu şi care se făcea simţit şi în trup, producînd o stare energică, nimic substanţial nu-mi intrase în suflet. Spunînd asta precizez că nu pledez aici împotriva cîntărilor mai dinamice şi nici nu argumentez pentru cele lălăite, chem însă la o analiză serioasă a spiritualităţii promovate şi realizate de cîntările creştine şi de formele în care sunt comunicate acestea. În fond, ce este muzica creştină? Dacă ceea ce ascultăm nu produce o spiritualitate care rămîne, una matură, ar trebui să ne intereseze faptul că cineva cîntă frumos cîteva frînturi din Biblie?
Cînd am prezentat grupurile acelea extreme de muzică creştină (?!) m-am gîndit la un pericol din multele existente. E posibil ca tendinţa unora în faţa unor grupuri ca acestea să fie aceea de a se mulţumi cu ceva nu la fel de rău, cu o muzică mai puţin rea, mai puţin contaminată, mai puţin vinovată. Acesta este un pericol foarte mare şi o greşeală pe măsură. Chemarea noastră este să căutăm o perspectivă biblică cu privire la această problemă. Dumnezeu nu doreşte ca noi să venim înaintea Sa cu o muzică mai puţin rea. Aici nu e vorba de o rigurozitate cauzată de gusturi personale, ci de o rigurozitate cu privire la valorile lui Dumnezeu care, de altfel, sunt pentru binele nostru.

Celelalte motive le las pentru o postare viitoare.

Anunțuri

Omul om – gînduri despre omul complet (7)

Omul ca fiinţă spirituală

În mod incurabil omul, fără excepţie, este spiritual.

Un om doar cu minte, sentimente, dorinţe, separat de o sferă a religiei, a spiritualităţii, a raportării la dumnezeire nu poate fi conceput şi asta pentru că nu există aşa ceva. Omul a fost creat cu înclinaţia şi capacitatea de a avea o relaţie cu Creatorul său.

Spiritualitatea o vedem (şi) în faptul că omul este într-o continuă căutare dupa un dumnezeu sau mai mulţi. Chiar cei care par că nu tînjesc după un anumit dumnezeu, au cel puţin un dumnezeu în viaţa lor, chiar dacă ei îşi sunt lor înşişi aşa ceva.

Asta nu înseamnă că în clipa în care omul şi-a făcut sau găsit un dumnezeu el devine împlinit. Sfera aceasta nu garantează împlinirea omului, însă în absenţa acesteia împlinirea despre care vorbim este irealizabilă.

Întîi, trebuie ca omul să Îl găsească pe Acela care este singurul Dumnezeu adevărat. Asta înseamnă că trebuie făcută o distincţie între falşii dumnezei şi adevăratul Dumnezeu. Cel din urmă este Acela care există fără om şi fără de care omul nu poate fi. Falşii sunt cei ce nu pot exista fără om (omul este creatorul lor).

Apoi, trebuie ca El, adevăratul şi singurul Dumnezeu, să ocupe sfera spirituală şi să influenţeze fiinţa, conformînd-o intenţiilor Sale, lucru care implică supunere din partea omului.