Întrebări ale celui în suferință (Gînduri pentru cei care au suferit în ultima vreme, dar și pentru toți ceilalți. Gînduri pentru toată suflarea!)

Întrebările pe care și le pune cel în suferință sunt, de cele mai multe ori, puține. Problema chinuitoare este că aceste întrebări se tot repetă în sufletul lui, măcinîndu-l clipă de clipă. Iată cîteva din aceste întrebări:

Cine poate să-mi măsoare suferința? Implicația este aceea că suferindul simte că durerea e fără margini și, deseori, că nimeni nu suferă mai mult decît el. Se simte depășit de măsura poverii sale și devine tot mai mult convins că va fi zdrobit de greutatea necazului. Uneori avem impresia că totul orbitează în jurul nostru și că atunci cînd nouă ni se întîmplă ceva rău, nimic nu merge bine în lume. Ne mirăm, ne revoltăm, ne mîniem și nu înțelegem cum de ceilalți nu suferă la fel de mult ca noi.

Cine poate să-mi estimeze pierderea suferită? Pierzînd pe cineva drag, poate cel mai drag, omul realizează golul imens lăsat în urmă și se simte copleșit. Cu cît era mai valoros cel plecat, cu atît este mai mare pierderea. De cele mai multe ori, sentimentul care predomină este acela că nu mai merită să trăiești sau, altfel spus, că nu mai e nimic pentru care să trăiești.

Cine îmi poate mîngîia sufletul? Suferindul caută deseori alinare, dar se gîndește că nimeni nu înțelege cum înțelege el, că nimeni nu privește lucrurile cum le privește el, că nimeni nu simte la fel cum simte el. Aparent, nimeni nu poate să mîngîie. Chiar cei care au trecut pe-aici nu simt la fel de intens răul acum cînd suferința îi este atît de mare. Întrebări de genul Oare mă înțelege cineva? frămîntă sufletul pînă la epuizare.

De ce mi s-a întîmplat mie una ca asta? De ce mie? De ce acum? Amărăciunea durerii se transformă nu de puține ori într-un sentiment de revoltă aprinsă împotriva Celui Care guvernează universul. Afectivitatea față de Dumnezeul Cel Bun este sub asediu tocmai prin faptul că este pusă la îndoială afecțiunea Sa față de ființele plăpînde, oamenii. Imaginea care Îi este atribuită este mai mult cea a unui Dumnezeu ori neputincios, ori rău, ori nepăsător…

Oare voi putea trece de asta vreodată? Durerea parcă aduce cu sine sentimentul chinuitor al deznădejdii, al neputinței absolute, al înfrîngerii sub povara experiențelor nefericite.

TOTUȘI, există speranță în Isus,

Care guvernează cu înțelepciune, dreptate și afecțiune universul,

Care ne iubește,

Care nu e indiferent,

Care cunoaște și înțelege prin ce trecem,

Care a suferit cum nimeni nu a suferit atunci cînd a purtat păcatele noastre pe cruce,

Care a învins păcatul și răul,

Care a promis că va desființa suferința prin suferința Lui.

DOAR în Isus există speranță! Fără El suferința nu trece, ci se amplifică, continuu.

P.S. La momentul scrierii acestor gînduri niste vecini își jelesc părintele, alții își vor fi pierdut deja părinții sau copiii sau pe alții dragi lor, iar alții urmează … urmează să sufere sau să-i facă pe alții să sufere.

P.P.S. N-ar fi rău să ne înarmăm din timp pentru suferință. Asta nu înseamnă să suferim anticipat, ci să ne punem mai mult nădejdea în Dumnezeu pentru orice s-ar putea întîmpla. În felul acesta răul este învins. Oricum, binele va triumfa în cele din urmă!

Reclame

Cristosul înălțat în moarte și … admirabila admiratoare

Cu tristețe am fost surprins de vestea îmbolnăvirii ei. De cînd am auzit despre acest lucru n-am încetat să mă rog pentru ea. La un moment dat am fost peste măsură de entuziasmat de vestea că n-au mai fost găsite celule bolnave în trupul ei și am crezut că toate problemele s-au rezolvat. Atunci am zis, ceea ce zisesem și înainte, în rugăciune: Doamne, înalță-Ți Numele! Înalță-l, Doamne! După cîteva zile am fost surprins și îndurerat de anunțul morții. Adevărul, de care am fost conștient tot timpul petrecut cu gîndul la situația aceasta, e că Domnul Își înalță Numele atît în viață, cît și în moarte (Filipeni 1:20).

Vedeți, noi, de cele mai multe ori, privim din partea aceasta a lumii și foarte puțin sau mai deloc din partea cealaltă. Nu vreau să zic că e greșit să privim din partea aceasta, dimpotrivă este natural, omenesc, doar, pînă la urmă, Dumnezeu este Cel Care ne-a făcut pămînteni. E firesc să îi plîngem pe cei dragi, să simțim durere pentru ei, să percepem moartea așa cum de fapt și este, ca pe o despărțire, ce-i drept, temporară doar. Așa că cei cuprinși de durere, dacă mai au lacrimi, pot plînge și poate e mai bine să zic că ar trebui să facă asta. Nu e normal să eziți să simți durerea unei astfel de pierderi imense, ar fi nenatural, neomenesc, chiar inuman.

Dar, dacă zilele acestea soarele a apus de partea aceasta a lumii, de partea cealaltă el a răsărit și strălucește în toată splendoarea.

Astăzi suntem triști, dar, deși nu vreau să înlătur durerea pierderii (pentru că oricum nici n-aș putea și poate că ar fi greșit să încerc să fac așa ceva), vreau să vă provoc să vă gîndiți la cei credincioși care pleacă din lumea aceasta. Ce fac ei după ce mor? Poate că suntem tentați, în fața unei astfel de pierderi, să ne uităm exclusiv la ce se vede, la lume, la mormînt, la durerea din inima noastră, dar mai puțin sau deloc la ce nu se vede cu ochiul acesta. Totuși, e important ce fac cei credincioși după moartea lor, nu? Eu zic că e important atît pentru ei, cît și pentru alții.

De un lucru sunt sigur. Ei admiră cerul. Biblia e destul de clară în această privință. Ne vom bucura de glorie pentru totdeauna și niciodată intensitatea admirației noastre, care va fi maximă, nu va scădea atunci.

Ea d-abia a intrat acolo. Ce credeți că face? Admiră. Încîntarea cerească i-a luat în stăpînire simțirile. Nimic nu este mai frumos. Nimic nu se compară cu ce admiră ea acum. Nimic nu poate fi mai de dorit. E atît de frumos ce vede încît poate că am comite o fărădelege imensă să credem că ea privește în urmă sau, Doamne, ferește!, să ne dorim să lase locul acela pentru acest pămînt.

Biblia nu ne dă voie să elaborăm o întreagă teorie despre cum privesc pe pămînt cei ajunși în cer, despre cum observă tot ce se întîmplă aici, despre cum ar veghea ei asupra celor de jos, așa cum se vehiculează prin popor. Un lucru este cert, preocuparea prioritară a sfinților de acolo este lumea aceea. Și poate că ei nu privesc deloc în urmă, ci numai înainte.

Unde soarele apune e normal să fie durere, dar la fel de natural este ca admirația să predomine în locul splendorii. Parcă e un paradox. Unii plîng și suferă simțind o durere teribil de apăsătoare, în timp ce (da, în același timp!) alții se bucură într-o manieră cum deocamdată nu se poate spune. Și să fiu mai clar, unii se tînguiesc tocmai pentru persoanele care se bucură peste măsură de mult.

Acesta trebuie să fie un exercițiu al speranței pentru cei care sunt copleșiți de durere, acela de a se gîndi la sărbătoarea de sus, la care participă fără vreun regret cei pe care ei îi plîng.

Sper că nimeni nu se gîndește despre sfinții plecați: Vai, săracii  de ei! Se poate spune asta despre cei ce se tînguiesc, dar nu despre admiratorii, de acum, cerești. Cerul nu e jalnic. Moartea e dureroasă, dar cerul nu.

Spunînd aceste lucruri nu susțin că sfinții plecați, odată ajunși acolo, nu știu de unde au venit și ce s-a întîmplat cu ei, că și-au uitat părinții și frații, că sunt căzuți acolo parcă de pe altă planetă. Eu cred că ei sunt deplin conștienți de lucrurile care s-au petrecut, de cum au ajuns acolo, de tot ce au lăsat în urmă. Pe lîngă asta, eu cred că ei au așteptări. Lucrul acesta nu e de neimaginat (vezi exemplul celor care vor aștepta în cer aplicarea justiției divine, Apocalipsa 6:9-11). Acolo însă așteptarea nu e dureroasă și contaminată cu deznădejde, ci senină și fermă. Una dintre aceste așteptări poate fi cea a reîntîlnirii și revederii.

Așa că, ea, acum, admiră și așteaptă, mai mult admiră, dar și așteaptă. Admiră și așteaptă reîntîlnirea. Admiră și așteaptă să admire și alții. Admiră și așteaptă instaurarea admirației eterne pentru toți ceilalți, pregătiți pentru asta.

Pînă atunci, pînă la reîntîlnire, stați liniștiți, ea are ce să facă, admiră, admiră cerul, lucru după care noi, muritorii, tînjim sau … bine ar fi să fie așa. Dacă admiră, și nu mă îndoiesc de lucrul acesta, un lucru e sigur, nu cred că ar vrea să fie deranjată … oricum, nici nu e posibil!

În memoria unei admiratoare admirabile a cerului.
Carmina Drăgan
22 Aug 1996 – 05 Sept 2012

Ieri şi azi. Dar mîine? (Meditaţii şi nădejdi ale unui om efemer)

„Isus Cristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci” Evrei 13:8

Parcă ieri eram copil. Astăzi eu am un copil, iar mîine acest copil va vorbi cum vorbesc eu acum.

La fel s-au gîndit cei care au fost înainte de mine, la fel gîndiţi voi care citiţi aceste rînduri şi la fel vor gîndi cei care nu s-au născut încă.

Cînd eram mic, aveam impresia că trecerea de la 31 decembrie la 1 ianuarie era parcă o „întinerire” nu numai a planurilor, a dorinţelor, a provocărilor, ci a vieţii înseşi. Dar, nu e aşa. 1 ianuarie al oricărui an este „mai bătrîn” decît 31 decembrie al anului precedent (iată cum 1 e mai mare ca 31).

Că vrem sau ba, timpul trece … şi cu el şi noi. Cine poate nega o realitate atît de evidentă?

Aproape de fiecare dată cînd mă despart de cineva cu care, potrivit aşteptărilor, ar trebui să mă întîlnesc după puţin timp, mă gîndesc totuşi că viitoarea întîlnire s-ar putea să nu mai aibă loc. Salutările de despărţire le fac conştient de posibilităţile viitorului.

Aproape de fiecare dată cînd mă culc noaptea, mă culc cu gîndul că a doua zi s-ar putea să nu mai fie, pentru mine sau pentru alţii. Eu sau alţii foarte dragi mie s-ar putea să părăsim viaţa aceasta şi … odată lucrul acesta se va întîmpla.

Aproape de fiecare dată cînd mă rog Îi mulţumesc Domnului „şi pentru această zi”.

Avînd perspectiva aceasta, inevitabilă oricum, anticipez durerea mea şi a altora şi, mai mult, sufăr anticipat. Durerea devine cu atît mai mare cu cît persoanele acestea sunt adînc gravate în inima mea. Nu, nu e o nebunie, o nechibzuinţă, o neglijare a bucuriilor prezente şi nici măcar o fobie. Încerc să mă bucur de tot din prezent, dar nu pot trăi în ignoranţă cu privire la ziua de mîine şi la posibilităţile ei.

Ieri a trecut, azi este, dar mîine? Ce va fi mîine? Cum? Cine? De ce? Pentru ce? Pînă cînd?…

Poate că mîine vor fi multe întrebări şi puţine răspunsuri. Poate că mîine vor fi dezamăgiri, căderi, înfrîngeri, lacrimi, remuşcări, pierderi mari…

Poate că aşa va fi mîine, dar orice ar fi, mîine va fi şi speranţă.

Există două tipuri de oameni efemeri (oricum, orice om este efemer). Unul este cel al acelora care trec din lumea aceasta în lumea unde speranţele sunt împlinite. Iar celălalt tip este al acelora care trec din lumea aceasta într-un mîine continuu, extrem de întunecat şi dureros.

Diferenţa o face Isus, Isus Care este Acelaşi ieri şi astăzi şi în veac. La El nu este mîine sau, putem spune, mîine este mult prea mic pentru a fi menţionat. La El este în veac.

Dacă omul efemer nu Îl cunoaşte pe Cel care este în veac, nu poate decît să aştepte un inevitabil mîine fără de speranţă.

Ei bine, datorită Lui trecutul poate fi schimbat, prezentul e plin de har, iar mîine devine unul al împlinirii nădejdilor înalte. Datorită Lui, în ciuda pierderilor de mîine (dar nu numai), speranţa aduce reîntîlnirea celor despărţiţi pentru o vreme, a celor care au avut un numitor comun (Isus). Între noi fie vorba, reîntîlnirea aceasta este mult mai de dorit şi mai bună decît o convieţuire continuă pe acest pămînt. Datorită Lui, nesiguranţa zilei de mîine nu este o problemă pentru că oricum va fi, va fi bine, doar El poartă de grijă, nu?

Ei bine, datorită Lui, mîine orice ar fi, va fi înecat în eternitatea Sa, nu fără a-şi găsi însă explicaţia.

Pentru mine e bine pentru că Isus a intervenit în ieri şi l-a schimbat. În ce priveşte azi, El e prezent … şi ce bine e cu El. Iar mîine, orice-ar aduce, El va fi acolo.

Frumuseţea este că, în ciuda nesiguranţei prezentului şi viitorului, în ciuda tuturor lucrurilor care au şi care vor avea loc, El este Acelaşi, El nu se schimbă (lucru pe care îl comunică versetul de la început). Această permanenţă oferă vieţii nesigure stabilitate. Cine se ancorează în El, se dezrădăcinează uşor din lumea aceasta şi păşeşte în acelaşi timp într-un tărîm neschimbător, nepieritor, nestricăcios…

Fără El însă, ieri e o povară prea grea de purtat, iar azi nu e decît apăsare. Cît priveşte mîine, da, el va fi teribil şi de nedorit.

Îl ai pe Isus în viaţa ta efemeră?