Sînt cesaționist, dar …

Sînt cesaționist, dar …

cred că Duhul Sfînt are de spus și de lucrat în vremea de acum mult mai mult decît cred sau dau impresia unii (mulți?) cesaționiști;

cred că Biblia nu permite o îngropare a Duhului și lucrării Duhului în zilele noastre;

cred că cesaționiștii nu trebuie să neglijeze sau să minimalizeze măreția și puterea Duhului astăzi;

cred că trebuie să se trăiască, să se roage, să se predice, să se slujească, etc., prin puterea Duhului;

cred că orice creștin trebuie să trăiască cotidianul într-o continuă supunere conștientă față de Duhul și lucrarea Sa;

cred că trebuie evitată trîndăvia vis-a-vis de cele spirituale pe motiv că Duhul nu mai realizează astăzi anumite lucrări miraculoase;

cred că încrederea deplină în lucrarea Duhului trebuie să însoțească slujirea noastră asiduă și plină de zel; absența anumitor daruri nu e o justificare pentru încrederea falsă a unora că rezultatele lucrării lor depind de ei înșiși; acestea încă depind de Duhul Sfînt;

cred că și astăzi trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să facă minuni, DAR mai cred că trebuie să Îl căutăm pe Dumnezeu și în lucrurile mărunte, naturale, din viața de zi cu zi și asta pentru că El se găsește nu numai în cele supranaturale;

cred că dacă cesaționismul a creat impresia că Duhul ar fi mai puțin activ sau vizibil astăzi este din cauza cesaționiștilor care nu au înțeles bine cum stau lucrurile.  S-ar părea că sînt creștini (mulți?) care trăiesc, slujesc, predică, se roagă, etc., de parcă lucrarea Duhului în sine ar fi încetat și nu doar anumite daruri. Acesta e un fapt trist.

Sînt cesaționist, dar …

cred că trebuie să ne amintim că același Duh din vechime este Duhul din biserică, astăzi (fără a folosi acest argument în mod nesănătos pentru continuarea unor lucruri care, în prezent, sînt absente), că, în prezent, El a dat și dă daruri duhovnicești și că El face, în prezent, minuni!

Da,

cred că Duhul realizează cercetarea, convingerea, credința, pocăința, nașterea din nou, schimbarea, sfințirea, nădejdea, etc;

cred că cele tocmai menționate sînt minuni genuine din zilele noastre înfăptuite de Duhul; de aceea, niciun cesaționist nu trebuie să aibă vreo reticiență să vorbească despre minunile lui Dumnezeu din zilele noastre;

cred că menționarea acestor miracole nu ține loc de scuză pentru absența de astăzi a unor lucrări din vechime, nu este făcută din vreun complex de inferioritate față de continuaționism, nu este o încercare de a salva reputația Duhului în era în care trăim, nu este o încercare de contrabalansare a vreunei slăbiciuni cesaționiste;

cred că acestea au fost dintotdeauna minunile cele mai minunate dintre toate realizate vreodată de și prin Duhul în viețile oamenilor.

Spunînd acestea nu vreau să diluez distincția care există între minunile Duhului, pe de-o parte, și implicarea reală a Duhului din viețile oamenilor, care însă nu intră în categoria minuni, pe de altă parte. E clar, nu trăim o serie continuă de evenimente miraculoase în fiecare secundă. Experiențele noastre nu sînt doar supranaturale, ci și naturale. Duhul se implică în ambele. Distincția aceasta trebuie păstrată. Da, totul e har pentru noi, dar nu toate experiențele noastre sînt supranaturale!

Sînt cesaționist, dar …

cred că un cesaționist veritabil trăiește prin Duhul la fel de intens ca cei din perioada sau perioadele necesaționiste;

cred că viața personală și publică a creștinului, familia sa, biserica lui Cristos, închinarea și mărturia ei trebuie să fie dovezi limpezi ale lucrării puterii Duhului. Orice faliment la acest capitol nu este (neapărat) un rezultat al sistemului cesaționist, ci al adepților lui care se fac vinovați de diverse erori.

Nu trebuie să surprindă pe nimeni faptul că Duhul a lucrat și lucrează diferit de-a lungul istoriei. Maniera de lucru e diferită, însă lucrarea Sa continuă! E clar faptul că lucrarea Duhului nu s-a petrecut în același fel în istorie și asta pentru că așa a vrut El. Și mai e clar un lucru, dacă în anumite vremi El a lucrat diferit nu înseamnă că nu a lucrat deloc.

Sînt cesaționist pentru că sînt convins că anumite daruri duhovnicești nu sînt prezente în biserică, astăzi, însă în ce privește trăirea creștină, sfințirea, închinarea, slujirea, etc., susțin și pledez pentru continuarea implicării miraculoase a Duhului.

Sînt cesaționist și, din cîte întrevăd, așa voi rămîne. Etichetele sau categoriile teologice au importanța lor. Cred în ele și sînt un susținător al folosirii lor. În mod ultim, însă chestiunea fundamentală este ce spune Biblia despre Duhul și lucrarea Sa în viețile noastre, ale celor ce trăim în această perioadă a istoriei, și cum trăim noi ce spune Biblia despre subiectul acesta.

Da,

cred că sistemul cesaționist are lacune. Nu mă refer neapărat la teoria în sine, care, ca orice altă teorie sau sistem de interpretare, are nevoie de corecturi, finisări și îmbunătățiri. Mă refer la pericolul de a fi trecut cu vederea unele lucruri esențiale din cauză că focalizarea a fost îndreptată aproape, dacă nu chiar exclusiv înspre altele, importante și ele la rîndul lor. Unii, ca soluție, emigrează înspre biserici continuaționiste; alții înspre biserici promotoare ale senzaționalismului și spectacolului; alții, spre a-și salva bisericile, adoptă curente care mai de care mai atractive. Programe stufoase, trupe de laudă și închinare, evenimente cu grămada, predicatori invitați de peste tot și mai tot timpul, etc., sînt chestiuni servite în așteptarea mult doritei treziri. Lucrul acesta e trist, dar este și de înțeles și asta pentru că bisericile care odinioară erau biserici sănătoase au pierdut din vedere chestiunile amintite mai sus. Oamenii au sesizat lipsurile, iar în consecință au căutat soluții. Trist este și că bisericile odinioară sănătoase au impresia că lupta pe care trebuie să o poarte pentru cauza Domnului este să țină și mai tare la ceea ce este de fapt o pierdere din vedere a nevoii imense după puterea Duhului astăzi. Nu există niciun dubiu în privința perdantului. Biserica sănătoasă pierde teren de ani de zile. Soluția însă nu cred că este abandonarea cesaționismului în favoarea altor teorii sau curente, ci redescoperirea lucrurilor care, din neglijență, dintr-un patos care a dus la pierderea controlului și atenției, sau din alt motiv, au fost dacă nu abandonate și uitate, cel puțin minimalizate și neglijate.

Și da, această redescoperire este în perfect acord cu rămînerea la și ancorarea doar în ceea ce este scris!

 

Anunțuri

Parabola unui om năuc

A fost odată un om năuc, un om care nu ştia încotro s-o apuce.

El avea tot ce-i trebuia. Avea casă, maşină, familie, bani şi o afacere foarte profitabilă. Avea de toate, dar tot năuc era.

De năuc ce era nici nu ştia că e năuc.

Zilnic conducea năucul de-acasă la firmă, de la firmă la bancă, de la bancă la magazine, de la magazine acasă şi tot aşa. Era un bun şofer, dar era totuşi năuc.

Într-o zi, din senin, năucul s-a hotărît să facă o plimbare, dar încotro? Ştia bine unde merge, dar nu ştia. Mergea în parcul din centrul oraşului pentru un timp de recreere.

Tîrîndu-şi picioarele pe una din cărările pietruite ale parcului, cărări nedrepte, şerpuitoare şi imprevizibile, năucul se întîlni inopinat cu un străin. Se pare că ştia totul străinul despre el şi asta datorită darului pe care zicea că-l are. Nu i-a fost greu acestuia să-l invite la el la biserică pentru că „aşa se va deştepta bietul năuc” (gîndea străinul).

Zis şi făcut.

O clădire mare şi frumoasă, cu ferestre mari, din lemn, cu uşi sculptate şi impunătoare, cu un interior spaţios şi bine iluminat, cu scaune confortabile, era clădirea în care intrase năucul.

După program, el a fost întrebat:

„Deci, cum ţi s-a părut?”

„A fost senzaţional”, a răspuns el. „Cîntările dinamice m-au mişcat de-a dreptul, iar acele cîteva rugăciuni pasionale mi-au dat fiori. Predica scurtă a omului cu voce puternică a fost încîntătoare. Nimic nu m-a binedispus vreodată atît de mult ca predica din seara asta. Chiar cuvintele acelea spuse la un moment dat şi pe care nu le-am înţeles deloc m-au uimit.”

„Mă bucur că L-ai întîlnit pe Dumnezeu”, mărturisi încîntat străinul.

„Dumnezeu!? Care Dumnezeu?”, întrebă mirat năucul.

Înainte de a ajunge acasă, gîndindu-se la Dumnezeul pe care trebuia să-l găsească mai devreme, după spusele acelui om, năucul, mai năuc acum ca niciodată, s-a hotărît să intre în clădirea micuţă de pe strada lui, pe care o evitase toată viaţa.

Nimic nu era frumos acolo. Pereţii fuseseră văruiţi cu foarte mult timp în urmă, băncile erau vechi, iar pardoseala care purta cu sine un miros greu de umezeală şi mucegai era respingătoare. Cei cîţiva membrii destul de în vîrstă se uitau prin lumina chioară a sălii înspre în faţă, ascultînd cu interes pe un confrate care citea şi dădea explicaţii dintr-o Carte.

De data asta parcă totul era clar pentru năuc. Cîteva gînduri îi străbăteau înţepător, dar echilibrat mintea:

„Dumnezeul de aici nu seamănă cu cel de mai devreme. Acesta este bun şi îngust, cu o cale asemenea Lui. Dar …, dar celălalt e mai deschis şi mai încîntător.”

După momente bune de meditare, acesta striga parcă în el însuşi: „Nu, nu pot! Sunt prea multe restricţii, prea multe privaţiuni. Sunt prea puţine plăceri. Nu pot! Dar…, ştiu …, decît deloc, am să-l aleg pe celălalt. El mi se potriveşte„.

Şi a ieşit năucul în fugă din prezenţa Cărţii, cu inima străină de aceasta.

Era noapte atunci…

… şi noapte e şi-acum pentru el.

Reperul unei bune orientări spirituale: Senzaţionalismul sau Scriptura? (VIII)

Concluzii

Alegerea uneia din cele două opţiuni este de dorit a fi o chestiune de raţiune.
Trebuie să cunoaştem aceste opţiuni. Trebuie să ştim sursa, funcţionarea, implicaţiile, cît şi eficienţa lor.
Dumnezeu ne cheamă la înţelegere: la înţelegerea căii Lui (care ar trebui să ne facă să iubim această cale), dar şi la înţelegerea căii vrăjmaşului (care ar trebui să ne facă să detestăm această cale). El nu este un Dumnezeu al ignoranţei.
Vrăjmaşul, pe de altă parte, preferă să ne  distragă atenţia de la cunoaştere, chiar de la înţelegerea corectă a propunerii lui, căutînd să ne stăpînească prin senzaţii, emoţii, porniri.
În clipa cînd omul este înşelat să acţioneze stăpînit fiind de pornirile lui, el este făcut, pe de o parte, să nu se mai gîndească la starea şi la lipsurile lui reale, dar este, pe de altă parte, şi împiedicat să mediteze la soluţiile corecte pentru problemele lui. El este astfel prins într-un cerc vicios în care, atîta timp cît poftele îi sunt împlinite, îşi poate duce liniştit existenţa. Resursele pentru împlinirea acestor pofte sunt puse la dispoziţie din belşug, bineînţeles, de Diavol. Aceste resurse se găsesc în lume, dar şi (din păcate trebuie să spunem asta) în anumite biserici.
În senzaţionlism, pornirile predomină, intelectului fiindu-i lăsat prea puţin spaţiu de mişcare. Senzaţionalismul înseamnă experienţă fără sau cu prea puţină raţiune (şi aceea folosită prost).
În cadrul propunerii lui Dumnezeu, emoţiile şi afecţiunile au un rol foarte important, însă rolul lor nu este îndeplinit în mod iraţional. Dumnezeu ne cheamă la cunoaştere. Cunoaşterea aceasta însă nu trebuie să aibă loc în absenţa sau în defavoarea simţirii. Apatia este un păcat la fel de grav ca folosirea greşită a emoţiilor şi pornirilor, lucru pe care-l vedem la senzaţionalişti.

Alegerea pe care trebuie să o facem este şi o chestiune de credinţă, credinţă care nu ocupă un loc secundar.
Prin dialogul straniu dintre Avraam şi omul bogat suntem invitaţi să facem o alegere a credinţei. Pe de o parte, omul bogat şi nemîntuit, aflat în chinuri cumplite în Locuinţa morţilor, ne predă o lecţie despre mîntuire. Pe de altă parte, Avraam, credinciosul aflat în glorie, ne spune cum stau lucrurile cu salvarea. Pe cine credem?
Sincer sau nu, bogatul se află într-o stare, dar şi într-un loc, în care nu poate înţelege (nici chiar atunci cînd e prea tîrziu) salvarea. Avraam însă se află într-un loc în care nu e ispitit să vorbească neadevărul, într-un loc în care nu are nici măcar posibilitatea să spună un singur lucru eronat. Din slavă, Avraam vorbeşte numai adevărul. Învăţătura sa, din locul în care se află, nu poate să fie greşită.
Pe care din cei doi îl vom crede?
Credinţa aceasta nu este un lucru banal, dat fiind faptul că suntem fiinţe ale căror porniri sunt foarte intense, dar este un lucru vital pentru o bună orientare spirituală. În lipsa acestei credinţe nimeni nu-L poate găsi pe Dumnezeu.
Emoţiile şi raţiunea nu sunt suficiente pentru o bună orientare spirituală. Avem nevoie de credinţă pentru această orientare, dar credinţa în ce? Obiectul credinţei este Cuvîntul. Credinţa aceasta în Cuvînt trebuie să fie cea care dirijează comportamentul emoţiilor şi al raţiunii noastre.

Cînd Scriptura ne dirijează raţiunea, simţirile, experienţa, dar şi alegerile pe care le facem, Reperul îşi realizează menirea, el ne îndrumă înspre Dumnezeu. Orice sistem sau curent care îi acordă Scripturii un loc secundar îi dezorientează pe oameni în cele spirituale.

Reperul unei bune orientări spirituale: Senzaţionalismul sau Scriptura? (VII)

II. Scriptura

3. Reflecţii

a. Scriptura este net superioară atît senzaţionalismului, cît şi miracolelor.
Celui dintîi lucru îi este superioară pentru că acesta este o eroare în sine şi în acelaşi timp el reprezintă o modalitate eronată de căutare a lui Dumnezeu (pur şi simplu nu aceasta este modalitatea prin care trebuie să-L căutăm pe Domnul). Mai mult, senzaţionalismul este o distorsionare a Cuvîntului. De asemenea, el deformează imaginea lui Dumnezeu.
Scriptura este superioară şi miracolelor pentru că ele sunt doar o mică parte din planul lui Dumnezeu cu omul. Scriptura este mai amplă, mai complexă şi mai trainică. De fapt, miracolele, în ciuda rolului pe care l-au îndeplinit, nu reprezintă o cale prin care Dumnezeu ne invită să-L căutăm. În schimb, Scriptura este sursa cunoaşterii lui Dumnezeu.
Cine alege orice altceva în detrimentul Scripturii, face asta în detrimentul lui.

b. Scriptura are valoare în sine.
Scriptura este preţioasă datorită a ceea ce este (ea este Cuvîntul lui Dumnezeu).
De fapt, acest Cuvînt este cel mai spectaculos şi miraculos lucru care putea să ni se întîmple: Dumnezeu ne-a vorbit şi ne vorbeşte în şi prin ea. Nu este lucrul acesta suficient de şi chiar cel mai uimitor? Eu zic că nimeni nu poate găsi pe pămînt un lucru mai valoros şi mai spectaculos decît acesta.
Primul curent este un spectacol ieftin şi fără valoare. Scriptura este însă extrem de valoroasă.
Să nu fie cel mai valoros lucru, cel mai bun (şi singurul) reper autentic înspre Cea mai importantă fiinţă?

c. De ce oamenii aleargă la biserici în care este prea puţin Cuvînt şi prea mult altceva? Lucrul acesta se întîmplă ori pentru că ei nu-L caută pe Dumnezeu, ci doar satisfacerea propriilor porniri, ori pentru că, deşi Îl caută, fac asta în mod greşit fie dintr-o ignoranţă personală, fie din cauza întunericului în care trăiesc cei ce-i ghidează. Dintr-un motiv sau altul ei rămîn dezorientaţi.

d. Cîteva întrebări practice: Ce fel de biserică doreşti să fie biserica ta? Ce aştepţi să găseşti acolo? Ce vrei să faci în cadrul părtăşiei bisericii?
Întrebările acestea scot în evidenţă cît de mult Îl cauţi pe Dumnezeu, dar şi dacă faci lucrul acesta în mod corect.

e. Cît de bine ar fi ca oamenii să alerge numai după Scriptură şi deloc după spectacol. Îmi dau însă seama că timpul în care trăim nu favorizează lucrul acesta. Diavolul a reuşit să-şi spună cuvîntul în biserici. El le-a furat atenţia oamenilor de la etalonul lui Dumnezeu şi le-a ancorat-o în emoţiile şi senzaţiile lor.
Avem nevoie de oameni care să creadă puternic în valoarea şi puterea Cuvîntului. Mă tem însă că sunt din ce în ce mai puţini oameni de genul acesta, tocmai de aceea convertirile autentice sunt tot mai rare şi tocmai de aceea imaturitatea credincioşilor este tot mai des întîlnită.

Reperul unei bune orientări spirituale: Senzaţionalismul sau Scriptura? (IV)

I. Senzaţionalismul

3. Reflecţii

a. Trebuie făcută diferenţa între senzaţionalism şi miracole. Senzaţionalismul este greşit, nu însă şi miracolele.
Senzaţionalismul face din lucrurile miraculoase mijlocul, fundamentul şi chiar factorul decisiv al relaţiei cu Dumnezeu. De foarte multe ori, el devine un spectacol ieftin şi de proastă calitate. Atît prima formă (senzaţionalismul pur), cît şi cea din urmă (spectacolul ieftin) trebuie respinse.
Pe de altă parte, miracolele au fost înfăptuite de Dumnezeu pentru anumite scopuri, însă în niciun caz pentru a deveni o condiţie a (un sine qua non al) relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Dumnezeu a îndeplinit minuni, descoperindu-Se astfel oamenilor, oferind binecuvîntări acestora, dar şi confirmînd Cuvîntul Său. E important să ne uităm la minunile realizate de Dumnezeu şi să întelegem mesajul lor. Cine le dispreţuieşte, Îl dispreţuieşte pe Dumnezeu, falimentînd în acelaşi timp să înţeleagă gloria Lui.
Eu sunt convins că, deşi trăim într-o perioadă diferită de perioadele în care s-au petrecut lucrurile relatate în Scriptură (lucru dezbătut aprig de teologi), relevanţa minunilor prezentate în Cuvînt nu a fost pierdută. Trebuie să ne uităm în Cuvînt şi să primim mesajul minunilor lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă că Dumnezeu nu poate să realizeze şi nu realizează minuni în timpul acesta, dar este discutabil în ce măsură mai face El asta prin oameni aleşi special pentru o aşa slujbă.

b. Senzaţionalismul nu îi leagă pe oameni de Dumnezeu. Toţi cei care îşi condiţionează mîntuirea de spectacol vor rămîne nemîntuiţi. De asemenea, toţi cei mîntuiţi care contaminează creştinismul cu acest curent dau dovadă de imaturitate şi în niciun caz nu vor progresa spiritual, dar nici nu vor face vreun bine cauzei lui Cristos.
O biserică senzaţionalistă s-ar putea să creeze impresia unei biserici active şi profund implicate în relaţia cu Domnul, a unei biserici spirituale, în care Duhul pare să lucreze într-un mod deosebit, dar în fond ea este o biserică care trăieşte într-o eroare foarte dăunătoare (toate erorile sunt dăunătoare, însă unele erori fac mai mult rău decît altele).

c. Senzaţionalismul deschide un subiect sensibil al zilelor noastre: Cînd devine biserica atractivă? (Ce ar trebui să îi facă pe oameni să îşi dorească intens să facă parte din Biserica lui Cristos?)
Curentul acesta există nu pentru că cineva, studiind Cuvîntul lui Dumnezeu, l-a descoperit. El există pentru că oamenii s-au obişnuit cu şi s-au plictisit de Dumnezeu şi lucrurile Lui.
Oamenii au ajuns la concluzia că viaţa de credinţă este plictisitoare atît pentru cei dinăuntru cît şi pentru cei dinafară. Cei dinăuntru, în opinia unora, vor părăsi creştinismul dacă nu se va face ceva cu el. În acelaşi timp, se crede că cei dinafară nu vor fi atraşi de viaţa de credinţă, deci nu se vor pocăi, iar în consecinţă nu vor fi mîntuiţi, dacă nu se vor lua măsuri care să aducă anumite schimbări (se spune că schimbările ţin de formă, nu de esenţă).
Pentru anumite persoane însă, schimbările acestea nu sunt un adaos la creştinism, ci mai degrabă un lucru inerent acestuia care a fost pierdut din vedere de-a lungul istoriei. Revenirea la acest curent este privită drept o restaurare a valorilor bisericii primare.
Cum ne dorim să arate biserica noastră? Ce vrem să ne atragă la ea? Pe de altă parte, ce anume din biserică ar trebui să îi atragă pe oameni la Dumnezeu? Cum căutăm să-i cîştigăm pe oameni? Aceste întrebări scot la iveală valorile pe care le avem atît în relaţia personală cu Dumnezeu, cît şi în ce priveşte Dumnezeul (sau dumnezeul) pe care Îl (îl) promovăm în lume.

d. În fond, care este lucrul de care sunt interesaţi senzaţionaliştii? Dumnezeu?
Să ne gîndim puţin: De ce se spune că prezenţa unui lucru uimitor i-ar face pe oameni să-L caute pe Dumnezeu? De ce în absenţa acestuia oamenii nu-s interesaţi de El?
Răspunsul cel mai tranşant este acela că ei nu-s interesaţi de Dumnezeu, nu-L iubesc pe El. Ei iubesc altceva. Iubesc satisfacerea propriilor senzaţii, emoţii, plăceri.

Curentul acesta nu ne oferă o bună orientare spirituală. El nu ne îndrumă înspre Dumnezeu, ci mai degrabă ne dezorientează.

Reperul unei bune orientări spirituale: Senzaţionalismul sau Scriptura? (III)

I. Senzaţionalismul

2. Răspunsul la senzaţionalism. Răspunsul acesta este dat de Avraam, un om mîntuit.

Dacă am vrea să ajungem la Dumnezeu, pe cine am asculta? Am asculta sfaturile unui om care ne face teoria salvării, el însuşi fiind pierdut şi fără nicio şansă de mîntuire? Am asculta de unul care, cît a trăit pe pămînt, nu a fost interesat de Dumnezeu şi nici de mîntuirea Sa? Pe de altă parte, n-ar trebui să ascultăm de el, dat fiind faptul că el, păţit fiind acum, ştie, se presupune, cum stau lucrurile? Ar trebui să primim propunerea senzaţionalismului?

La opţiunea promovată de bogat, Avraam răspunde de două ori (v 29, 31). Ambele răspunsuri sunt răspunsuri prin care el califică senzaţionalismul ca fiind greşit. Avraam nu dă prea multe explicaţii. Întîi, el răspunde prin redirecţionarea discuţiei înspre opţiunea pe care el o consideră bună. Apoi, el spune foarte clar că respingerea soluţiei pe care el însuşi o oferă nu poate fi rezolvată de acceptarea primei propuneri.

În ciuda unor caracteristici care pot face prima propunere atractivă (sinceritatea, respectul, obiectivele bune), ea, în opinia unui om mîntuit, nu-i ajută deloc pe oameni să ajungă la Dumnezeu.

Avraam oferă răspunsul acesta nu pentru că nu dorea mîntuirea celor 5 fraţi ai bogatului, ci pentru că ştia foarte bine că mîntuirea nu funcţionează decît într-un anumit mod. Adevărul pe care Avraam îl cunoaşte îl face să respingă eroarea senzaţionalismului.

Ne simţim adesea frustraţi pentru că Dumnezeu nu ne lasă să-L căutăm cum vrem noi? Avem sentimentul că El nu ne vrea fericiţi pentru că nu se ridică (sau coboară, depinde cum punem problema) la nivelul curiozităţilor şi senzaţiilor noastre? El face ce face nu pentru că ne vrea nefericiţi, ci pentru că ştie adevărul. Asta înseamnă că Dumnezeu nu trebuie căutat prin simţuri, emoţii, senzaţii, curiozităţi, ci prin credinţa în calea pe care El ne-o recomandă.

Cîteva reflecţii practice cu privire la primul curent vor constitui subiectul articolului următor.

Reperul unei bune orientări spirituale: Senzaţionalismul sau Scriptura? (II)

I. Senzaţionalismul

1. Reprezentare – Senzaţionalismul este propunerea unui om pierdut. În înţelegerea omului bogat, mîntuirea poate avea loc numai dacă fraţii lui ar trece printr-0 experienţă senzaţională. Un lucru spectaculos, crede el, le-ar distrage acestora atenţia de la orice altceva şi le-ar îndrepta-0 înspre realitatea nevăzută a lumii care transcende lumea prezentă.

Bogatul cere două lucruri cu care fraţii lui să fie confruntaţi: a) învierea lui Lazăr. Trimiterea lui Lazăr la fratii lui (v 27) presupunea ca Lazăr să fie înviat (v 30, 31). Bogatul nu vrea ca cineva în viaţă (cineva de pe pămînt), să meargă la ei (el este convins că acest lucru nu i-ar impresiona prea mult pe fraţii lui), ci cere în mod expres ca cineva dintre cei morţi (v 30) să facă asta. b) înştiinţarea lui Lazăr (v 28: ca să-i înştiinţeze; Biblia de la Bucureşti, 2001).

Ce s-ar întîmpla cu noi dacă într-o zi la uşa noastră ar bătea străbunicul lu’ bunicu’ cu un mesaj din lumea de dincolo? Ar revoluţiona experienţa aceasta viaţa noastră? În ce fel?

Uneori credem că am fi mai credincioşi şi serioşi în relaţia cu Dumnezeu dacă Domnul ‘ar deschide cortina cerului într-o zi şi ne-ar arăta tot ce este acolo’ (după cum spunea un frate) sau dacă ar face orice alt lucru care să ne uimească foarte mult şi să ne trezească astfel din letargia spirituală în care ne trăim de foarte multe ori creştinismul. Acesta este senzaţionalismul din cadrul creştinismului.

În acelaşi fel, asemenea credinţei bogatului, mulţi oameni aşteaptă un lucru uimitor care să îi trezească înspre cele duhovniceşti. Aceasta este eticheta senzaţionalistă pe care unii (fie din afară, fie dinăuntru) o pun creştinismului.

Astfel senzaţionalul, neobişnuitul, frapantul, spectaculosul devin sursa fie a pocăinţei şi mîntuirii celor pierduţi, fie a maturizării credincioşilor. Propunerea aceasta face din lucrurile neobişnuite terenul în care relaţia cu Dumnezeu este ancorată. Ea constituie un curent care ne învaţă că oamenii ar alerga la Dumnezeu numai şi numai dacă El îi va uimi cumva.

Caracterizarea acestui curent aşa cum este el îmbrăţişat de diverse persoane (oameni nemîntuiţi, slujitori, credincioşi de rînd) poate diferi de la persoană la persoană, însă în cadrul lui pot fi întîlnite şi unele trăsături bune la prima vedere. Trebuie adoptat un curent (o teorie, o credinţă sau orice altceva) doar pentru că sunt unele lucruri ce pot fi apreciate în cadrul lui?

În cadrul senzaţionalismului bogatului pierdut observăm a) sinceritate (v 27 – ‘Te rog’) – este evident (cel puţin la prima vedere) tonul sincer cu care bogatul vorbeşte pentru salvarea familiei lui; b) stimă (v 24, 27 -‘Părinte’) – Deşi putem spune că bogatul i se adresează în felul acesta lui Avraam pentru ca el (bogatul) era evreu, în acelaşi timp el nu dă dovadă de lipsă de respect faţă de partenerul lui de discuţii şi nici faţă de lucrurile spirituale; c) scopuri bune (v 28 – ‘ca să nu vină şi ei în acest loc’; 30 – ‘se vor pocăi’).

Sunt sinceritatea, respectul faţă de divinitate (şi lucurile duhovniceşti) cît şi scopurile bune motive suficient de puternice pentru a ralia la un curent (la o credinţă, la un model de slujire, la un tip de relaţie cu Dumnezeu)?

Data viitoare vom încerca să ne uităm la răspunsul pe care Avraam, un om mîntuit, îl dă la propunerea bogatului.