Omul om – Cum funcţionează lucrurile? (8)

C. S. Lewis, în cartea pe care v-am recomandat-o (Desfiinţarea omului), pledează împotriva oamenilor „fără piept”. Soluţia sa pentru problema pe care o abordează este următoarea:

Aşa cum regele guvernează prin intermediul puterii executive, la fel Raţiunea trebuie să conducă în om simplele pofte, cu ajutorul „părţii înflăcărate”. Capul guvernează pântecele prin intermediul pieptului – sediu, după cum ne spune Alanus, al Mărinimiei, al emoţiilor structurate prin obişnuinţă cultivată şi transformate în sentimente stabile. Pieptul – Mărinimia – Sentimentul – iată indispensabilii factori de legătură între omul cerebral şi omul visceral. S-ar putea spune chiar că acest element intermediar este cel care defineşte omul ca om: căci, prin intelectul său, el nu este decât spirit, iar prin poftă, el nu este decât animal. (p. 36)

Este C. S. Lewis corect în ceea ce spune? Şi apoi, oare de ce primele două ca importanţă şi cele mai mari porunci ale lui Dumnezeu pentru om vizează dragostea?

Anunțuri

Omul om – Gînduri despre omul complet (4)

Sfera simţirii

Aş vrea să-mi îndrept atenţia înspre o altă dimensiune: dimensiunea simţirii, sfera în care au loc sentimentele. În rîndurile ce urmează vreau să subliniez cîteva probleme din cadrul acestei sfere.

Denaturarea simţirilor aduce în discuţie afectarea pe care aceste simţiri au suferit-o şi pe care încă o mai suferă. Din cauza acesteia oamenii sunt răi, nemiloşi şi fără dragoste. Dumnezeu a creat oameni buni, miloşi şi iubitori, însă păcatul a stricat simţirea.

Dezechilibrul din cadrul sentimentelor reprezintă şi el o problemă. Aici pot fi menţionate hipersensibilitatea sau sensibilitatea excesivă, pe de o parte, cît şi insensibilitatea, pe de altă parte.

Hipersensibilitatea este greşită. Nu vorbim neapărat despre mofturoşi care, din cauza unei proaste creşteri sau din cauza altor factori, par să fie deranjaţi de orice lucru mărunt, deşi şi aceştia sunt incluşi aici. Mă refer îndeosebi la cei care ajung să fie stăpîniţi de (anumite) sentimente, la cei ale căror sentimente preiau controlul fiinţei.

Pe de altă parte, insensibilitatea ne face cunoştinţă cu omul care, chiar dacă are sentimente, îşi „îngheaţă” simţirea, acţionînd în virtutea altor factori.

Simţirile nu trebuie să preia controlul fiinţei, dar nici nu trebuie să fie dispreţuite (poate uneori chiar în vederea eliminării lor).

O altă problemă o constituie direcţionarea greşită a sentimentelor. Iubirea pe care o merită Dumnezeu, dar care este direcţionată înspre un idol constituie un exemplu grăitor în privinţa aceasta. Tot aici putem aminti cazurile în care afecţiunea aparte, pe care o merită partenerul de viaţă, este îndreptată înspre o persoană străină familiei.

O ultimă meteahnă a sentimentelor pe care vreau să o amintesc este dezacordul dintre acestea şi realitate sau lipsa de corespondenţă faţă de realitate. Unii, fără justificare, se simt în delir. Alţii, fără motiv, sunt de parcă ar fi picat cerul pe ei.

A simţi în conformitate cu realitatea este o condiţie esenţială pentru împlinirea fiinţei umane. Asta nu înseamnă că aceste sentimente trebuie controlate de ceea ce ni se întîmplă, ci înseamnă doar că sentimentele trebuie să se raporteze la realitate, la adevăr.

De exemplu, un om care a pierdut pe cineva drag nu dă semne că ar fi un om complet dacă tristeţea este tot ceea ce experimentează. În prezenţa tristeţii şi durerii un om care a pierdut pe cineva drag se poate bucura în speranţă (speranţa că se va întîlni cu cel drag în slavă – asta dacă este cazul). Bucuria în necazuri despre care vorbeşte Biblia, deşi sfidează normalitatea în care trăiesc foarte mulţi oameni, nu este indiferentă faţă de realitatea din jur, ea, dimpotrivă, este înrădăcinată în adevăr (adevărul potrivit căruia există ceva mai mult decît suferinţa din jur şi asta pentru că realitatea este mai mult decît ce percepe omul în jurul său). Oamenii care în faţa morţii nu simt decît durere fac asta din cauza necunoaşterii întregii realităţi şi a neconformării la aceasta. La fel se pot explica diferenţele dintre un om moral, stăpînit de sentimentul mulţumirii de sine şi unul care, datorită adevărului, experimentează sentimentul vinovăţiei personale şi căinţa.

Raportarea sentimentelor la întregul adevăr reprezintă o cerinţă esenţială pentru reabilitarea, dar şi pentru funcţionarea corespunzătoare a acestora.

Standardul lui Dumnezeu face din nou diferenţa şi în această sferă.