E muzica aceasta creştină? (4)

Prin cele trei postări anterioare din categoria aceasta am vrut să trag un semnal de alarmă cu privire la muzica creştină. Motivele sunt mai multe. Înainte de a le menţiona vreau să precizez că acestea sunt cîteva gînduri din partea unuia nepregătit în domeniul muzicii, dar preocupat de un creştinism care trebuie să afecteze orice aspect al său.

Primul motiv vizează conformarea la Scriptură. Cît din conţinutul cîntărilor creştine existente se potriveşte cu învăţătura Sfintei Scripturi? Cît din aceste cîntări comunică învăţătură biblică? Nu cred că prin folosirea răzleaţă a unor idei religioase, luate poate chiar din Biblie, se atinge acest standard. În fond, de ce ar fi numită o anumită muzică, muzică creştină? Dacă există muzică creştină, lucrul acesta este posibil doar pentru că ea este de la Dumnezeu. Modul în care putem verifica sursa aceasta este de a clarifica conformarea lucrului evaluat la Cuvîntul lui Dumnezeu. În absenţa unei astfel de conformări, sursa nu poate să fie Dumnezeu.
Din punctul meu de vedere, conformarea la Scriptură este o chestiune holistică, de aceea cred că nu numai conţinutul, dar şi forma muzicii trebuie să fie în consonanţă cu tonul Scripturii. Deşi subiectul acesta este extrem de dificil, eu cred că Biblia ne trasează o direcţie cu privire la felul în care trebuie să arate muzica creştinilor. De asemenea, cîntăreţii, viaţa lor, dar şi manifestările acestora din timpul închinării reprezintă lucruri pe care trebuie să le luăm în calcul. Am auzit şi am văzut tineri din grupuri de închinare, cu urdori la ochi, nespălaţi, nepieptănaţi, cu tricourile scoase din pantalonii pe care i-au purtat toată săptămîna (poate cel puţin), care nu pun mîna pe Biblie poate nici măcar o dată pe lună, care cîntau cu mîinile ridicate, cu ochii închişi şi cu faţa îndreptată înspre cer „Sfînt eşti, sfînt eşti, sfînt eşti”. Aceasta este o profanare a Numelui lui Dumnezeu. Tim Fisher definea muzica creştină ca acea muzică în care textul, muzica, cîntăreţii şi interpretarea sunt conforme cu chipul lui Cristos. (Tim Fisher, Bătălia pentru muzica creştină, 30). Are dreptate?

Al doilea motiv are de a face cu muzica pe care o ascultă Dumnezeu, deşi sensul în care ascultă poate să fie diferit. El poate să asculte cu plăcere, dar poate şi doar să audă, dar să nu fie încîntat de ceea ce aude, ba mai mult, să fie chiar dezgustat. Ceea ce trebuie luat în calcul aici (şi nu numai aici) este faptul că Dumnezeu este audienţa. Muzica este de la Dumnezeu, dar este şi pentru Dumnezeu. Dacă cineva cîntă, trebuie să-I cînte Domnului, altfel nu-i nimic evlavios în a cînta. Noi nu cîntăm în primul rînd pentru fratele de lîngă noi sau pentru musafirii bisericii. Aceştia pot cînta împreună cu noi. Există o dimensiune a muzicii care vizează învăţătura noastră şi a tuturor celor ce o ascultă, însă mai presus de orice şi oricine, muzica este pentru Dumnezeu. Haideţi să fim atenţi la audienţa noastră cea mai importantă! Subliniez însă că Dumnezeu primeşte numai muzica a cărei origine este în El.

Un al treilea motiv vizează muzica cu care creştinii îşi hrănesc sufletele (în particular, dar şi în public, în afara bisericii, dar şi în părtăşia acesteia). Ce fel de hrană este aceasta? Acest motiv are de a face cu spiritualitatea creştinilor şi cu creşterea lor spirituală. Nu afirm faptul că nu există gusturi diferite cu privire la muzica divină (aici pe pămînt), dar afirm că toată muzica divină trebuie să inspire şi să promoveze spiritualitate. Altfel spus, cineva, prin muzica pe care o ascultă, trebuie să fie confruntat cu caracterul lui Dumnezeu şi impulsionat înspre creştere spirituală. De foarte multe ori, după ce am ascultat unele cîntări, m-am întrebat ce a rămas în viaţa mea în urma ascultării lor. Tot de atîtea ori realizam că în afară de o bună dispoziţie temporară şi nejustificată şi în afară de un ritm care-mi răsuna în minte în mod continuu şi care se făcea simţit şi în trup, producînd o stare energică, nimic substanţial nu-mi intrase în suflet. Spunînd asta precizez că nu pledez aici împotriva cîntărilor mai dinamice şi nici nu argumentez pentru cele lălăite, chem însă la o analiză serioasă a spiritualităţii promovate şi realizate de cîntările creştine şi de formele în care sunt comunicate acestea. În fond, ce este muzica creştină? Dacă ceea ce ascultăm nu produce o spiritualitate care rămîne, una matură, ar trebui să ne intereseze faptul că cineva cîntă frumos cîteva frînturi din Biblie?
Cînd am prezentat grupurile acelea extreme de muzică creştină (?!) m-am gîndit la un pericol din multele existente. E posibil ca tendinţa unora în faţa unor grupuri ca acestea să fie aceea de a se mulţumi cu ceva nu la fel de rău, cu o muzică mai puţin rea, mai puţin contaminată, mai puţin vinovată. Acesta este un pericol foarte mare şi o greşeală pe măsură. Chemarea noastră este să căutăm o perspectivă biblică cu privire la această problemă. Dumnezeu nu doreşte ca noi să venim înaintea Sa cu o muzică mai puţin rea. Aici nu e vorba de o rigurozitate cauzată de gusturi personale, ci de o rigurozitate cu privire la valorile lui Dumnezeu care, de altfel, sunt pentru binele nostru.

Celelalte motive le las pentru o postare viitoare.

Anunțuri

Parabola unui om năuc

A fost odată un om năuc, un om care nu ştia încotro s-o apuce.

El avea tot ce-i trebuia. Avea casă, maşină, familie, bani şi o afacere foarte profitabilă. Avea de toate, dar tot năuc era.

De năuc ce era nici nu ştia că e năuc.

Zilnic conducea năucul de-acasă la firmă, de la firmă la bancă, de la bancă la magazine, de la magazine acasă şi tot aşa. Era un bun şofer, dar era totuşi năuc.

Într-o zi, din senin, năucul s-a hotărît să facă o plimbare, dar încotro? Ştia bine unde merge, dar nu ştia. Mergea în parcul din centrul oraşului pentru un timp de recreere.

Tîrîndu-şi picioarele pe una din cărările pietruite ale parcului, cărări nedrepte, şerpuitoare şi imprevizibile, năucul se întîlni inopinat cu un străin. Se pare că ştia totul străinul despre el şi asta datorită darului pe care zicea că-l are. Nu i-a fost greu acestuia să-l invite la el la biserică pentru că „aşa se va deştepta bietul năuc” (gîndea străinul).

Zis şi făcut.

O clădire mare şi frumoasă, cu ferestre mari, din lemn, cu uşi sculptate şi impunătoare, cu un interior spaţios şi bine iluminat, cu scaune confortabile, era clădirea în care intrase năucul.

După program, el a fost întrebat:

„Deci, cum ţi s-a părut?”

„A fost senzaţional”, a răspuns el. „Cîntările dinamice m-au mişcat de-a dreptul, iar acele cîteva rugăciuni pasionale mi-au dat fiori. Predica scurtă a omului cu voce puternică a fost încîntătoare. Nimic nu m-a binedispus vreodată atît de mult ca predica din seara asta. Chiar cuvintele acelea spuse la un moment dat şi pe care nu le-am înţeles deloc m-au uimit.”

„Mă bucur că L-ai întîlnit pe Dumnezeu”, mărturisi încîntat străinul.

„Dumnezeu!? Care Dumnezeu?”, întrebă mirat năucul.

Înainte de a ajunge acasă, gîndindu-se la Dumnezeul pe care trebuia să-l găsească mai devreme, după spusele acelui om, năucul, mai năuc acum ca niciodată, s-a hotărît să intre în clădirea micuţă de pe strada lui, pe care o evitase toată viaţa.

Nimic nu era frumos acolo. Pereţii fuseseră văruiţi cu foarte mult timp în urmă, băncile erau vechi, iar pardoseala care purta cu sine un miros greu de umezeală şi mucegai era respingătoare. Cei cîţiva membrii destul de în vîrstă se uitau prin lumina chioară a sălii înspre în faţă, ascultînd cu interes pe un confrate care citea şi dădea explicaţii dintr-o Carte.

De data asta parcă totul era clar pentru năuc. Cîteva gînduri îi străbăteau înţepător, dar echilibrat mintea:

„Dumnezeul de aici nu seamănă cu cel de mai devreme. Acesta este bun şi îngust, cu o cale asemenea Lui. Dar …, dar celălalt e mai deschis şi mai încîntător.”

După momente bune de meditare, acesta striga parcă în el însuşi: „Nu, nu pot! Sunt prea multe restricţii, prea multe privaţiuni. Sunt prea puţine plăceri. Nu pot! Dar…, ştiu …, decît deloc, am să-l aleg pe celălalt. El mi se potriveşte„.

Şi a ieşit năucul în fugă din prezenţa Cărţii, cu inima străină de aceasta.

Era noapte atunci…

… şi noapte e şi-acum pentru el.

Reperul unei bune orientări spirituale: Senzaţionalismul sau Scriptura? (VIII)

Concluzii

Alegerea uneia din cele două opţiuni este de dorit a fi o chestiune de raţiune.
Trebuie să cunoaştem aceste opţiuni. Trebuie să ştim sursa, funcţionarea, implicaţiile, cît şi eficienţa lor.
Dumnezeu ne cheamă la înţelegere: la înţelegerea căii Lui (care ar trebui să ne facă să iubim această cale), dar şi la înţelegerea căii vrăjmaşului (care ar trebui să ne facă să detestăm această cale). El nu este un Dumnezeu al ignoranţei.
Vrăjmaşul, pe de altă parte, preferă să ne  distragă atenţia de la cunoaştere, chiar de la înţelegerea corectă a propunerii lui, căutînd să ne stăpînească prin senzaţii, emoţii, porniri.
În clipa cînd omul este înşelat să acţioneze stăpînit fiind de pornirile lui, el este făcut, pe de o parte, să nu se mai gîndească la starea şi la lipsurile lui reale, dar este, pe de altă parte, şi împiedicat să mediteze la soluţiile corecte pentru problemele lui. El este astfel prins într-un cerc vicios în care, atîta timp cît poftele îi sunt împlinite, îşi poate duce liniştit existenţa. Resursele pentru împlinirea acestor pofte sunt puse la dispoziţie din belşug, bineînţeles, de Diavol. Aceste resurse se găsesc în lume, dar şi (din păcate trebuie să spunem asta) în anumite biserici.
În senzaţionlism, pornirile predomină, intelectului fiindu-i lăsat prea puţin spaţiu de mişcare. Senzaţionalismul înseamnă experienţă fără sau cu prea puţină raţiune (şi aceea folosită prost).
În cadrul propunerii lui Dumnezeu, emoţiile şi afecţiunile au un rol foarte important, însă rolul lor nu este îndeplinit în mod iraţional. Dumnezeu ne cheamă la cunoaştere. Cunoaşterea aceasta însă nu trebuie să aibă loc în absenţa sau în defavoarea simţirii. Apatia este un păcat la fel de grav ca folosirea greşită a emoţiilor şi pornirilor, lucru pe care-l vedem la senzaţionalişti.

Alegerea pe care trebuie să o facem este şi o chestiune de credinţă, credinţă care nu ocupă un loc secundar.
Prin dialogul straniu dintre Avraam şi omul bogat suntem invitaţi să facem o alegere a credinţei. Pe de o parte, omul bogat şi nemîntuit, aflat în chinuri cumplite în Locuinţa morţilor, ne predă o lecţie despre mîntuire. Pe de altă parte, Avraam, credinciosul aflat în glorie, ne spune cum stau lucrurile cu salvarea. Pe cine credem?
Sincer sau nu, bogatul se află într-o stare, dar şi într-un loc, în care nu poate înţelege (nici chiar atunci cînd e prea tîrziu) salvarea. Avraam însă se află într-un loc în care nu e ispitit să vorbească neadevărul, într-un loc în care nu are nici măcar posibilitatea să spună un singur lucru eronat. Din slavă, Avraam vorbeşte numai adevărul. Învăţătura sa, din locul în care se află, nu poate să fie greşită.
Pe care din cei doi îl vom crede?
Credinţa aceasta nu este un lucru banal, dat fiind faptul că suntem fiinţe ale căror porniri sunt foarte intense, dar este un lucru vital pentru o bună orientare spirituală. În lipsa acestei credinţe nimeni nu-L poate găsi pe Dumnezeu.
Emoţiile şi raţiunea nu sunt suficiente pentru o bună orientare spirituală. Avem nevoie de credinţă pentru această orientare, dar credinţa în ce? Obiectul credinţei este Cuvîntul. Credinţa aceasta în Cuvînt trebuie să fie cea care dirijează comportamentul emoţiilor şi al raţiunii noastre.

Cînd Scriptura ne dirijează raţiunea, simţirile, experienţa, dar şi alegerile pe care le facem, Reperul îşi realizează menirea, el ne îndrumă înspre Dumnezeu. Orice sistem sau curent care îi acordă Scripturii un loc secundar îi dezorientează pe oameni în cele spirituale.

Reperul unei bune orientări spirituale: Senzaţionalismul sau Scriptura? (VII)

II. Scriptura

3. Reflecţii

a. Scriptura este net superioară atît senzaţionalismului, cît şi miracolelor.
Celui dintîi lucru îi este superioară pentru că acesta este o eroare în sine şi în acelaşi timp el reprezintă o modalitate eronată de căutare a lui Dumnezeu (pur şi simplu nu aceasta este modalitatea prin care trebuie să-L căutăm pe Domnul). Mai mult, senzaţionalismul este o distorsionare a Cuvîntului. De asemenea, el deformează imaginea lui Dumnezeu.
Scriptura este superioară şi miracolelor pentru că ele sunt doar o mică parte din planul lui Dumnezeu cu omul. Scriptura este mai amplă, mai complexă şi mai trainică. De fapt, miracolele, în ciuda rolului pe care l-au îndeplinit, nu reprezintă o cale prin care Dumnezeu ne invită să-L căutăm. În schimb, Scriptura este sursa cunoaşterii lui Dumnezeu.
Cine alege orice altceva în detrimentul Scripturii, face asta în detrimentul lui.

b. Scriptura are valoare în sine.
Scriptura este preţioasă datorită a ceea ce este (ea este Cuvîntul lui Dumnezeu).
De fapt, acest Cuvînt este cel mai spectaculos şi miraculos lucru care putea să ni se întîmple: Dumnezeu ne-a vorbit şi ne vorbeşte în şi prin ea. Nu este lucrul acesta suficient de şi chiar cel mai uimitor? Eu zic că nimeni nu poate găsi pe pămînt un lucru mai valoros şi mai spectaculos decît acesta.
Primul curent este un spectacol ieftin şi fără valoare. Scriptura este însă extrem de valoroasă.
Să nu fie cel mai valoros lucru, cel mai bun (şi singurul) reper autentic înspre Cea mai importantă fiinţă?

c. De ce oamenii aleargă la biserici în care este prea puţin Cuvînt şi prea mult altceva? Lucrul acesta se întîmplă ori pentru că ei nu-L caută pe Dumnezeu, ci doar satisfacerea propriilor porniri, ori pentru că, deşi Îl caută, fac asta în mod greşit fie dintr-o ignoranţă personală, fie din cauza întunericului în care trăiesc cei ce-i ghidează. Dintr-un motiv sau altul ei rămîn dezorientaţi.

d. Cîteva întrebări practice: Ce fel de biserică doreşti să fie biserica ta? Ce aştepţi să găseşti acolo? Ce vrei să faci în cadrul părtăşiei bisericii?
Întrebările acestea scot în evidenţă cît de mult Îl cauţi pe Dumnezeu, dar şi dacă faci lucrul acesta în mod corect.

e. Cît de bine ar fi ca oamenii să alerge numai după Scriptură şi deloc după spectacol. Îmi dau însă seama că timpul în care trăim nu favorizează lucrul acesta. Diavolul a reuşit să-şi spună cuvîntul în biserici. El le-a furat atenţia oamenilor de la etalonul lui Dumnezeu şi le-a ancorat-o în emoţiile şi senzaţiile lor.
Avem nevoie de oameni care să creadă puternic în valoarea şi puterea Cuvîntului. Mă tem însă că sunt din ce în ce mai puţini oameni de genul acesta, tocmai de aceea convertirile autentice sunt tot mai rare şi tocmai de aceea imaturitatea credincioşilor este tot mai des întîlnită.

Reperul unei bune orientări spirituale: Senzaţionalismul sau Scriptura? (VI)

II. Scriptura

2. Răspunsul la propunerea Scripturii

Răspunsul este dat de omul din Locuinţa morţilor.

Dacă la propunerea bogatului, Avraam a spus „nu”, la propunerea lui Avraam, bogatul spune şi el „nu” (Nu, părinte Avraame, v 30).

Negaţia folosită de bogat (ouchi) este o formă accentuată a negaţiei simple (ou). Omul din Locuinţa morţilor a spus un „nu” categoric la singura cale de salvare pentru fraţii lui. De asemenea, trebuie observat că bogatul spune „nu” după ce i s-a spus o dată că alta este soluţia (v 29) (vasăzică, omul acesta este destul de încăpăţînat).

Putem aduce în discuţie dorinţa sinceră a acestui om pentru mîntuirea fraţilor lui, însă, sincer sau nu, el spune „nu” salvării. Un „nu” spus sincer lui Dumnezeu rămîne o respingere a lui Dumnezeu, la fel de gravă ca orice altă situaţie în care aceasta are loc. Asta înseamnă că cine aderă la teoria bogatului, comunicată într-o formă sau alta, Îl respinge pe Dumnezeu.

Avraam nu lasă lucrurile aşa şi mai spune încă o dată că teoria venită din Locuinţa morţilor nu este bună (v 31).

Avem de a face cu două puncte de vedere ireconciliabile. După cum Dumnezeu se opune Diavolului, tot aşa Diavolul I se opune lui Dumnezeu. Ambii sunt preocupaţi de viaţa noastră spirituală, însă părerile lor sunt incompatibile. E normal să fie aşa şi asta pentru că Dumnezeu nu poate să creadă aceleaşi lucruri pe care Diavolul le crede şi invers, Diavolul nu poate să creadă ceea ce crede Dumnezeu.

Falimentul de a sesiza contrastul dintre adevăr şi neadevăr ne lasă pradă celui din urmă. Contrastul acesta este un lucru de care trebuie să fim conştienţi şi asta pentru că există multe teorii care pretind că ne arată şi ne învaţă calea înspre  Dumnezeu, dar şi relaţia pe care trebuie să o avem cu El. Cel mai important lucru la momentul acesta este să cunoaştem adevărul. Totodată este foarte important să verificăm dacă teoriile promovate se conformează cu adevărul.

Adevărul nu negociază şi nu face compromisuri, el se vrea doar pe el. Ori eşti de partea lui, ori îi eşti vrăjmaş.

Reperul unei bune orientări spirituale: Senzaţionalismul sau Scriptura? (V)

II. Scriptura

1. Reprezentare

Cea de-a doua propunere vizavi de subiectul orientării oamenilor înspre Dumnezeu este cea a Scripturii (v 29, 31).

Aceasta este propunerea unui om mîntuit (mai exact, dacă asta face vreo diferenţă, a lui Avraam).

În opinia lui Avraam, mîntuirea are loc numai dacă cineva a) aude Cuvîntul lui Dumnezeu (au pe Moise şi pe profeţi, v 29) şi dacă b) ascultă Cuvîntul (să asculte de ei, v 29; dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi, nu se vor lăsa convinşi nici dacă ar învia cineva dintre morţi, v 31).

Înţelegem de aici că numai în Scriptură se găseşte adevărul care îi conduce pe oameni la Dumnezeu, de aceea numai Scriptura oferă o bună orientare spirituală. Perspectiva aceasta este valabilă pentru cei nemîntuiţi, dar şi pentru (sau poate ar trebui să spunem că în mod special pentru) cei mîntuiţi.

Nu se ştie perioada exactă în care a trăit bogatul. În orice caz, el a trăit într-o vreme în care scrierile lui Moise şi ale profeţilor erau disponibile.

Pe de altă parte, bogatul făcea parte dintr-un popor ticsit de minunile lui Dumnezeu.

Uitîndu-ne la istoria poporului evreu, înţelegem că ea nu era lipsită de evenimente miraculoase, ba dimpotrivă era plină de astfel de evenimente. Dacă mîntuirea şi relaţia cu Dumnezeu depindeau de minuni, poporul evreu ar fi trebuit să fie cel mai credincios popor din lume pentru că în mijlocul evreilor Dumnezeu a lucrat cu putere aşa cum nu a făcut lucrul acesta cu niciun alt popor. Cu toate acestea, evreii au păcătuit de nenumărate ori mult mai rău decît naţiunile pagîne din jurul lor. Evreii au cerut necontenit minuni (1 Cor 1:22) şi au fost atît de departe de Dumnezeu, în ciuda minunilor de care au avut parte.

Într-un context ca acesta, un context al minunilor din abundenţă, dar şi al prezenţei Scripturilor printre oameni, Avraam îi îndrumă pe oameni înspre Scripturi, nu înspre altceva, nici măcar înspre minunile realizate de Dumnezeu.

Reperul unei bune orientări spirituale: Senzaţionalismul sau Scriptura? (I)

Trăim într-o vreme a confuziei, a haosului şi a înşelăciunii spirituale (cu privire la cele spirituale), pe de o parte, dar şi a dezinteresului şi ignoranţei spirituale, pe de altă parte. Oamenii sunt dezorientaţi fie datorită faptului că atenţia (inima) le-a fost îndreptată înspre altceva decît Dumnezeu, fie că, deşi au fost lăsaţi să-L caute pe Dumnezeu, au fost învăţaţi să facă lucrul acesta prin căi greşite. Fie printr-o metodă, fie prin alta, ei au ajuns să fie debusolaţi şi privaţi de harul cunoaşterii lui Dumnezeu. Nevoia unui reper bun în această călătorie importantă înspre Dumnezeu este sau ar trebui să fie evidentă.

Cum poate omul să Îl cunoască pe Dumnezeu? Cum poate să ajungă la El? Care este lucrul de care are nevoie pentru a avea o relaţie mîntuitoare cu Dumnezeu?

As vrea să abordez problema aceasta tratînd o parte dintr-un dialog cu totul ieşit din comun, dialogul dintre Avraam si omul bogat (Luca 16:27-31). După ce bogatului i se spune că nu se poate face nimic pentru ca situaţia sa din locuinţa morţilor să se amelioreze în vreun fel, bogatul si Avraam dialoghează despre pocăinţa celor 5 fraţi ai celui dintîi.

Subiectul dialogului lor este: ce se poate face pentru ca cei 5 să se pocăiască şi să fie astfel mîntuiţi? Cu alte cuvinte, cum pot să fie orientaţi înspre Dumnezeu si înspre salvarea pe care El o oferă?

Doi oameni (atît de) diferiţi, din locuri (atît de) diferite, vorbesc despre un lucru (atît de) important.

În cîteva articole vreau să abordez subiectul despre care aceşti doi oameni vorbesc în ultimele 5 versete ale pildei (!?) din Luca 16:19-31.

În discuţie sunt aduse două propuneri: propunerea bogatului este propunerea senzaţionalismului, pe cînd propunerea lui Avraam este cea a Scripturii.

Incursiunea în sfera acestor două propuneri va însemna o sursă de cunoaştere a lucrurilor care Îi sunt plăcute lui Dumnezeu şi care, în acelaşi timp, ne leagă de El. Deşi subiectul neobişnuitului dialog îi vizează pe cei nemîntuiţi, implicaţiile lui pentru cei mîntuiţi, pentru relaţia lor cu Dumnezeu sunt colosale.

Care sunt cele două propuneri, ce ne învaţă ele şi pe care dintre acestea o vom alege în relaţia noastră cu Dumnezeu, în închinarea noastră înaintea Lui, dar şi în slujirea pe care o îndeplinim?

(va urma)