Încă 40 de zile şi veţi fi nimiciţi!!! (SCURTĂ PLEDOARIE PENTRU A DEVENI UN PREDICATOR DEMODAT, ÎNVECHIT, CHIAR ÎNGUST)

Să mai predicăm despre mînia divină astăzi? Subiectul acesta e pe cale de dispariție. Gurile vestitorilor nu se mai întinează cu el. În loc, auzim despre n-şpe principii pentru a fi fericit, n-şpe chei pentru a avea succes, cum să dezvolţi liderul din tine, cum să faci şi să dregi ca să fii cel mai bun dintre cei mai buni. Predicarea mîniei lui Dumnezeu pare să nu mai fie pentru azi. Iată cîteva motive invocate:

1. Predicarea mîniei lui Dumnezeu e negativă. Convingerea multor predicatori este aceea că i-ar îndepărta pe oameni de ei înşişi, de biserică, de Dumnezeu dacă le-ar vorbi acestora despre un aşa subiect negativ. Din cauza aceasta ei nu mai predică despre mînia lui Dumnezeu. Ni se spune că ar trebui să fim mai pozitivi, mai optimişti şi că ar trebui să ne concentrăm asupra lucrurilor pozitive. Rezultatele unei astfel de strategii sunt evidente: prietenia şi aprecierea oamenilor, venirea oamenilor la biserică, creşterea numerică a bisericii şi, nu în ultimul rînd, impresia că lucrarea lui Dumnezeu merge extraordinar.

Problema este că toţi partizanii unor astfel de convingeri şi strategii n-au nicio idee că tocmai pentru că nu predică un aşa subiect, mai degrabă şi fără niciun fel de dubiu, îi îndepărtează pe oameni, în primul rînd, de Dumnezeu. Dacă păcătoșii nu sunt gata să se apropie de un Dumnezeu care e sfînt şi care urăşte păcatul, nu vor fi gata să se apropie de El în niciun fel.

2. Predicarea mîniei lui Dumnezeu e nemiloasă sau chiar inumană. Se argumentează că nu am avea milă faţă de oameni dacă am fi atît de cruzi încît să le spunem că Dumnezeu e mînios pe ei din cauza păcatului lor şi că-i va pedepsi din această cauză. Pe lîngă asta, în fața unei astfel de predicări, Dumnezeu Însuși e perceput ca fiind fără milă.

Trebuie spus că mînia divină nu exclude mila lui Dumnezeu. De fapt, ele conlucrează. Mai mult, un Dumnezeu care este doar milos, nu poate fi un Dumnezeu care face oamenilor bine. Apoi, dacă le-am ascunde oamenilor adevărul sfinţeniei lui Dumnezeu, i-am urî, nu i-am iubi.

3. O astfel de predicare este nerelevantă. Ni se spune: „Oamenii au nevoie să audă despre altceva. Au nevoie să audă despre dragoste, despre cum trebuie să facă fapte bune, acte caritabile, despre cum să se înţeleagă unii cu alţii”.

Într-o lume ca aceasta, în care oamenii vor să fie încurajaţi şi în care se vorbeşte despre cît de buni sunt ei, cu siguranţă că ideea unui Dumnezeu sfînt Care pedepseşte păcatul pare să nu aibă vreo relevanţă. Eu zic că în lumea în care trăim (poate) niciun alt subiect nu este mai relevant decît acesta. Tocmai pentru că lumea crede că e aşa de bună, ea trebuie să audă că lucrurile nu stau deloc aşa.

4. Predicarea aceasta e nefastă. Mai sus am dat cîteva exemple în privința aceasta. Unii cred că un astfel de subiect i-ar îndepărta pe oameni de Domnul (#1) și / sau i-ar determina să-și facă o impresie greșită despre El, cum că ar fi nemilos (#2).

Lucrurile nu stau deloc aşa. Mînia şi mila divină merg mînă-n mînă. Dumnezeu oferă milă (deci face foarte mult bine!) printr-un mesaj al judecăţii şi al sfinţeniei Sale. De fapt, prin ascunderea acestui adevăr le-am face foarte mult rău oamenilor, i-am priva de îndurarea lui Dumnezeu.

5. Predicarea aceasta este nerealistă. Dumnezeu este perceput ca fiind un bunicuț care face bine copiilor, care dă daruri, care spune poveşti frumoase cu o voce blîndă, care are răbdare cu oamenii… E nerealist, ni se sugerează, să-L vedem pe Dumnezeu ca fiind mînios. Imaginea unei divinităţi mînioase împotriva oamenilor pare să fie mai mult imaginea zeilor greci a căror mînie trebuia potolită pentru a fi favorabili omului, în niciun caz imaginea Dumnezeului adevărat.

Ca răspuns aș spune că predicarea mîniei divine ar fi nerealistă dacă ar fi o minciună că Dumnezeu e sfînt. Totuşi, aceasta nu este o minciună. Datoria noastră este să credem şi să vorbim adevărul, adică să fim realişti. Dacă oamenii nu vor să audă sau să creadă sau să primească realitatea, e treaba lor. Datoria noastră este să le comunicăm această realitate.

Exemplul mesajului de judecată pe care Dumnezeu îl transmite cetăţii păgîne Ninive prin profetul Iona invalidează toate afirmaţiile (părerile) de mai sus. Deși mesajul de judecată, în sine, este negativ, pentru niște păcătoși nu este nevoie de un alt mesaj „mai optimist”. Prin mesajul lui Iona Domnul intenționa nu să distrugă, ci să salveze de la distrugere. Lucrul acesta era posibil prin căința cetății păgîne în fața sfințeniei lui Dumnezeu. Pe lîngă asta, mesajul acela al nimicirii a fost ca o „revelație” pentru locuitorii acelei cetăți. Se înțelege că nimic altceva n-a fost mai relevant. Cît despre vreun caracter dăunător…, nici nu se pune problema. Am spus deja, Dumnezeu a vrut să facă binele, nu răul, și l-a și făcut, drept dovadă că a predica un astfel de subiect înseamnă a face mult bine oamenilor. Toate acestea s-au întîmplat pentru că la baza lor era adevărul. Cînd oamenilor li se face de cunoscut realitatea și cînd aceștia se ancorează în ea și acționează în conformitate cu aceasta, salvarea le este garantată.

Ce bine ar fi dacă predicatorii de azi ar predica ideile ferme din vechime cu privire la Dumnezeu! Cred că în ziua de azi e nevoie de predicatori demodaţi, învechiţi, înguşti, care să predice valori vechi, preţuite cîndva, valori pe care mulţi predicatori contemporani nu le cunosc.

Reclame

E muzica aceasta creştină? (9) – răspuns

Iată de ce NU cred în ideea „un anumit stil pentru o anumită audienţă”.

1. Perspectiva aceasta afectează mesajul sau conţinutul care se vrea a fi transmis. Cînd stilul de muzică este ales în funcţie de ascultători, ţinînd cont de diversitatea acestora, dar şi de gusturile lor, există şanse foarte mari ca acesta să fie greşit. Formele greşite nu favorizează transmiterea unui mesaj intact. Încerc să-mi imaginez un conţinut clar si biblic transmis de un grup ce cîntă muzică trash metal, dar încercările sunt zadarnice. Încercaţi asta cu orice muzică în care predomină ritmul, tobele, gălăgia, manifestările exterioare.

2. Factorul hotărîtor în acest caz ar fi ascultătorul. S-ar părea că el stabileşte regulile jocului. Jocul începe, se desfăşoară şi se încheie cînd şi cum vrea el. În clipa în care cineva se apropie de el cu un alt stil decît cel pe care-l agreează acesta, cineva iese din joc şi acel cineva nu este ascultătorul pentru că el nu iese din „regulile” lui şi … nici nu e învăţat să facă asta (din păcate). E discutabil chiar şi în cazul în care forma este pe placul ascultătorului în ce măsură va primi acesta mesajul cîntat dacă stilul (de multe ori stilul greşit) primeşte o aşa mare importanţă. Să presupunem totuşi că, în situaţia aceasta, unii ar primi mesajul. Dacă stilul despre care vorbim are un loc principal în viaţa celui de curînd „întors”, ce ne facem, pentru că mai devreme sau mai tîrziu Evanghelia îi va confrunta acestuia forma de închinare pe care a adus-o cu sine din lume în creştinism? Dacă se ţine cu încăpăţînare la forma aceasta, atunci există cîteva posibile rezultate, printre care: a) cel de curînd „întors” se va mai întoarce încă o dată, dar cu spatele la creştinism (există multe exemple de genul acesta); b) biserica va face compromis şi va împrumuta „formele lumii” de dragul cîştigării de suflete (există foarte multe exemple aici, de fapt, aceasta pare să fie direcţia generală pe care o iau bisericile în prezent); c) biserica va încerca permanent şi cu răbdare să-l convingă pe cel „întors”, lucru care ne face să ne gîndim dacă nu cumva era mai bine ca, de la bun început, aceasta să se fi gîndit la o „tactică” corectă (şi aici există suficiente exemple).

3. Perspectiva aceasta implică o maleabilitate exagerată şi ilegitimă din partea bisericii în maniera în care aceasta se apropie de lume. Dacă există o moralitate a genurilor de muzică, şi eu cred că există, atunci invitaţia de a folosi orice formă pentru a putea atinge orice grup este în acelaşi timp o invitaţie la compromis.

4. Perspectiva aceasta, de asemenea, nu este fără consecinţe (şi) în ce priveşte închinarea, dar şi unitatea bisericii. S-ar părea că, în lumina concepţiei menţionate, ar fi greşit ca biserica să folosească doar un stil sau două de muzică. Ar trebui, mai degrabă, ca ea să folosească orice stil posibil pentru a-şi cîştiga „adepţi”. Închinarea bisericii, în felul acesta, ar ajunge un ghiveci (vorba cărţii…). E greu de văzut cum o astfel de separare între ascultători ar încuraja şi ar menţine unitatea bisericii. Ca să exemplificăm, tocmai cei care acuză unele biserici de îngustime, sunt aceia care formează sau caută biserici exclusiviste, în care se foloseşte numai un anumit gen de muzică contemporană. Prin urmare, mentalitatea „un anumit stil pentru o anumită audienţă” menită să împace pe toată lumea nu face decît să dezbine.

5. Dacă forma este esenţială în transmiterea conţinutului, şi este, atunci ascultătorului nu i se face nicio favoare dacă pentru cîştigarea sa este folosită o cale greşită.

6. Dacă există o atît de mare sensibilitate faţă de cerinţele lumii sau ale unor creştini (depinde la cine aplicăm principiul), atunci, mă întreb, mai e cineva sensibil şi la pretenţiile lui Dumnezeu? Eu cred că scopul lui Dumnezeu este tocmai acela de a forma o anumită audienţă pentru Sine, iar lucrul acesta este posibil doar prin stilul Lui (uneori variat). Nu vreau să sugerez aici că există un singur tipar al muzicii creştine, dar, categoric, există multe stiluri greşite. De ce să nu căutăm să implementăm pretenţiile lui Dumnezeu? De ce trebuie schimbat mesajul sau ceea ce poate fi forma corectă a acestuia şi să nu fie urmărită transformarea audienţei, chiar a formei greşite a închinării ei?

7. Unii ar spune: „Dar nu eşti relevant, dacă nu abordezi lucrurile în felul acesta”. Eu zic că atîta timp cît audienţa ÎNŢELEGE ceea ce comunici, indiferent că agreează sau nu forma comunicării, ţi-ai împlinit misiunea. Scopul este înţelegerea, nu aprobarea. A duce discuţia pe terenul relevanţei nu este cazul de data aceasta. Oricum, ar trebui să clarificăm termenul „relevanţă” şi folosirea lui cu privire la biserică. Dacă prin el înţelegem că biserica ar trebui să iasă în evidenţă în lumea aceasta şi să atragă privirile, devenind atractivă şi chiar plăcută şi aprobată de lume, nu cred că biserica ar avea nevoie de o aşa relevanţă. Dar dacă deschidem subiectul acesta pentru că biserica se poate izola de lume sau poate vorbi „pe neînţelesul tuturor”, atunci aş spune că ea, pe lîngă faptul că trebuie să ajungă în contact cu lumea, ar trebui şi să se facă înţeleasă. Bineînţeles, sarcina aceasta implică o anumită adaptare a Evangheliei. Într-un fel se comunică Evanghelia copiilor, în alt fel intelectualilor, în alt fel celui izolat de lume, care poate că trăieşte în vîrful muntelui şi care nu are habar de gramatica limbii vorbite, în alt fel celui care nu are cunoştinţele elementare ale credinţei, în alt fel celui care este „plin de dă peste el” în ale religiei, în alt fel celui care vorbeşte o altă limbă şi care are o cultură diferită, însă adaptarea aceasta trebuie să fie legitimă şi să nu fie afectată de păcat şi asta pentru că nu cred că dacă cineva propovăduieşte Evanghelia, în mod implicit va face asta într-o manieră corectă.

E muzica aceasta creştină? (8) – răspuns

Un răspuns la RĂSPUNS.

Întîi, eu cred că afirmaţia „niciun stil de muzică nu este greşit în sine” este o afirmaţie greşită. Cred că există atît stiluri nepotrivite pentru Evanghelie, dar, mai mult de atît, şi stiluri greşite şi rele în sine. Am putea spune că genurile de muzică sunt neutre doar dacă ar fi adevărat că Diavolul nu se „bagă” în domeniul acesta, ceea ce nu cred că este adevărat. Ar fi o lipsă de „înţelepciune diabolică” să nu încerce să pîngărească un domeniu atît de important din viaţa omului. Implicarea sa în acest domeniu nu cred că se rezumă doar la implementarea unei folosiri greşite a unor elemente neutre, ci, mai mult de atît, ea stă la baza creării unor stiluri diabolice.

Apoi, Evanghelia nu poate fi comunicată oricum. Din cîte ştiu, ciocolata nu se vinde ambalată în hîrtie igienică. Forma în care este comunicată Evanghelia trebuie să fie vrednică de aceasta. Mai mult, forma chiar are importanţă şi impact în viaţa audienţei.

De asemenea, nu cred că trebuie făcut vreun compromis cu privire la măreţia Evangheliei şi la transmiterea ei doar pentru că unul şi altul nu o acceptă decît în anumite condiţii. Pericolul de a modela Evanghelia în funcţie de plăcerile omului este foarte mare şi, pe lîngă asta, o Evanghelie trecută prin filtrul plăcerilor sau al apucăturilor cuiva nu are cum să mai fie Evanghelie.

O altă nemulţumire cu privire la toţi apărătorii devizei „no style wrong in itself” are de a face cu preocuparea, aproape exclusivă, faţă de inima omului în detrimentul altor aspecte implicate. Admit importanţa foarte mare a inimii, lucru despre care atît Vechiul, cît şi Noul Testament vorbesc foarte limpede. Cu toate acestea, inima nu este cel mai important element al discuţiei. Pe lîngă aceasta, trebuie spus că omul este mai mult decît inima sa. Dumnezeu mîntuieşte şi sfinţeşte OMUL, în întregime. De fapt, tactica aceasta de a accentua, aproape exclusiv, importanţa inimii, pentru foarte mulţi, nu face decît să scoată la iveală problemele inimii lor. Sub pretextul unei astfel de atenţii faţă de inimă, ei îşi caută acoperire pentru lucrurile „externe”, cu privire la care (poate) conştiinţa lor sau Scriptura îi condamnă, fapt care, în cele din urmă, scoate în evidenţă că, de fapt, inima respectivă nu este după cum pretinde „proprietarul” ei.

În final, chestiunea cu „audienţa corectă” faţă de care trebuie cîntat un anumit gen de muzică reprezintă o altă eroare colosală cu implicaţii pe măsură. Despre asta voi încerca să scriu în următorul articol.