E muzica aceasta creştină? (5)

Iată şi celelalte motive:

În al patrulea rînd, semnalul de alarmă îi vizează pe organizatorii de evanghelizări în masă, care invită formaţii convertite (sau cine ştie?!), formaţii care cîntă lumeşte cîteva idei religioase. Au idee ce fac? Mă refer la metoda de cîştigare a celor pierduţi, dar şi la imaginea lui Dumnezeu promovată în lume. Întîi, cine a zis că nemîntuiţii sunt cîştigaţi prin muzică, cu atît mai puţin printr-o muzică greşită? Şi apoi, au organizatorii aceştia habar despre ce imagine a lui Dumnezeu promovează în lume? Cînd eram adolescent, am întîlnit nişte creştini lumeşti. Vorbeau lumeşte, gîndeau lumeşte, se purtau lumeşte, se îmbrăcau lumeşte şi… mi-am zis: „Dumnezeu nu e chiar atît de îngust cum credeam eu!” Dacă prin imaginea despre Dumnezeu promovată în lume, lumea nu face o distincţie radicală între Dumnezeu şi ea, lucrul acesta reprezintă un deserviciu făcut lui Dumnezeu, bisericii, dar şi lumii care se vrea a fi cîştigată. Cu siguranţă, trebuie să fim relevanţi. Cum se face însă asta? Cum să comunicăm lumii adevărurile lui Dumnezeu? Comunicarea aceasta nu trebuie făcută prin mijloace lumeşti. Lumii nu trebuie să i se mărturisească lumeşte credinţa, ci duhovniceşte. Cînd nu se întîmplă asta, ceea ce iese la iveală nu este relevanţa bisericii pentru lume, ci relevanţa lumii pentru biserică. Bisericile au dorit să devină relevante, însă încet, încet lumea şi-a pus amprenta pe biserică şi ceea ce s-a întîmplat a fost tocmai opusul, lumea a „evanghelizat” biserica. Avem, prin urmare, o biserică „evanghelizată” de lume, care vrea să evanghelizeze lumea.

Apoi, m-am gîndit la cei care produc muzica. Care sunt motivaţiile lor? Ce vor să obţină? Pentru ce şi pentru cine produc muzică? Pe baza căror criterii fac asta? Au criterii? Solide? Biblice? Responsabilitatea pentru crima comisă de fumat nu o au numai fumătorii, ci, şi nu într-o măsură mică, şi producătorii de ţigări. La fel stau lucrurile şi aici. Cred că datorită importanţei uriaşe a acestui subiect, toti producătorii de muzică ar trebui să reanalizeze lucrurile în lumina voii lui Dumnezeu cu privire la muzică.

De asemenea, m-am gîndit şi la interpreţii care vin pe un platou, pe o scena, în faţa unei biserici şi comunică audienţei nenumărate lucruri. Conştient sau nu, ei modelează viaţa celor mai mulţi auditori. Nu e nicio exagerare în a afirma că starea spirituală a multor creştini se datorează şi acestor interpreţi. Unii ar trebui să se mîndrească cu ceea ce realizează, însă nu ştiu dacă alţii (şi nu puţini)  pot purta povara creştinilor care-şi trăiesc credinţa într-un mod jalnic.

În al şaptelea rînd, autorii de cărţi au şi ei un rol foarte mare în promovarea adevărului sau a minciunii. Mulţi oameni, naivi fiind, cred că dacă e „carte” trebuie să fie bună şi adevărată, fiind deschişi şi extrem de vulnerabili în faţa ereziilor muzicale. Şi eu am avut odată „credinţa” aceasta, că dacă cineva a scris o carte, atunci trebuie că respectivul a fost pregătit în domeniu şi trebuie să îmi însuşesc conţinutul ei. M-am vindecat de mult timp de o astfel de naivitate. Atenţie! Există cărţi proaste pe piaţă, da, cărţi creştine proaste! Citiţi mult, dar înghiţiţi puţin! Citiţi în mod critic. Asta nu înseamnă că nu e loc de păreri diferite, de interacţiuni cu acestea şi de dezbateri pe diferite teme, dar de la asta pînă la a înghiţi perspective eronate e foarte mare distanţă.

Reclame

Reperul unei bune orientări spirituale: Senzaţionalismul sau Scriptura? (IV)

I. Senzaţionalismul

3. Reflecţii

a. Trebuie făcută diferenţa între senzaţionalism şi miracole. Senzaţionalismul este greşit, nu însă şi miracolele.
Senzaţionalismul face din lucrurile miraculoase mijlocul, fundamentul şi chiar factorul decisiv al relaţiei cu Dumnezeu. De foarte multe ori, el devine un spectacol ieftin şi de proastă calitate. Atît prima formă (senzaţionalismul pur), cît şi cea din urmă (spectacolul ieftin) trebuie respinse.
Pe de altă parte, miracolele au fost înfăptuite de Dumnezeu pentru anumite scopuri, însă în niciun caz pentru a deveni o condiţie a (un sine qua non al) relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Dumnezeu a îndeplinit minuni, descoperindu-Se astfel oamenilor, oferind binecuvîntări acestora, dar şi confirmînd Cuvîntul Său. E important să ne uităm la minunile realizate de Dumnezeu şi să întelegem mesajul lor. Cine le dispreţuieşte, Îl dispreţuieşte pe Dumnezeu, falimentînd în acelaşi timp să înţeleagă gloria Lui.
Eu sunt convins că, deşi trăim într-o perioadă diferită de perioadele în care s-au petrecut lucrurile relatate în Scriptură (lucru dezbătut aprig de teologi), relevanţa minunilor prezentate în Cuvînt nu a fost pierdută. Trebuie să ne uităm în Cuvînt şi să primim mesajul minunilor lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă că Dumnezeu nu poate să realizeze şi nu realizează minuni în timpul acesta, dar este discutabil în ce măsură mai face El asta prin oameni aleşi special pentru o aşa slujbă.

b. Senzaţionalismul nu îi leagă pe oameni de Dumnezeu. Toţi cei care îşi condiţionează mîntuirea de spectacol vor rămîne nemîntuiţi. De asemenea, toţi cei mîntuiţi care contaminează creştinismul cu acest curent dau dovadă de imaturitate şi în niciun caz nu vor progresa spiritual, dar nici nu vor face vreun bine cauzei lui Cristos.
O biserică senzaţionalistă s-ar putea să creeze impresia unei biserici active şi profund implicate în relaţia cu Domnul, a unei biserici spirituale, în care Duhul pare să lucreze într-un mod deosebit, dar în fond ea este o biserică care trăieşte într-o eroare foarte dăunătoare (toate erorile sunt dăunătoare, însă unele erori fac mai mult rău decît altele).

c. Senzaţionalismul deschide un subiect sensibil al zilelor noastre: Cînd devine biserica atractivă? (Ce ar trebui să îi facă pe oameni să îşi dorească intens să facă parte din Biserica lui Cristos?)
Curentul acesta există nu pentru că cineva, studiind Cuvîntul lui Dumnezeu, l-a descoperit. El există pentru că oamenii s-au obişnuit cu şi s-au plictisit de Dumnezeu şi lucrurile Lui.
Oamenii au ajuns la concluzia că viaţa de credinţă este plictisitoare atît pentru cei dinăuntru cît şi pentru cei dinafară. Cei dinăuntru, în opinia unora, vor părăsi creştinismul dacă nu se va face ceva cu el. În acelaşi timp, se crede că cei dinafară nu vor fi atraşi de viaţa de credinţă, deci nu se vor pocăi, iar în consecinţă nu vor fi mîntuiţi, dacă nu se vor lua măsuri care să aducă anumite schimbări (se spune că schimbările ţin de formă, nu de esenţă).
Pentru anumite persoane însă, schimbările acestea nu sunt un adaos la creştinism, ci mai degrabă un lucru inerent acestuia care a fost pierdut din vedere de-a lungul istoriei. Revenirea la acest curent este privită drept o restaurare a valorilor bisericii primare.
Cum ne dorim să arate biserica noastră? Ce vrem să ne atragă la ea? Pe de altă parte, ce anume din biserică ar trebui să îi atragă pe oameni la Dumnezeu? Cum căutăm să-i cîştigăm pe oameni? Aceste întrebări scot la iveală valorile pe care le avem atît în relaţia personală cu Dumnezeu, cît şi în ce priveşte Dumnezeul (sau dumnezeul) pe care Îl (îl) promovăm în lume.

d. În fond, care este lucrul de care sunt interesaţi senzaţionaliştii? Dumnezeu?
Să ne gîndim puţin: De ce se spune că prezenţa unui lucru uimitor i-ar face pe oameni să-L caute pe Dumnezeu? De ce în absenţa acestuia oamenii nu-s interesaţi de El?
Răspunsul cel mai tranşant este acela că ei nu-s interesaţi de Dumnezeu, nu-L iubesc pe El. Ei iubesc altceva. Iubesc satisfacerea propriilor senzaţii, emoţii, plăceri.

Curentul acesta nu ne oferă o bună orientare spirituală. El nu ne îndrumă înspre Dumnezeu, ci mai degrabă ne dezorientează.