Ieri şi azi. Dar mîine? (Meditaţii şi nădejdi ale unui om efemer)

„Isus Cristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci” Evrei 13:8

Parcă ieri eram copil. Astăzi eu am un copil, iar mîine acest copil va vorbi cum vorbesc eu acum.

La fel s-au gîndit cei care au fost înainte de mine, la fel gîndiţi voi care citiţi aceste rînduri şi la fel vor gîndi cei care nu s-au născut încă.

Cînd eram mic, aveam impresia că trecerea de la 31 decembrie la 1 ianuarie era parcă o „întinerire” nu numai a planurilor, a dorinţelor, a provocărilor, ci a vieţii înseşi. Dar, nu e aşa. 1 ianuarie al oricărui an este „mai bătrîn” decît 31 decembrie al anului precedent (iată cum 1 e mai mare ca 31).

Că vrem sau ba, timpul trece … şi cu el şi noi. Cine poate nega o realitate atît de evidentă?

Aproape de fiecare dată cînd mă despart de cineva cu care, potrivit aşteptărilor, ar trebui să mă întîlnesc după puţin timp, mă gîndesc totuşi că viitoarea întîlnire s-ar putea să nu mai aibă loc. Salutările de despărţire le fac conştient de posibilităţile viitorului.

Aproape de fiecare dată cînd mă culc noaptea, mă culc cu gîndul că a doua zi s-ar putea să nu mai fie, pentru mine sau pentru alţii. Eu sau alţii foarte dragi mie s-ar putea să părăsim viaţa aceasta şi … odată lucrul acesta se va întîmpla.

Aproape de fiecare dată cînd mă rog Îi mulţumesc Domnului „şi pentru această zi”.

Avînd perspectiva aceasta, inevitabilă oricum, anticipez durerea mea şi a altora şi, mai mult, sufăr anticipat. Durerea devine cu atît mai mare cu cît persoanele acestea sunt adînc gravate în inima mea. Nu, nu e o nebunie, o nechibzuinţă, o neglijare a bucuriilor prezente şi nici măcar o fobie. Încerc să mă bucur de tot din prezent, dar nu pot trăi în ignoranţă cu privire la ziua de mîine şi la posibilităţile ei.

Ieri a trecut, azi este, dar mîine? Ce va fi mîine? Cum? Cine? De ce? Pentru ce? Pînă cînd?…

Poate că mîine vor fi multe întrebări şi puţine răspunsuri. Poate că mîine vor fi dezamăgiri, căderi, înfrîngeri, lacrimi, remuşcări, pierderi mari…

Poate că aşa va fi mîine, dar orice ar fi, mîine va fi şi speranţă.

Există două tipuri de oameni efemeri (oricum, orice om este efemer). Unul este cel al acelora care trec din lumea aceasta în lumea unde speranţele sunt împlinite. Iar celălalt tip este al acelora care trec din lumea aceasta într-un mîine continuu, extrem de întunecat şi dureros.

Diferenţa o face Isus, Isus Care este Acelaşi ieri şi astăzi şi în veac. La El nu este mîine sau, putem spune, mîine este mult prea mic pentru a fi menţionat. La El este în veac.

Dacă omul efemer nu Îl cunoaşte pe Cel care este în veac, nu poate decît să aştepte un inevitabil mîine fără de speranţă.

Ei bine, datorită Lui trecutul poate fi schimbat, prezentul e plin de har, iar mîine devine unul al împlinirii nădejdilor înalte. Datorită Lui, în ciuda pierderilor de mîine (dar nu numai), speranţa aduce reîntîlnirea celor despărţiţi pentru o vreme, a celor care au avut un numitor comun (Isus). Între noi fie vorba, reîntîlnirea aceasta este mult mai de dorit şi mai bună decît o convieţuire continuă pe acest pămînt. Datorită Lui, nesiguranţa zilei de mîine nu este o problemă pentru că oricum va fi, va fi bine, doar El poartă de grijă, nu?

Ei bine, datorită Lui, mîine orice ar fi, va fi înecat în eternitatea Sa, nu fără a-şi găsi însă explicaţia.

Pentru mine e bine pentru că Isus a intervenit în ieri şi l-a schimbat. În ce priveşte azi, El e prezent … şi ce bine e cu El. Iar mîine, orice-ar aduce, El va fi acolo.

Frumuseţea este că, în ciuda nesiguranţei prezentului şi viitorului, în ciuda tuturor lucrurilor care au şi care vor avea loc, El este Acelaşi, El nu se schimbă (lucru pe care îl comunică versetul de la început). Această permanenţă oferă vieţii nesigure stabilitate. Cine se ancorează în El, se dezrădăcinează uşor din lumea aceasta şi păşeşte în acelaşi timp într-un tărîm neschimbător, nepieritor, nestricăcios…

Fără El însă, ieri e o povară prea grea de purtat, iar azi nu e decît apăsare. Cît priveşte mîine, da, el va fi teribil şi de nedorit.

Îl ai pe Isus în viaţa ta efemeră?

Anunțuri

Omul om – CALEA (10)

În articolul cu numărul opt am scris despre ce se întîmplă în viaţa unui orto-om. Acolo problema a fost abordată funcţional. De data aceasta subiectul este tratat ontologic. Cu alte cuvinte, preocuparea aici nu este cum funcţionează lucrurile, ci cum poate cineva să DEVINĂ un orto-om.

Ceea ce este foarte important de menţionat este că ÎNTÎI e nevoie ca cineva să fie sau să devină un orto-om pentru ca mai apoi să funcţioneze ca atare. Aspectul funcţional este foarte important, dar imposibil fără cel ontologic. Dacă cineva nu devine întîi un astfel de om, el nu poate funcţiona corespunzător (vezi 2 Cor 5:17). Pe de altă parte, aspectul funcţional nu este de ignorat de vreme ce după ce experimentează devenirea, omul trebuie să ştie cum să trăiască în lumina statutului său.

Care este CALEA pentru A FI un orto-om?

Nu există decît O SINGURĂ CALE pentru ca cineva să poată deveni un om complet sau, aşa cum l-am descris în altă parte, un om care corespunde voii lui Dumnezeu, iar această cale este calea naşterii din nou, a credinţei autentice în Cristos, a pocăinţei, a iertării de păcate, a spălării şi sfinţirii în sîngele lui Isus, a vieţii veşnice, a unei vieţi schimbate, a harului de a fi fiul lui Dumnezeu.

Omul nemîntuit, indiferent de strădaniile sale filosofice, etice, religioase sau de orice altă natură ar fi, eşuează lamentabil în ce priveşte viaţa, dar şi veşnicia sa.

Pentru ca omul, în întregime (intelect, sentimente, voinţă), să funcţioneze drept, trebuie mai întîi să fie mîntuit, adică să experimenteze regenerarea minţii, a sentimentelor, cît şi a voinţei. Acest lucru reiese şi din următorul citat:

What are the effects of Holy Spirit regeneration on repentant sinners? In brief, regeneration breaks the paralyzing bonds of holistic depravity and radically renews the sinner’s heart, mind, and soul into the image of Christ. As in the case of sinful depravity, the transformation wrought by the new birth is holistic; not merely some, but all of the sinner’s capacities are significantly renewed and enabled. The new spiritual life, being supernatural in origin, manifests itself in renewed abilities and righteous actions. In some people the visible evidences come to light soon after regeneration; in other lives time is required for their manifestation. Whether sooner or later, Jesus’ promise holds true: „every good tree bears good fruit…. A good tree cannot bear bad fruit” (Matt 7:17-18). Bruce Demarest, The Cross and Salvation, (Wheaton: Crossway Books; 2006), 297-298.