Reperul unei bune orientări spirituale: Senzaţionalismul sau Scriptura? (VIII)

Concluzii

Alegerea uneia din cele două opţiuni este de dorit a fi o chestiune de raţiune.
Trebuie să cunoaştem aceste opţiuni. Trebuie să ştim sursa, funcţionarea, implicaţiile, cît şi eficienţa lor.
Dumnezeu ne cheamă la înţelegere: la înţelegerea căii Lui (care ar trebui să ne facă să iubim această cale), dar şi la înţelegerea căii vrăjmaşului (care ar trebui să ne facă să detestăm această cale). El nu este un Dumnezeu al ignoranţei.
Vrăjmaşul, pe de altă parte, preferă să ne  distragă atenţia de la cunoaştere, chiar de la înţelegerea corectă a propunerii lui, căutînd să ne stăpînească prin senzaţii, emoţii, porniri.
În clipa cînd omul este înşelat să acţioneze stăpînit fiind de pornirile lui, el este făcut, pe de o parte, să nu se mai gîndească la starea şi la lipsurile lui reale, dar este, pe de altă parte, şi împiedicat să mediteze la soluţiile corecte pentru problemele lui. El este astfel prins într-un cerc vicios în care, atîta timp cît poftele îi sunt împlinite, îşi poate duce liniştit existenţa. Resursele pentru împlinirea acestor pofte sunt puse la dispoziţie din belşug, bineînţeles, de Diavol. Aceste resurse se găsesc în lume, dar şi (din păcate trebuie să spunem asta) în anumite biserici.
În senzaţionlism, pornirile predomină, intelectului fiindu-i lăsat prea puţin spaţiu de mişcare. Senzaţionalismul înseamnă experienţă fără sau cu prea puţină raţiune (şi aceea folosită prost).
În cadrul propunerii lui Dumnezeu, emoţiile şi afecţiunile au un rol foarte important, însă rolul lor nu este îndeplinit în mod iraţional. Dumnezeu ne cheamă la cunoaştere. Cunoaşterea aceasta însă nu trebuie să aibă loc în absenţa sau în defavoarea simţirii. Apatia este un păcat la fel de grav ca folosirea greşită a emoţiilor şi pornirilor, lucru pe care-l vedem la senzaţionalişti.

Alegerea pe care trebuie să o facem este şi o chestiune de credinţă, credinţă care nu ocupă un loc secundar.
Prin dialogul straniu dintre Avraam şi omul bogat suntem invitaţi să facem o alegere a credinţei. Pe de o parte, omul bogat şi nemîntuit, aflat în chinuri cumplite în Locuinţa morţilor, ne predă o lecţie despre mîntuire. Pe de altă parte, Avraam, credinciosul aflat în glorie, ne spune cum stau lucrurile cu salvarea. Pe cine credem?
Sincer sau nu, bogatul se află într-o stare, dar şi într-un loc, în care nu poate înţelege (nici chiar atunci cînd e prea tîrziu) salvarea. Avraam însă se află într-un loc în care nu e ispitit să vorbească neadevărul, într-un loc în care nu are nici măcar posibilitatea să spună un singur lucru eronat. Din slavă, Avraam vorbeşte numai adevărul. Învăţătura sa, din locul în care se află, nu poate să fie greşită.
Pe care din cei doi îl vom crede?
Credinţa aceasta nu este un lucru banal, dat fiind faptul că suntem fiinţe ale căror porniri sunt foarte intense, dar este un lucru vital pentru o bună orientare spirituală. În lipsa acestei credinţe nimeni nu-L poate găsi pe Dumnezeu.
Emoţiile şi raţiunea nu sunt suficiente pentru o bună orientare spirituală. Avem nevoie de credinţă pentru această orientare, dar credinţa în ce? Obiectul credinţei este Cuvîntul. Credinţa aceasta în Cuvînt trebuie să fie cea care dirijează comportamentul emoţiilor şi al raţiunii noastre.

Cînd Scriptura ne dirijează raţiunea, simţirile, experienţa, dar şi alegerile pe care le facem, Reperul îşi realizează menirea, el ne îndrumă înspre Dumnezeu. Orice sistem sau curent care îi acordă Scripturii un loc secundar îi dezorientează pe oameni în cele spirituale.

Anunțuri

Reperul unei bune orientări spirituale: Senzaţionalismul sau Scriptura? (VI)

II. Scriptura

2. Răspunsul la propunerea Scripturii

Răspunsul este dat de omul din Locuinţa morţilor.

Dacă la propunerea bogatului, Avraam a spus „nu”, la propunerea lui Avraam, bogatul spune şi el „nu” (Nu, părinte Avraame, v 30).

Negaţia folosită de bogat (ouchi) este o formă accentuată a negaţiei simple (ou). Omul din Locuinţa morţilor a spus un „nu” categoric la singura cale de salvare pentru fraţii lui. De asemenea, trebuie observat că bogatul spune „nu” după ce i s-a spus o dată că alta este soluţia (v 29) (vasăzică, omul acesta este destul de încăpăţînat).

Putem aduce în discuţie dorinţa sinceră a acestui om pentru mîntuirea fraţilor lui, însă, sincer sau nu, el spune „nu” salvării. Un „nu” spus sincer lui Dumnezeu rămîne o respingere a lui Dumnezeu, la fel de gravă ca orice altă situaţie în care aceasta are loc. Asta înseamnă că cine aderă la teoria bogatului, comunicată într-o formă sau alta, Îl respinge pe Dumnezeu.

Avraam nu lasă lucrurile aşa şi mai spune încă o dată că teoria venită din Locuinţa morţilor nu este bună (v 31).

Avem de a face cu două puncte de vedere ireconciliabile. După cum Dumnezeu se opune Diavolului, tot aşa Diavolul I se opune lui Dumnezeu. Ambii sunt preocupaţi de viaţa noastră spirituală, însă părerile lor sunt incompatibile. E normal să fie aşa şi asta pentru că Dumnezeu nu poate să creadă aceleaşi lucruri pe care Diavolul le crede şi invers, Diavolul nu poate să creadă ceea ce crede Dumnezeu.

Falimentul de a sesiza contrastul dintre adevăr şi neadevăr ne lasă pradă celui din urmă. Contrastul acesta este un lucru de care trebuie să fim conştienţi şi asta pentru că există multe teorii care pretind că ne arată şi ne învaţă calea înspre  Dumnezeu, dar şi relaţia pe care trebuie să o avem cu El. Cel mai important lucru la momentul acesta este să cunoaştem adevărul. Totodată este foarte important să verificăm dacă teoriile promovate se conformează cu adevărul.

Adevărul nu negociază şi nu face compromisuri, el se vrea doar pe el. Ori eşti de partea lui, ori îi eşti vrăjmaş.

Reperul unei bune orientări spirituale: Senzaţionalismul sau Scriptura? (IV)

I. Senzaţionalismul

3. Reflecţii

a. Trebuie făcută diferenţa între senzaţionalism şi miracole. Senzaţionalismul este greşit, nu însă şi miracolele.
Senzaţionalismul face din lucrurile miraculoase mijlocul, fundamentul şi chiar factorul decisiv al relaţiei cu Dumnezeu. De foarte multe ori, el devine un spectacol ieftin şi de proastă calitate. Atît prima formă (senzaţionalismul pur), cît şi cea din urmă (spectacolul ieftin) trebuie respinse.
Pe de altă parte, miracolele au fost înfăptuite de Dumnezeu pentru anumite scopuri, însă în niciun caz pentru a deveni o condiţie a (un sine qua non al) relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Dumnezeu a îndeplinit minuni, descoperindu-Se astfel oamenilor, oferind binecuvîntări acestora, dar şi confirmînd Cuvîntul Său. E important să ne uităm la minunile realizate de Dumnezeu şi să întelegem mesajul lor. Cine le dispreţuieşte, Îl dispreţuieşte pe Dumnezeu, falimentînd în acelaşi timp să înţeleagă gloria Lui.
Eu sunt convins că, deşi trăim într-o perioadă diferită de perioadele în care s-au petrecut lucrurile relatate în Scriptură (lucru dezbătut aprig de teologi), relevanţa minunilor prezentate în Cuvînt nu a fost pierdută. Trebuie să ne uităm în Cuvînt şi să primim mesajul minunilor lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă că Dumnezeu nu poate să realizeze şi nu realizează minuni în timpul acesta, dar este discutabil în ce măsură mai face El asta prin oameni aleşi special pentru o aşa slujbă.

b. Senzaţionalismul nu îi leagă pe oameni de Dumnezeu. Toţi cei care îşi condiţionează mîntuirea de spectacol vor rămîne nemîntuiţi. De asemenea, toţi cei mîntuiţi care contaminează creştinismul cu acest curent dau dovadă de imaturitate şi în niciun caz nu vor progresa spiritual, dar nici nu vor face vreun bine cauzei lui Cristos.
O biserică senzaţionalistă s-ar putea să creeze impresia unei biserici active şi profund implicate în relaţia cu Domnul, a unei biserici spirituale, în care Duhul pare să lucreze într-un mod deosebit, dar în fond ea este o biserică care trăieşte într-o eroare foarte dăunătoare (toate erorile sunt dăunătoare, însă unele erori fac mai mult rău decît altele).

c. Senzaţionalismul deschide un subiect sensibil al zilelor noastre: Cînd devine biserica atractivă? (Ce ar trebui să îi facă pe oameni să îşi dorească intens să facă parte din Biserica lui Cristos?)
Curentul acesta există nu pentru că cineva, studiind Cuvîntul lui Dumnezeu, l-a descoperit. El există pentru că oamenii s-au obişnuit cu şi s-au plictisit de Dumnezeu şi lucrurile Lui.
Oamenii au ajuns la concluzia că viaţa de credinţă este plictisitoare atît pentru cei dinăuntru cît şi pentru cei dinafară. Cei dinăuntru, în opinia unora, vor părăsi creştinismul dacă nu se va face ceva cu el. În acelaşi timp, se crede că cei dinafară nu vor fi atraşi de viaţa de credinţă, deci nu se vor pocăi, iar în consecinţă nu vor fi mîntuiţi, dacă nu se vor lua măsuri care să aducă anumite schimbări (se spune că schimbările ţin de formă, nu de esenţă).
Pentru anumite persoane însă, schimbările acestea nu sunt un adaos la creştinism, ci mai degrabă un lucru inerent acestuia care a fost pierdut din vedere de-a lungul istoriei. Revenirea la acest curent este privită drept o restaurare a valorilor bisericii primare.
Cum ne dorim să arate biserica noastră? Ce vrem să ne atragă la ea? Pe de altă parte, ce anume din biserică ar trebui să îi atragă pe oameni la Dumnezeu? Cum căutăm să-i cîştigăm pe oameni? Aceste întrebări scot la iveală valorile pe care le avem atît în relaţia personală cu Dumnezeu, cît şi în ce priveşte Dumnezeul (sau dumnezeul) pe care Îl (îl) promovăm în lume.

d. În fond, care este lucrul de care sunt interesaţi senzaţionaliştii? Dumnezeu?
Să ne gîndim puţin: De ce se spune că prezenţa unui lucru uimitor i-ar face pe oameni să-L caute pe Dumnezeu? De ce în absenţa acestuia oamenii nu-s interesaţi de El?
Răspunsul cel mai tranşant este acela că ei nu-s interesaţi de Dumnezeu, nu-L iubesc pe El. Ei iubesc altceva. Iubesc satisfacerea propriilor senzaţii, emoţii, plăceri.

Curentul acesta nu ne oferă o bună orientare spirituală. El nu ne îndrumă înspre Dumnezeu, ci mai degrabă ne dezorientează.

Reperul unei bune orientări spirituale: Senzaţionalismul sau Scriptura? (III)

I. Senzaţionalismul

2. Răspunsul la senzaţionalism. Răspunsul acesta este dat de Avraam, un om mîntuit.

Dacă am vrea să ajungem la Dumnezeu, pe cine am asculta? Am asculta sfaturile unui om care ne face teoria salvării, el însuşi fiind pierdut şi fără nicio şansă de mîntuire? Am asculta de unul care, cît a trăit pe pămînt, nu a fost interesat de Dumnezeu şi nici de mîntuirea Sa? Pe de altă parte, n-ar trebui să ascultăm de el, dat fiind faptul că el, păţit fiind acum, ştie, se presupune, cum stau lucrurile? Ar trebui să primim propunerea senzaţionalismului?

La opţiunea promovată de bogat, Avraam răspunde de două ori (v 29, 31). Ambele răspunsuri sunt răspunsuri prin care el califică senzaţionalismul ca fiind greşit. Avraam nu dă prea multe explicaţii. Întîi, el răspunde prin redirecţionarea discuţiei înspre opţiunea pe care el o consideră bună. Apoi, el spune foarte clar că respingerea soluţiei pe care el însuşi o oferă nu poate fi rezolvată de acceptarea primei propuneri.

În ciuda unor caracteristici care pot face prima propunere atractivă (sinceritatea, respectul, obiectivele bune), ea, în opinia unui om mîntuit, nu-i ajută deloc pe oameni să ajungă la Dumnezeu.

Avraam oferă răspunsul acesta nu pentru că nu dorea mîntuirea celor 5 fraţi ai bogatului, ci pentru că ştia foarte bine că mîntuirea nu funcţionează decît într-un anumit mod. Adevărul pe care Avraam îl cunoaşte îl face să respingă eroarea senzaţionalismului.

Ne simţim adesea frustraţi pentru că Dumnezeu nu ne lasă să-L căutăm cum vrem noi? Avem sentimentul că El nu ne vrea fericiţi pentru că nu se ridică (sau coboară, depinde cum punem problema) la nivelul curiozităţilor şi senzaţiilor noastre? El face ce face nu pentru că ne vrea nefericiţi, ci pentru că ştie adevărul. Asta înseamnă că Dumnezeu nu trebuie căutat prin simţuri, emoţii, senzaţii, curiozităţi, ci prin credinţa în calea pe care El ne-o recomandă.

Cîteva reflecţii practice cu privire la primul curent vor constitui subiectul articolului următor.

Reperul unei bune orientări spirituale: Senzaţionalismul sau Scriptura? (II)

I. Senzaţionalismul

1. Reprezentare – Senzaţionalismul este propunerea unui om pierdut. În înţelegerea omului bogat, mîntuirea poate avea loc numai dacă fraţii lui ar trece printr-0 experienţă senzaţională. Un lucru spectaculos, crede el, le-ar distrage acestora atenţia de la orice altceva şi le-ar îndrepta-0 înspre realitatea nevăzută a lumii care transcende lumea prezentă.

Bogatul cere două lucruri cu care fraţii lui să fie confruntaţi: a) învierea lui Lazăr. Trimiterea lui Lazăr la fratii lui (v 27) presupunea ca Lazăr să fie înviat (v 30, 31). Bogatul nu vrea ca cineva în viaţă (cineva de pe pămînt), să meargă la ei (el este convins că acest lucru nu i-ar impresiona prea mult pe fraţii lui), ci cere în mod expres ca cineva dintre cei morţi (v 30) să facă asta. b) înştiinţarea lui Lazăr (v 28: ca să-i înştiinţeze; Biblia de la Bucureşti, 2001).

Ce s-ar întîmpla cu noi dacă într-o zi la uşa noastră ar bătea străbunicul lu’ bunicu’ cu un mesaj din lumea de dincolo? Ar revoluţiona experienţa aceasta viaţa noastră? În ce fel?

Uneori credem că am fi mai credincioşi şi serioşi în relaţia cu Dumnezeu dacă Domnul ‘ar deschide cortina cerului într-o zi şi ne-ar arăta tot ce este acolo’ (după cum spunea un frate) sau dacă ar face orice alt lucru care să ne uimească foarte mult şi să ne trezească astfel din letargia spirituală în care ne trăim de foarte multe ori creştinismul. Acesta este senzaţionalismul din cadrul creştinismului.

În acelaşi fel, asemenea credinţei bogatului, mulţi oameni aşteaptă un lucru uimitor care să îi trezească înspre cele duhovniceşti. Aceasta este eticheta senzaţionalistă pe care unii (fie din afară, fie dinăuntru) o pun creştinismului.

Astfel senzaţionalul, neobişnuitul, frapantul, spectaculosul devin sursa fie a pocăinţei şi mîntuirii celor pierduţi, fie a maturizării credincioşilor. Propunerea aceasta face din lucrurile neobişnuite terenul în care relaţia cu Dumnezeu este ancorată. Ea constituie un curent care ne învaţă că oamenii ar alerga la Dumnezeu numai şi numai dacă El îi va uimi cumva.

Caracterizarea acestui curent aşa cum este el îmbrăţişat de diverse persoane (oameni nemîntuiţi, slujitori, credincioşi de rînd) poate diferi de la persoană la persoană, însă în cadrul lui pot fi întîlnite şi unele trăsături bune la prima vedere. Trebuie adoptat un curent (o teorie, o credinţă sau orice altceva) doar pentru că sunt unele lucruri ce pot fi apreciate în cadrul lui?

În cadrul senzaţionalismului bogatului pierdut observăm a) sinceritate (v 27 – ‘Te rog’) – este evident (cel puţin la prima vedere) tonul sincer cu care bogatul vorbeşte pentru salvarea familiei lui; b) stimă (v 24, 27 -‘Părinte’) – Deşi putem spune că bogatul i se adresează în felul acesta lui Avraam pentru ca el (bogatul) era evreu, în acelaşi timp el nu dă dovadă de lipsă de respect faţă de partenerul lui de discuţii şi nici faţă de lucrurile spirituale; c) scopuri bune (v 28 – ‘ca să nu vină şi ei în acest loc’; 30 – ‘se vor pocăi’).

Sunt sinceritatea, respectul faţă de divinitate (şi lucurile duhovniceşti) cît şi scopurile bune motive suficient de puternice pentru a ralia la un curent (la o credinţă, la un model de slujire, la un tip de relaţie cu Dumnezeu)?

Data viitoare vom încerca să ne uităm la răspunsul pe care Avraam, un om mîntuit, îl dă la propunerea bogatului.

Reperul unei bune orientări spirituale: Senzaţionalismul sau Scriptura? (I)

Trăim într-o vreme a confuziei, a haosului şi a înşelăciunii spirituale (cu privire la cele spirituale), pe de o parte, dar şi a dezinteresului şi ignoranţei spirituale, pe de altă parte. Oamenii sunt dezorientaţi fie datorită faptului că atenţia (inima) le-a fost îndreptată înspre altceva decît Dumnezeu, fie că, deşi au fost lăsaţi să-L caute pe Dumnezeu, au fost învăţaţi să facă lucrul acesta prin căi greşite. Fie printr-o metodă, fie prin alta, ei au ajuns să fie debusolaţi şi privaţi de harul cunoaşterii lui Dumnezeu. Nevoia unui reper bun în această călătorie importantă înspre Dumnezeu este sau ar trebui să fie evidentă.

Cum poate omul să Îl cunoască pe Dumnezeu? Cum poate să ajungă la El? Care este lucrul de care are nevoie pentru a avea o relaţie mîntuitoare cu Dumnezeu?

As vrea să abordez problema aceasta tratînd o parte dintr-un dialog cu totul ieşit din comun, dialogul dintre Avraam si omul bogat (Luca 16:27-31). După ce bogatului i se spune că nu se poate face nimic pentru ca situaţia sa din locuinţa morţilor să se amelioreze în vreun fel, bogatul si Avraam dialoghează despre pocăinţa celor 5 fraţi ai celui dintîi.

Subiectul dialogului lor este: ce se poate face pentru ca cei 5 să se pocăiască şi să fie astfel mîntuiţi? Cu alte cuvinte, cum pot să fie orientaţi înspre Dumnezeu si înspre salvarea pe care El o oferă?

Doi oameni (atît de) diferiţi, din locuri (atît de) diferite, vorbesc despre un lucru (atît de) important.

În cîteva articole vreau să abordez subiectul despre care aceşti doi oameni vorbesc în ultimele 5 versete ale pildei (!?) din Luca 16:19-31.

În discuţie sunt aduse două propuneri: propunerea bogatului este propunerea senzaţionalismului, pe cînd propunerea lui Avraam este cea a Scripturii.

Incursiunea în sfera acestor două propuneri va însemna o sursă de cunoaştere a lucrurilor care Îi sunt plăcute lui Dumnezeu şi care, în acelaşi timp, ne leagă de El. Deşi subiectul neobişnuitului dialog îi vizează pe cei nemîntuiţi, implicaţiile lui pentru cei mîntuiţi, pentru relaţia lor cu Dumnezeu sunt colosale.

Care sunt cele două propuneri, ce ne învaţă ele şi pe care dintre acestea o vom alege în relaţia noastră cu Dumnezeu, în închinarea noastră înaintea Lui, dar şi în slujirea pe care o îndeplinim?

(va urma)