EMOTION IN HYMNODY (Kevin T. Bauder)

I am all in favor of doctrinal hymns. In fact, I agree that
everything we sing should express right doctrine. In itself,
however, strong doctrinal content does not rule out emotional
expression.
I do not believe that music can be too emotional. This is
especially true of doctrinal hymns. The regenerate heart irresistibly
resonates with spiritual truth. The more profound the truth, the
more sensitively it is expressed, and the more clear its relationship
to the believer, the more deeply the pious heart will be moved.
The ability to evoke and express this right response is what
separates hymnody from prose.
What principles, then, should regulate the expression of
emotion in church music? Two are especially relevant.
First, though good hymnody may express deep emotion, it
is not about the emotion. Right emotion must be grounded in
reality. When the focus shifts from the spiritual reality to the
emotion itself, the emotion is no longer rightly grounded. The
purpose of hymnody is to adore God, not to admire ourselves.
By concentrating on our own emotions, we transform hymnody
into a mode of self-assertion.
Second, good hymnody must attach the proper emotions to
the realities that are being considered. We recognize intuitively
that hymnody must not express emotions such as anger with
God or hatred toward Him. We know that good hymns do not
mock God. Simply avoiding these egregious errors, however,
does not ensure that a hymn communicates ordinate affection.

Emotions are powerful things, and a misdirected emotion
can do powerful damage. Perhaps this is why some people
would like Christian music not to be emotional. That is surely
a wrong reaction, however. Our hymns must be emotional, but
they must not be about emotion. They must be emotional, but
they must express the right emotions for the spiritual realities
that move us.

CITEŞTE ÎNTREGUL ESEU AICI (pag. 103-106).

Anunțuri

E muzica aceasta creştină? (10)

Trebuia sa postez asta cu ceva timp în urmă, dar nu mi-am prea făcut timp pentru lucrul acesta. Acum am prins momentul.

L-am întrebat pe Steve Miller dacă, atunci cînd susţine că niciun stil de muzică nu este rău în sine şi că fiecare trebuie să asculte genul de muzică pe care-l agreează, se referă la evanghelizare sau la părtăşia bisericii. De asemenea, l-am întrebat ce muzică ar trebui să cînte acea biserică în care cîţiva iubitori de trash metal s-ar pocăi. Iată răspunsul pe care l-am primit şi pe care, din nou, îl public cu acordul autorului. Apropo, cu privire la lucrurile acestea, eu mi-am spus părerea în articolele trecute. Judecaţi voi dacă ce urmează este corect sau nu.

These issues are complex, so it’s hard to give dogmatic answers that would apply in every situation. I do think that one of our challenges as ministers is that we tend to assume that the way we hear music is the way everyone hears music. Some who hear the beauty of classical music tend to think that’s the kind of music the church should use. They relate to it; it moves them emotionally to love God; they assume that anyone with an open mind and heart would be moved in the same way.

But I think that the history of church music shows that what profoundly impacts one generation might turn off the next generation. Or, what might profoundly impact one subgroup may do nothing for another subgroup. But it’s extremely difficult to understand that what’s beautiful to me may be ugly to another; what may move my heart to the throne of God could be a turn-off to another. We can see this cross culturally, when, for example, a culture with a very different type of music worships in a way that is very irritating to those outside the culture.

So I think that to truly „become all things to all men” in our music, we need to talk diligently to those in certain target groups, to ask those who are into thrash metal, „what do you hear when you hear this music?” „Do you think it’s an appropriate to share the gospel and spiritual truth?” „When you hear church music, what do you hear and how does it make your feel? Does it communicate to you and help you communicate with God.”

Often the answers are surprising, since people differ so much. I know one strong believer who loves to bring in various modern styles of Christian music (some are pretty hard core) for youth events. He also relates to those styles. But when he goes to church on Sunday, he prefers to worship to old traditional hymns, sung in their traditional arrangements. So I don’t think we can assume that people who like thrash metal might prefer a thrash metal Sunday service. Perhaps they think it’s lively and can communicate good messages at an evangelistic event, but doesn’t help them to truly praise God at a worship service.

Even many churches that incorporate „contemporary” styles in their worship may be doing it, in my opinion, for the wrong reasons. Perhaps the pastor worships well to these styles and assumes that everyone who loves God should relate to these forms as well. I’d feel much more comfortable if the pastor talked to members of his congregation to find out, „which of these songs and styles help you to worship most effectively?” He may well find that although he prefers contemporary styles, his congregation worships better to older styles.

So these issues are often complex, and require us to come before God in humility and ask Him for direction. I certainly don’t have it all figured out, but I continue to seek His face when making these decisions.

Worthy of Worship

Worthy of worship, worthy of praise,
worthy of honor and glory;
Worthy of all the glad songs we can sing,
worthy of all of the offerings we bring.

You are worthy, Father, Creator.
You are worthy, Savior, Sustainer.
You are worthy, worthy and wonderful;
Worthy of worship and praise.

Worthy of reverence, worthy of fear,
worthy of love and devotion;
Worthy of bowing and bending of knees,
worthy of all this and added to these…

Almighty Father, Master and Lord,
King of all kings and Redeemer,
Wonderful Counselor, Comforter, Friend,
Savior and Source of our life without end.

E muzica aceasta creştină? (9) – răspuns

Iată de ce NU cred în ideea „un anumit stil pentru o anumită audienţă”.

1. Perspectiva aceasta afectează mesajul sau conţinutul care se vrea a fi transmis. Cînd stilul de muzică este ales în funcţie de ascultători, ţinînd cont de diversitatea acestora, dar şi de gusturile lor, există şanse foarte mari ca acesta să fie greşit. Formele greşite nu favorizează transmiterea unui mesaj intact. Încerc să-mi imaginez un conţinut clar si biblic transmis de un grup ce cîntă muzică trash metal, dar încercările sunt zadarnice. Încercaţi asta cu orice muzică în care predomină ritmul, tobele, gălăgia, manifestările exterioare.

2. Factorul hotărîtor în acest caz ar fi ascultătorul. S-ar părea că el stabileşte regulile jocului. Jocul începe, se desfăşoară şi se încheie cînd şi cum vrea el. În clipa în care cineva se apropie de el cu un alt stil decît cel pe care-l agreează acesta, cineva iese din joc şi acel cineva nu este ascultătorul pentru că el nu iese din „regulile” lui şi … nici nu e învăţat să facă asta (din păcate). E discutabil chiar şi în cazul în care forma este pe placul ascultătorului în ce măsură va primi acesta mesajul cîntat dacă stilul (de multe ori stilul greşit) primeşte o aşa mare importanţă. Să presupunem totuşi că, în situaţia aceasta, unii ar primi mesajul. Dacă stilul despre care vorbim are un loc principal în viaţa celui de curînd „întors”, ce ne facem, pentru că mai devreme sau mai tîrziu Evanghelia îi va confrunta acestuia forma de închinare pe care a adus-o cu sine din lume în creştinism? Dacă se ţine cu încăpăţînare la forma aceasta, atunci există cîteva posibile rezultate, printre care: a) cel de curînd „întors” se va mai întoarce încă o dată, dar cu spatele la creştinism (există multe exemple de genul acesta); b) biserica va face compromis şi va împrumuta „formele lumii” de dragul cîştigării de suflete (există foarte multe exemple aici, de fapt, aceasta pare să fie direcţia generală pe care o iau bisericile în prezent); c) biserica va încerca permanent şi cu răbdare să-l convingă pe cel „întors”, lucru care ne face să ne gîndim dacă nu cumva era mai bine ca, de la bun început, aceasta să se fi gîndit la o „tactică” corectă (şi aici există suficiente exemple).

3. Perspectiva aceasta implică o maleabilitate exagerată şi ilegitimă din partea bisericii în maniera în care aceasta se apropie de lume. Dacă există o moralitate a genurilor de muzică, şi eu cred că există, atunci invitaţia de a folosi orice formă pentru a putea atinge orice grup este în acelaşi timp o invitaţie la compromis.

4. Perspectiva aceasta, de asemenea, nu este fără consecinţe (şi) în ce priveşte închinarea, dar şi unitatea bisericii. S-ar părea că, în lumina concepţiei menţionate, ar fi greşit ca biserica să folosească doar un stil sau două de muzică. Ar trebui, mai degrabă, ca ea să folosească orice stil posibil pentru a-şi cîştiga „adepţi”. Închinarea bisericii, în felul acesta, ar ajunge un ghiveci (vorba cărţii…). E greu de văzut cum o astfel de separare între ascultători ar încuraja şi ar menţine unitatea bisericii. Ca să exemplificăm, tocmai cei care acuză unele biserici de îngustime, sunt aceia care formează sau caută biserici exclusiviste, în care se foloseşte numai un anumit gen de muzică contemporană. Prin urmare, mentalitatea „un anumit stil pentru o anumită audienţă” menită să împace pe toată lumea nu face decît să dezbine.

5. Dacă forma este esenţială în transmiterea conţinutului, şi este, atunci ascultătorului nu i se face nicio favoare dacă pentru cîştigarea sa este folosită o cale greşită.

6. Dacă există o atît de mare sensibilitate faţă de cerinţele lumii sau ale unor creştini (depinde la cine aplicăm principiul), atunci, mă întreb, mai e cineva sensibil şi la pretenţiile lui Dumnezeu? Eu cred că scopul lui Dumnezeu este tocmai acela de a forma o anumită audienţă pentru Sine, iar lucrul acesta este posibil doar prin stilul Lui (uneori variat). Nu vreau să sugerez aici că există un singur tipar al muzicii creştine, dar, categoric, există multe stiluri greşite. De ce să nu căutăm să implementăm pretenţiile lui Dumnezeu? De ce trebuie schimbat mesajul sau ceea ce poate fi forma corectă a acestuia şi să nu fie urmărită transformarea audienţei, chiar a formei greşite a închinării ei?

7. Unii ar spune: „Dar nu eşti relevant, dacă nu abordezi lucrurile în felul acesta”. Eu zic că atîta timp cît audienţa ÎNŢELEGE ceea ce comunici, indiferent că agreează sau nu forma comunicării, ţi-ai împlinit misiunea. Scopul este înţelegerea, nu aprobarea. A duce discuţia pe terenul relevanţei nu este cazul de data aceasta. Oricum, ar trebui să clarificăm termenul „relevanţă” şi folosirea lui cu privire la biserică. Dacă prin el înţelegem că biserica ar trebui să iasă în evidenţă în lumea aceasta şi să atragă privirile, devenind atractivă şi chiar plăcută şi aprobată de lume, nu cred că biserica ar avea nevoie de o aşa relevanţă. Dar dacă deschidem subiectul acesta pentru că biserica se poate izola de lume sau poate vorbi „pe neînţelesul tuturor”, atunci aş spune că ea, pe lîngă faptul că trebuie să ajungă în contact cu lumea, ar trebui şi să se facă înţeleasă. Bineînţeles, sarcina aceasta implică o anumită adaptare a Evangheliei. Într-un fel se comunică Evanghelia copiilor, în alt fel intelectualilor, în alt fel celui izolat de lume, care poate că trăieşte în vîrful muntelui şi care nu are habar de gramatica limbii vorbite, în alt fel celui care nu are cunoştinţele elementare ale credinţei, în alt fel celui care este „plin de dă peste el” în ale religiei, în alt fel celui care vorbeşte o altă limbă şi care are o cultură diferită, însă adaptarea aceasta trebuie să fie legitimă şi să nu fie afectată de păcat şi asta pentru că nu cred că dacă cineva propovăduieşte Evanghelia, în mod implicit va face asta într-o manieră corectă.

E muzica aceasta creştină? (8) – răspuns

Un răspuns la RĂSPUNS.

Întîi, eu cred că afirmaţia „niciun stil de muzică nu este greşit în sine” este o afirmaţie greşită. Cred că există atît stiluri nepotrivite pentru Evanghelie, dar, mai mult de atît, şi stiluri greşite şi rele în sine. Am putea spune că genurile de muzică sunt neutre doar dacă ar fi adevărat că Diavolul nu se „bagă” în domeniul acesta, ceea ce nu cred că este adevărat. Ar fi o lipsă de „înţelepciune diabolică” să nu încerce să pîngărească un domeniu atît de important din viaţa omului. Implicarea sa în acest domeniu nu cred că se rezumă doar la implementarea unei folosiri greşite a unor elemente neutre, ci, mai mult de atît, ea stă la baza creării unor stiluri diabolice.

Apoi, Evanghelia nu poate fi comunicată oricum. Din cîte ştiu, ciocolata nu se vinde ambalată în hîrtie igienică. Forma în care este comunicată Evanghelia trebuie să fie vrednică de aceasta. Mai mult, forma chiar are importanţă şi impact în viaţa audienţei.

De asemenea, nu cred că trebuie făcut vreun compromis cu privire la măreţia Evangheliei şi la transmiterea ei doar pentru că unul şi altul nu o acceptă decît în anumite condiţii. Pericolul de a modela Evanghelia în funcţie de plăcerile omului este foarte mare şi, pe lîngă asta, o Evanghelie trecută prin filtrul plăcerilor sau al apucăturilor cuiva nu are cum să mai fie Evanghelie.

O altă nemulţumire cu privire la toţi apărătorii devizei „no style wrong in itself” are de a face cu preocuparea, aproape exclusivă, faţă de inima omului în detrimentul altor aspecte implicate. Admit importanţa foarte mare a inimii, lucru despre care atît Vechiul, cît şi Noul Testament vorbesc foarte limpede. Cu toate acestea, inima nu este cel mai important element al discuţiei. Pe lîngă aceasta, trebuie spus că omul este mai mult decît inima sa. Dumnezeu mîntuieşte şi sfinţeşte OMUL, în întregime. De fapt, tactica aceasta de a accentua, aproape exclusiv, importanţa inimii, pentru foarte mulţi, nu face decît să scoată la iveală problemele inimii lor. Sub pretextul unei astfel de atenţii faţă de inimă, ei îşi caută acoperire pentru lucrurile „externe”, cu privire la care (poate) conştiinţa lor sau Scriptura îi condamnă, fapt care, în cele din urmă, scoate în evidenţă că, de fapt, inima respectivă nu este după cum pretinde „proprietarul” ei.

În final, chestiunea cu „audienţa corectă” faţă de care trebuie cîntat un anumit gen de muzică reprezintă o altă eroare colosală cu implicaţii pe măsură. Despre asta voi încerca să scriu în următorul articol.

E muzica aceasta creştină? (7)

Nu de mult timp mă întrebam dacă Steve Miller, autorul cărţii Muzica creştină contemporană, un compromis cu lumea sau un factor inovator?, ar legitima şi Vengeance Rising sau ceva asemănător.

I-am scris lui Steve Miller şi, cu amabilitate, mi-a răspuns. Acesta este răspunsul pe care-l public cu acordul său:

As you know from my book, I don’t feel any style is evil in itself, so I probably wouldn’t have any problem with a Christian band playing their style. One of my sons likes heavier metal styles. To him, other styles appear very wimpy. I don’t want Christianity to seem wimpy to him, so I like to find bands trying to glorify God in a style he relates to.

I think some of the main issues in Christian music are:

1) Are the hearts of the musician in the right place?

2) Are they sound in their lyrics?

3) Are they playing to the right audiences – those for whom their style is a match. „become all things to all men.”

There was controversy about Vengeance Rising’s violent graphics, and I suppose there should be limits there, especially if one is appealing to a younger audience.

Sad that the leader fell away and turned to the dark side, but alas, it happens to some pastors as well.

E muzica aceasta creştină? (6)

Church Music

The main design of all singing is for God’s ear and to attract His attention and to please Him. It is “to the Lord,” for His glory, and to His honour. Certainly it is not for the glorification of the paid choir, to exalt the wonderful musical powers of the singers, nor is it to draw the people to the church, but it is for the glory of God and the good of the souls of the congregation. Alas! How far has the singing of choirs of churches of modern times departed from this idea! It is no surprise that there is no life, no power, no unction, no spirit, in much of the church singing heard in this day. It is sacrilege for any but sanctified hearts and holy lips to direct the singing part of the service of God’s house of prayer. Much of the singing in the churches would do credit to the opera house, and might satisfy as mere entertainments, pleasing the ear, but as a part of real worship, having in it the spirit of praise and prayer, it is a fraud, an imposition on spiritually minded people, and entirely unacceptable to God.

–E. M. Bounds (d. 1913), The Essentials of Prayer

Via Kevin T. Bauder in Theology Central