DESPRE ÎNVĂȚĂCEII ÎNVĂȚĂTORI, DAR ȘI DESPRE ÎNVĂȚĂTORII ÎNVĂȚĂCEI

Cu ceva timp în urmă (poate vreo cîteva luni) stăteam lîngă Dorothea ca să adoarmă. Da, e la stadiul în care trebuie să fie însoțită pentru a adormi. Suzeta este de domeniul trecutului, dar acum încă e nevoie de însoțitor de adormit. Stăteam lîngă ea în timp ce-și consuma lăpticul de seară. Dintr-o dată, a început să mă tragă cu mîna înspre ea. Nu știam exact ce vroia. Părea că vrea să stau mai aproape. Sau oare vroia să-mi spună ceva? De fapt, era vorba de amîndouă. M-a tras mai aproape de ea, și-a întrerupt preferata activitate dinaintea somnului, m-a pupat și mi-a zis bec, după care și-a continuat cina. De atunci înainte ne spune mami, bec și tati, bec, nu contează că asta se întîmplă înainte de somn, dimineața devreme, în timpul zilei, pe stradă, sau în drum spre parcul de joacă. Ador să aud de la ea asta.

Toate au început nu cu bec-ul ei, ci cu bec-ul nostru. De cînd era mai mică (vă dați seama cît de mică era dacă acum are 1 an și 9 luni), o priveam în ochi, o pupam și-i ziceam Dorothea, te iubesc!

Nu am crezut nicio clipă că atunci înțelegea ce-i spuneam, dar am fost convins că va învăța. Realitatea e următoarea: copiii sunt cei mai buni învățăcei. Ei au însă nevoie și de buni învățători.

Vorba like father, like daughter sau like, mother, like daughter este adevărată, poate în cele mai multe cazuri. E nevoie întîi de părinți exemplu, restul decurge de la sine. Aceasta este o provocare zilnică pentru mine și soția mea, dar și pentru voi care sunteți sau care vreți să deveniți părinți. Cineva spunea cu referire la altă persoană: Dumnezeu nu i-a dat copii, pentru că i-ar fi crescut ca pe sine. Nu mă pot pronunța în cazul altora, dar cert este că Dumnezeu întotdeauna știe ce face. Bineînțeles, pentru unii lipsa copiilor poate să aibă un alt motiv. Nu trebuie trase concluzii pripite, dar inima trebuie cercetată în orice situație. Totuși, pentru unii părinți, like-ul de mai sus e mai degrabă peiorativul halal. Atenție, acesta nu este vreun cuvînt ebraic sau ceva înrudit cu acesta, ci este halalul românesc.

Expert nu sunt, ba dimpotrivă, sunt destul de departe de așa ceva. Mai e mult pînă departe, vorba aia. Din cauza aceasta eu, care vreau să fiu un model pentru copilul meu, am nevoie să învăț. Unul din cei mai buni profesori la capitolul acesta îmi este chiar copilul meu. Nu de puține ori mi-am pierdut răbdarea. În situațiile respective, care n-au fost plăcute nici pentru mine, nici pentru copilul meu, copilul mi-a fost profesor, iau eu i-am fost un elev greu de cap, ca să zic doar atît. Copiii iubesc și atunci cînd părinții se poartă nebunește pentru că-și pierd răbdarea.

Aș vrea să-mi iubesc copilul și să fiu un model pentru el, dar am început de ceva vreme să învăț chiar de la el lucruri esențiale despre iubire.

Unii, din păcate, au impresia că cei mari sunt școliții planetei, iar cei mici proștii acesteia.

p.s.

Gîndurile acestea le-am scris cu mai bine de o lună în urmă. Bec-ul nu mai e bec. Ubec (ba chiar iubec) i-a luat locul. Ar fi bine dacă evoluția vorbirii și gîndirii copilului meu ar fi însoțită și de o creștere personală în domeniul despre care vorbeam mai sus. N-aș vrea ca el (copilul) să vorbească cît mai bine, iar eu, părintele, să fiu un analfabet în domeniul iubirii practice.

Reclame

Cinste lor!

Înaintaşii sunt cei care au mers înainte, care au înfruntat vicisitudinile inerente drumului pe care păşeau; sunt cei care au pregătit calea pentru alţii, cei care au lăsat un model de urmat, cei care au fost şi sunt de admirat şi care impun respect nu pentru că au avut bogăţii sau şcoli sau realizări uriaşe în cele seculare sau anumite poziţii sociale, ci datorită frumuseţii emanate de valorile lor lăuntrice, valori în care au fost ancoraţi; sunt aceia care au ştiut să lupte cînd a fost cazul, să tacă cînd alţii îi presau să facă opusul, să strige cînd alţii le cereau să şoptească, să fie blînzi cînd cruzimea ar fi putut impresiona minţile neputincioase. Înaintaşii sunt cei care au mers înainte şi care au privit în aceeaşi direcţie datorită unei comori în care credeau. Ei s-au uitat şi înapoi, dar nu la pierderi şi suferinţe personale, nu pentru a-şi plînge de milă şi nu pentru a fi compătimiţi, ci pentru cei care aveau să calce pe aceleaşi urme.

Aşa ceva eu am avut în bunica mea. O femeie, înaintaşă? O femeie, să lupte, să fie exemplu, să modeleze vieţi? O femeie, să creadă cu tărie în cetatea eternă şi să păşească încet, dar sigur pe drumul anevoios al lumii înspre o destinaţie care întrece imaginaţia? O femeie, care să fie preocupată şi de cei din urmă? Da. Ea a fost aşa ceva pentru alţii, dar şi pentru mine.

Nu mi-a fost dat să petrec mulţi ani lîngă ea, aş fi vrut să fie mai mulţi, totuşi aceştia au fost suficienţi să mă facă să-mi doresc cu tărie să trăiesc după modelul ei.

Nu a contat pentru ea că eram prea mic şi că mă dureau genunchii, dar mă aşeza pe genunchi lîngă ea. Nu a contat că nu înţelegeam prea multe din ce zicea, dar se ruga cu voce tare lîngă mine. Nu a contat pentru ea că mă plictiseam de moarte, dar mă ducea la ora de rugăciune la biserică.

Cînd făceam prostii, îmi zicea că-i era drag de mine.

A fost o femeie puternică. Cînd unii îi vorbeau urît şi o jigneau, ea nu se certa cu ei şi nici nu le răspundea, ci se retrăgea în singurătate şi plîngea, putere care lipseşte multora.

Odată, cineva a venit entuziasmat să-i spună o viziune. Frumos, dar hotărîtă i-a replicat: „Păstreaz-o pentru tine!” La bătrîneţe nu şi-a pierdut minţile şi nici convingerile.

De muncit, a muncit săraca, mult, chiar prea mult.

Biblia…, o iubea şi o şi cunoştea. Înainte să moară cita din ea. Sub povara unei boli cumplite şi a apropierii sfîrşitului ei pe pămînt, mărturisea: „Iată că zilele mele sînt cît un lat de mînă, şi viaţa mea este ca o nimica înaintea Ta”.

În ultimele ei zile, unii au vrut să o încurajeze, dar n-au avut cum, pentru că ea i-a încurajat.

La spital, n-am putut intra să o văd. Stăteam pe hol şi plîngeam. O iubisem. Cînd doctorii au trimis-o acasă pentru că nu mai era nimic de făcut, n-am putut sta lîngă ea. Am aşteptat sfîrşitul afară din casă. Iar, cînd acesta a venit, am plîns… şi culmea, ea murise cu zîmbetul pe buze. Cei care au văzut-o au mărturisit că în clipa plecării faţa îi era senină şi zîmbea uşor. Cred că văzuse ceva, nu ştiu, dar în orice caz, nu moartea, ci viaţa. Zîmbetul a fost un semn şi pentru cei lăsaţi în urmă, zdrobiţi de pierderea ei.

Spre mormînt, cu ochii înlăcrimaţi, am mers înaintea mulţimii şi înaintea ei, cu crucea. Dar spre cer, ea plecase înaintea mea.

Aici jos, ea a lăsat o urmă şi-un model.

M-am gîndit la ea în zilele acestea de Martie. Oare cîte fete, femei, mame, bunici, surori vor fi ceea ce puţine femei au fost în lumea aceasta?

Cinste lor, înaintaşelor!