Încă 40 de zile şi veţi fi nimiciţi!!! (SCURTĂ PLEDOARIE PENTRU A DEVENI UN PREDICATOR DEMODAT, ÎNVECHIT, CHIAR ÎNGUST)

Să mai predicăm despre mînia divină astăzi? Subiectul acesta e pe cale de dispariție. Gurile vestitorilor nu se mai întinează cu el. În loc, auzim despre n-şpe principii pentru a fi fericit, n-şpe chei pentru a avea succes, cum să dezvolţi liderul din tine, cum să faci şi să dregi ca să fii cel mai bun dintre cei mai buni. Predicarea mîniei lui Dumnezeu pare să nu mai fie pentru azi. Iată cîteva motive invocate:

1. Predicarea mîniei lui Dumnezeu e negativă. Convingerea multor predicatori este aceea că i-ar îndepărta pe oameni de ei înşişi, de biserică, de Dumnezeu dacă le-ar vorbi acestora despre un aşa subiect negativ. Din cauza aceasta ei nu mai predică despre mînia lui Dumnezeu. Ni se spune că ar trebui să fim mai pozitivi, mai optimişti şi că ar trebui să ne concentrăm asupra lucrurilor pozitive. Rezultatele unei astfel de strategii sunt evidente: prietenia şi aprecierea oamenilor, venirea oamenilor la biserică, creşterea numerică a bisericii şi, nu în ultimul rînd, impresia că lucrarea lui Dumnezeu merge extraordinar.

Problema este că toţi partizanii unor astfel de convingeri şi strategii n-au nicio idee că tocmai pentru că nu predică un aşa subiect, mai degrabă şi fără niciun fel de dubiu, îi îndepărtează pe oameni, în primul rînd, de Dumnezeu. Dacă păcătoșii nu sunt gata să se apropie de un Dumnezeu care e sfînt şi care urăşte păcatul, nu vor fi gata să se apropie de El în niciun fel.

2. Predicarea mîniei lui Dumnezeu e nemiloasă sau chiar inumană. Se argumentează că nu am avea milă faţă de oameni dacă am fi atît de cruzi încît să le spunem că Dumnezeu e mînios pe ei din cauza păcatului lor şi că-i va pedepsi din această cauză. Pe lîngă asta, în fața unei astfel de predicări, Dumnezeu Însuși e perceput ca fiind fără milă.

Trebuie spus că mînia divină nu exclude mila lui Dumnezeu. De fapt, ele conlucrează. Mai mult, un Dumnezeu care este doar milos, nu poate fi un Dumnezeu care face oamenilor bine. Apoi, dacă le-am ascunde oamenilor adevărul sfinţeniei lui Dumnezeu, i-am urî, nu i-am iubi.

3. O astfel de predicare este nerelevantă. Ni se spune: „Oamenii au nevoie să audă despre altceva. Au nevoie să audă despre dragoste, despre cum trebuie să facă fapte bune, acte caritabile, despre cum să se înţeleagă unii cu alţii”.

Într-o lume ca aceasta, în care oamenii vor să fie încurajaţi şi în care se vorbeşte despre cît de buni sunt ei, cu siguranţă că ideea unui Dumnezeu sfînt Care pedepseşte păcatul pare să nu aibă vreo relevanţă. Eu zic că în lumea în care trăim (poate) niciun alt subiect nu este mai relevant decît acesta. Tocmai pentru că lumea crede că e aşa de bună, ea trebuie să audă că lucrurile nu stau deloc aşa.

4. Predicarea aceasta e nefastă. Mai sus am dat cîteva exemple în privința aceasta. Unii cred că un astfel de subiect i-ar îndepărta pe oameni de Domnul (#1) și / sau i-ar determina să-și facă o impresie greșită despre El, cum că ar fi nemilos (#2).

Lucrurile nu stau deloc aşa. Mînia şi mila divină merg mînă-n mînă. Dumnezeu oferă milă (deci face foarte mult bine!) printr-un mesaj al judecăţii şi al sfinţeniei Sale. De fapt, prin ascunderea acestui adevăr le-am face foarte mult rău oamenilor, i-am priva de îndurarea lui Dumnezeu.

5. Predicarea aceasta este nerealistă. Dumnezeu este perceput ca fiind un bunicuț care face bine copiilor, care dă daruri, care spune poveşti frumoase cu o voce blîndă, care are răbdare cu oamenii… E nerealist, ni se sugerează, să-L vedem pe Dumnezeu ca fiind mînios. Imaginea unei divinităţi mînioase împotriva oamenilor pare să fie mai mult imaginea zeilor greci a căror mînie trebuia potolită pentru a fi favorabili omului, în niciun caz imaginea Dumnezeului adevărat.

Ca răspuns aș spune că predicarea mîniei divine ar fi nerealistă dacă ar fi o minciună că Dumnezeu e sfînt. Totuşi, aceasta nu este o minciună. Datoria noastră este să credem şi să vorbim adevărul, adică să fim realişti. Dacă oamenii nu vor să audă sau să creadă sau să primească realitatea, e treaba lor. Datoria noastră este să le comunicăm această realitate.

Exemplul mesajului de judecată pe care Dumnezeu îl transmite cetăţii păgîne Ninive prin profetul Iona invalidează toate afirmaţiile (părerile) de mai sus. Deși mesajul de judecată, în sine, este negativ, pentru niște păcătoși nu este nevoie de un alt mesaj „mai optimist”. Prin mesajul lui Iona Domnul intenționa nu să distrugă, ci să salveze de la distrugere. Lucrul acesta era posibil prin căința cetății păgîne în fața sfințeniei lui Dumnezeu. Pe lîngă asta, mesajul acela al nimicirii a fost ca o „revelație” pentru locuitorii acelei cetăți. Se înțelege că nimic altceva n-a fost mai relevant. Cît despre vreun caracter dăunător…, nici nu se pune problema. Am spus deja, Dumnezeu a vrut să facă binele, nu răul, și l-a și făcut, drept dovadă că a predica un astfel de subiect înseamnă a face mult bine oamenilor. Toate acestea s-au întîmplat pentru că la baza lor era adevărul. Cînd oamenilor li se face de cunoscut realitatea și cînd aceștia se ancorează în ea și acționează în conformitate cu aceasta, salvarea le este garantată.

Ce bine ar fi dacă predicatorii de azi ar predica ideile ferme din vechime cu privire la Dumnezeu! Cred că în ziua de azi e nevoie de predicatori demodaţi, învechiţi, înguşti, care să predice valori vechi, preţuite cîndva, valori pe care mulţi predicatori contemporani nu le cunosc.

Anunțuri

„Am dansat!” (Pilda celor doi fii)

Un om avea doi copii şi, venind la cel dintîi, a spus: „Copile, du-te astăzi, lucrează în via mea”. Şi el, răspunzînd, a spus: „Nu vreau”; dar după aceea, părîndu-i rău, s-a dus. Şi, venind la al doilea, a spus la fel; şi el, răspunzînd, a zis: „Eu, domnule, mă duc”, şi nu s-a dus. (Matei 21:28-30)

Aproape de fiecare dată cînd citesc pilda celor doi fii îmi amintesc în mod expres de un episod din viaţa mea de adolescent. Nu mai ştiu exact în ce clasă eram, dar undeva între 5-8. Una din colegele de şcoală şi-a sărbătorit ziua de naştere şi a invitat şi cîţiva colegi, printre care şi pe mine.

Pentru asta am vorbit „acasă”. Mama avea încredere în mine că nu fac prostii şi … de multe ori mă dădea exemplu sorei mele. Cu o oarecare îngrijorare, m-a lăsat să merg. M-am dus acolo şi m-am comportat bine pînă la un moment dat, cînd am vrut să fac pe grozavul în faţa colegilor şi să le arăt cum dansez eu împreună cu un coleg pe una din melodiile celor de la Rednex. Ştiam că ce fac e greşit, dar am făcut asta oricum.

Cînd am ajuns acasă, mama m-a întrebat „Cum a fost? Ce-ai făcut acolo?”. Am depistat foarte uşor motivul întrebării ei. Vroia să ştie, printre altele, dacă am dansat (asta pentru că n-aş fi fost la prima abatere de genul acesta).

Nu am vrut să mint. Îmi era frică de Dumnezeu, Cel despre care tot ea mă învăţase nişte lucruri „înspăimîntătoare” (chestiuni legate de minciună şi iad…). Nu mi-a fost însă frică  suficient de mult. M-am gîndit că dacă o să-i zic „Stai liniştită! N-am dansat!” aveam să mint. De aceea, am ales o altă cale, tot greşită, dar care era mai confortabilă pentru conştiinţa mea (cel puţin aşa am sperat pe moment).

Ca să o fac să creadă că n-am dansat, am zis: „Am dansat!”, dar aşa pe un ton de parcă în niciun caz n-am făcut asta. Cumva i-am răspuns cu lucrurile la care ea se gîndea tocmai pentru a-i arăta că sunt dezamăgit că s-a putut gîndi la aşa ceva şi pentru a o face să creadă că n-am făcut nimic rău. În felul acesta am folosit cuvintele care descriau situaţia şi asta pentru că dansasem, dar pe un ton care să comunice tocmai faptul că n-am dansat deşi, nu se întîmplase asta.

După răspunsul meu se liniştise, iar apoi am auzit-o spunîndu-i sorei mele: „Vezi, Bobi este un copil credincios şi ascultător…”.

Nu ştiu dacă soră-mea a fost cea care a zis: „Nu vreau” şi care, după aceea, a făcut ce trebuia, dar eu ştiu că am zis „Mă duc, domnule” şi nu m-am dus…

1 Aprilie

Diavolul … n-a stat în adevăr, pentru că nu este adevăr în el. Cînd vorbeşte minciuna, vorbeşte din ale sale, pentru că este mincinos şi tatăl minciunii: şi, pentru că Eu spun adevărul, nu Mă credeţi. Cine dintre voi Mă dovedeşte de păcat? Dacă spun adevărul, de ce nu Mă credeţi? Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea nu ascultaţi, pentru că nu sunteţi din Dumnezeu. (ISUS, Ioan 8:44-47)