Isus, Cel mare și puternic, și … micuța povestitoare

A fost odată ca niciodată …

Un Domnul Isus.

Şi era mare şi puternic.

Şi … într-o zi …

A mers pe mare …

Cu barca.

Şi …

Nu a căzut!

Şi a venit o furtună

Mare şi puternică.

Şi erau valuri multe…

Şi valurile …

Bum, bum.

Şi ucenicii s-au speriat.

Şi a zis:

Ssssttt! Linişte!

Aceasta este cea mai recentă formă a relatării. Ea a suferit cîteva schimbări, aş spune, foarte importante. La un moment dat povestitoarea dădea impresia că Cel mare şi puternic S-a speriat de valuri, dar nu ştim sigur dacă lucrul acesta era în mintea ei. Poate că nu. Poate că era doar o problemă de acord între subiect şi predicat. Sau poate că da, cine ştie? Oricum, după cîteva lămuriri, e fără îndoială acum că ucenicii au fost cei care s-au speriat, nu Altcineva. Era culmea ca Cel mare şi puternic să se sperie de valuri mari şi puternice. Şi dacă aşa au stat lucrurile, adică dacă nu El S-a speriat, atunci înseamnă că El a fost mai mare şi mai puternic decît valurile acelea mari şi puternice, pentru că în final El le porunceşte să facă linişte.

E de remarcat şi de apreciat felul în care este prezentată unicitatea Domnului Isus în debutul povestirii. De asemenea, de apreciat este şi faptul că Isus nu a căzut din barcă. Dacă ar fi căzut, în ce fel mai era El „mare şi puternic”? Şi apoi, dacă ar fi căzut, asta însemna că nici nu era în stare să-i ajute pe bieţii ucenici. Finalul relatării este clar, Cel mare şi puternic are ultimul cuvînt (Atenţie, la final nu avem niciun dezacord! Subiectul este „Isus”.).

La momentul acesta, la 2 ani de viaţă, cam aşa arată şi cam aşa se vorbeşte despre Isus, Cel care cu ceva timp în urmă era ISUETA, FOFOETA, FOFO, FUFUF.

Trebuie spus că, din cînd în cînd, se mai strecoară cîteva devieri în povestiri (de exemplu, Isus mai merge uneori să-Și ascută dinţii şi limba), dar cu siguranţă, lucrurile se vor limpezi în puţin timp. Lui nu-I vor mai fi atribuite imagini ale lupului din Capra cu trei iezi, dar va fi descoperit ca Cel din a Cărui gură iese o sabie cu două tăişuri, cu care pedepseşte căpriţele răzvrătite și lupii răpitori.

Trec anii şi, pe măsură ce trec, imaginea lui Isus devine tot mai clară. De fapt, cam aşa e întreaga viaţă creştină, o cunoaştere progresivă a lui Isus pînă cînd „Îl vom vedea aşa cum este” şi pînă cînd „vom fi ca El”.

Orice părinte are uriaşa chemare de a-L descoperi pe Isus copiilor lui. Copiii au nevoie şi de alte lucruri, dar dacă sunt privaţi de această Persoană, sunt privaţi de cel mai mare bine de care ar putea avea parte, iar în lumina acestei situaţii, mă întreb, la ce bun toate celelalte?

Reclame

Isueta, Fofoeta, Fofo, Fufuf – Despre limbajul teologic pentru şi al copiilor mici, mici

Avem o fetiţă. Are 1 an şi aproape 2 luni. Vrem să fim părinţi buni şi de aceea am început să o învăţăm despre Dumnezeu. Avem Biblia cu ilustraţii şi facem uz de ea. Noi am vrea să luăm fiecare lecţie în parte şi să îi arătăm imaginile, dar şi să-i povestim. Bineînţeles, şi nu ne aşteptam la altceva, Dorothea nu are răbdare şi vrea să vadă toate imaginile de la toate lecţiunile şi asta cît mai repede cu putinţă. Noi însă nu putem să trecem, de exemplu, în decurs de 10 secunde prin 6-7 relatări ale Bibliei. Nu putem să trecem prin lecţiuni şi să-i explicăm despre fiecare personaj spre care ea arată cu degetul şi despre care spune „ata, ata, …” păstrînd ritmul cu care ea dă paginile. Soluţii am găsit la această problemă: uneori o lăsăm pe ea să facă ce vrea cu cartea, alteori conducem noi situaţiunea şi ţinem strîns de carte pentru ca să nu poată să dea paginile şi să reuşim să trecem print-o relatare de la început la sfîrşit, alteori, chiar atunci cînd se joacă şi cînd, aparent, nu este atentă (de multe ori doar dă impresia că nu ascultă ce vorbim noi, dar ascultă … şi încă cu mare atenţie) îi citim şi povestim (uneori reuşesc să-i distrag atenţia de la jucării şi să o fac atentă prin inflexiuni ale vocii şi prin manifestări copilăreşti).

Suntem convinşi că tot ceea ce-i spunem nu rămîne fără rod. Cuvintele pe care le aude, le repetă, le asociază cu imaginile pe care le vede şi, în urma explicaţiilor noastre repetate, le asociază şi cu experienţa ei de zi cu zi pentru ca în mod gradual să înţeleagă puţin cîte puţin şi astfel Cuvîntul lui Dumnezeu să aibă impact în viaţa ei. Nu ştiu cît înţelege acum, dar nu asta mă interesează cel mai mult în clipa de faţă. Îmi dau seama că există un anumit grad de înţelegere din partea ei, împreună cu un oarecare interes. Oricum, cuvintele cu care interacţionează nu sunt şi nu vor fi în zadar.

Copiii au nevoie de teologie.

Teologia pentru ei, ca şi pentru noi toţi, este una adaptată la nivelul de înţelegere. I-am vorbit despre creaţie, despre Adam şi Eva, despre păcat şi despre Isus. Cu cîteva săptămîni în urmă, cînd ne plimbam prin curte, i-am arătat unde e cerul şi i-am spus că Dumnezeu l-a creat. Am făcut asta de cîteva ori. A învăţat că cerul e acolo sus. Cînd am încercat să-i spun cîte ceva despre faptul că Adam şi Eva au fost neascultători şi că Dumnezeu, datorită sfinţeniei Lui, i-a pedepsit, nu i-am vorbit despre faptul că Dumnezeu este caracterizat de mai multe atribute, atribute care sunt divizate în mai multe feluri, care sunt de sine stătătoare şi în acelaşi timp interdependente, dintre care face parte şi sfinţenia, cu care este înrudită dreptatea şi că datorită acestora Dumnezeu a aplicat justiţia Sa asupra celor care au comis păcat, păcat care este nelegiuire şi un afront la adresa lui Dumnezeu şi poruncilor Lui. I-am spus, în schimb: „pentru că nu au ascultat, Dumnezeu le-a dat nana”.

Din primul limbaj n-ar fi înţeles nimic. Din al doilea a înţeles cel puţin conceptul de „nana”, un concept pe care-l cunoaşte, care este adus în discuţie atunci cînd face vreo prostie. Zic că-l cunoaşte pentru că atunci cînd e pe cale să facă ceva rău, singură (ce-i drept doar cîteodată) zice „nana” şi se abţine de la lucrul respectiv. Alteori, cu un sentiment de vinovăţie, zice „nana” chiar dacă face ce nu are voie. Probabil a făcut şi o asociere între Adam şi Eva, pe de-o parte, şi „nana”, pe de altă parte. Mai mult, în relatare a auzit şi cuvîntul „Dumnezeu”, căruia, dacă nu acum, în foarte scurt timp va încerca să-i găsească locul în povestiri. Am impresia că încetul cu încetul pricepe că Dumnezeu e „cineva”.

I-am vorbit şi despre Isus. La un moment dat am pus-o să repete după mine numele Lui. Unele cuvinte le zice clar, altele nu. Isus pentru ea este: Isueta, Fofoeta, Fofo, Fufuf. Aşa repetă ea acum numele Domnului. Am început să folosim alternativ Isus – Isueta pentru ca să facă ea încet, încet conexiunile necesare. Important este să înţeleagă cine este Isueta şi ce face El. Da, Isueta e bun şi dă lucruri bune, dar tot Isueta e şi sfînt şi dă „nana”.

Limbajul teologic se va îmbunătăţi cu timpul. Peste puţin timp Isueta sau Fofoeta sau Fofo sau Fufuf va fi doar Isus. De asemenea, „nana” se va transforma în „pedeapsă” şi în discuţii despre consecinţe ale faptelor noastre, în subiecte ale raiului şi iadului.

Adevărul e necesar. Avem nevoie de adevărul pur, nediluat. El însă trebuie adaptat la capacităţile noastre.

1 Aprilie

Diavolul … n-a stat în adevăr, pentru că nu este adevăr în el. Cînd vorbeşte minciuna, vorbeşte din ale sale, pentru că este mincinos şi tatăl minciunii: şi, pentru că Eu spun adevărul, nu Mă credeţi. Cine dintre voi Mă dovedeşte de păcat? Dacă spun adevărul, de ce nu Mă credeţi? Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea nu ascultaţi, pentru că nu sunteţi din Dumnezeu. (ISUS, Ioan 8:44-47)