Omul om – SALVAŢI RASA UMANĂ (13)

EU ZIC CĂ TRĂIM ÎNTR-O LUME DE OAMENI INCOMPLEŢI, CEILALŢI FIIND PE CALE DE DISPARIŢIE.

Există motive serioase pentru o aşa afirmaţie:
– oamenii nu-L caută pe Dumnezeu;
– oamenii nu caută mîntuirea prin Cristos;
– oamenii nu meditează la păcatul lor ca să înţeleagă cît sunt de degradaţi;
– Biblia este nesocotită şi dispreţuită de cei nemîntuiţi;
– oamenii nu funcţionează corespunzător, şi anume potrivit cu scopul intenţionat de Creator;
– raţiunea, sentimentele, pasiunile, voinţa, trupul oamenilor sunt folosite haotic şi păcătos;
– foarte mulţi semeni merg pe calea largă înspre iadul etern;
– din biserici pleacă oameni, pe de o parte, din cauza lor, pe de altă parte, pentru că nimeni nu-i ajută şi pentru că nu găsesc ceea ce trebuie acolo;
– în biserici se măreşte numărul creştinilor nominali;
– biserica devine din ce în ce mai mult asemenea lumii;
– Biblia este tot mai puţin apreciată şi promovată în biserici;
– atenţia creştinilor devine tot mai puţin îndreptată înspre Dumnezeu;

CINE VA SALVA RASA UMANĂ?

Ce se poate face? Care sunt soluţiile? Aici sunt cîteva propuneri:

1. Fii tu un om complet!
Dacă vrei să-i ajuţi pe alţii şi tu nu eşti ceea ce trebuie, nu vei realiza nimic. De altfel, cum să te asculte cînd tu nu eşti o pildă pentru ei? Nu încerca să-i salvezi pe alţii pînă cînd tu nu eşti cum trebuie, pentru că în loc să îi ajuţi le vei da motive să te batjocorească (măcar de te-ar batjocori numai pe tine…, dar Îl vor batjocori şi pe Cel despre care tu zici că-L cunoşti). Aceasta este vremea, poate mai mult ca oricînd altcîndva, cînd creştinul trebuie să fie creştin.

2. Înalţă Standardul lui Dumnezeu!
Într-o lume a valorilor relative şi subiective, într-o lume pluralistă, într-o lume în care autoritatea o reprezintă gustul fiecăruia, trebuie ca cineva să înalţe Cuvîntul lui Dumnezeu. Cum se face asta? Nu e mare filosofie. Iubeşte, citeşte, înţelege şi trăieşte Biblia. Apoi, propovăduieşte-o în biserică, dacă eşti chemat de Dumnezeu să faci asta, dacă nu, atunci ia-l pe pastor deoparte şi spune-i, dacă trebuie, că tu ai nevoie de Standardul lui Dumnezeu, nu de prostii. Amvonul să fie pentru Biblie, altminteri să nu mai fie deloc!

3. Încearcă să simţi situaţia în care se găsesc cei nemîntuiţi.
Dragostea faţă de semeni nu este una ignorantă. Dacă vrei să fie salvaţi de la iad, trebuie să simţi şi tu grozăvia acelui loc. Slavă Domnului că nu vom ajunge in iad datorită lui ISUS, însă să nu ştim de la ce ne-a scăpat El?! Asta mi s-ar părea o gigantică ignoranţă. Poate că ar trebui să punem timp serios deoparte pentru a medita la grozăvia iadului. Cred că e mult mai bine să medităm la locul acela pînă am ajunge în pragul disperării, pînă cînd am simţi că ne pierdem minţile din cauza lui, pînă cînd am tremura şi-am plînge şi-am striga cu disperare după har, decît să fim ignoranţi faţă de realitatea teribilă spre care foarte mulţi se îndreaptă.

4. Fă un lucru important pentru semenii tăi – spune-le despre Isus Care Singur poate să împlinească omul.
Nu tăcea, nu te ruşina, nu ascunde, nu minţi, nu amîna, nu evita, nu pierde vremea. Spune-le despre Isus! Asta nu înseamnă că nu trebuie să vorbeşti cu ei şi altceva totuşi „Isus” reprezintă cel mai important subiect de discuţii.

5. Roagă-te pentru cei pierduţi.
Dacă Dumnezeu este singurul Mîntuitor (şi El este), atunci cere-I Lui să facă ceva pentru ceilalţi: să îi cerceteze prin Duhul Său, să le îndrepte atenţia înspre El prin circumstanţele în care îi aduce, să le trimită un mesager (poate pe tine), să-i dea îndrăzneală şi claritate mesagerului, să le cerceteze inima, să-i învieze pe păcătoşi din moartea în care se găsesc.
Orice încercare de salvare a oamenilor fără implicarea continuă a lui Dumnezeu nu înseamnă nimic, deci roagă-te Lui.

6. Încrede-te responsabil în Dumnezeu.
S-ar putea ca cei nemîntuiţi să asculte sau nu. Dacă am făcut ce trebuia pentru ei, suntem nevinovaţi în ce priveşte drumul pe care vor merge. Nu rămîne decît să-i predăm problema în totalitate lui Dumnezeu şi să ne încredem în El. Încrederea trebuie să fie responsabilă, adică să fie însoţită de împlinirea datoriilor pe care le avem. Vă îndemn să NU vă încredeţi în Dumnezeu în mod iresponsabil.

Reclame

Rai şi iad (2)

Un creştin care se îndreaptă înspre rai nu ar trebui să facă lucrul acesta fără să înţeleagă şi să simtă într-o anumită măsură grozăvia iadului.

Iată de ce cred că lucrul acesta trebuie să se întîmple.

1. Trebuie să înţelegem grozăvia iadului pentru ca să cunoaştem realitatea. Dacă iadul este real (şi este), atunci noi trebuie să ştim despre el cît se poate de mult şi cît se poate de bine. Necunoaşterea realităţii duce la o trăire greşită, iar lucrul acesta are consecinţe devastatoare. Trebuie să trăim luînd în calcul realitatea iadului.

2. Trebuie să înţelegem grozăvia locului în care vor ajunge cei nemîntuiţi pentru a deveni extrem de mulţumitori lui Dumnezeu pentru harul Lui arătat prin Isus, harul vieţii eterne, prin care suntem scăpaţi de iad şi suntem făcuţi moştenitori ai cerului. Măreția harului este înțeleasă mai bine prin prisma iadului.

3. Trebuie să cunoaştem destinul etern al celor nesalvaţi pentru a ne cerceta relaţia cu Dumnezeu. Dacă zicem că suntem mîntuiţi şi nu suntem, atunci destinul nostru nu este raiul. Realitatea acestui loc ar trebui să ne facă să luăm în serios relaţia noastră cu Dumnezeu.

4. Trebuie să facem lucrul despre care vorbim pentru a şti unde vor ajunge cei din familiile noastre, prietenii noştri, vecinii noştri şi mulţi alţii care nu-l cunosc pe Dumnezeu. Înţelegerea noastră a locului în care vor ajunge ei ar trebui să constituie un impuls foarte puternic pentru a le mărturisi Evanghelia. Dacă ei nu simt ceea ce-i aşteaptă (şi se pare că nu simt), atunci trebuie să simţim noi pentru ei acum. Insensibilitatea celor care merg în rai faţă de cei care merg în iad este de neînţeles.

Rai şi iad

Zilele acestea am meditat puţin la subiectele sensibile ale teologiei, poate unele din cele mai sensibile.

Eu cred că subiectele acestea ar trebui să ne împovăreze.

Locul în care-şi vor petrece veşnicia cei mîntuiţi este extraordinar. Mintea nu-l înţelege decît în parte, ochiul încă nu-l vede, urechea nu-i aude sunetele pure şi încîntătoare, simţurile nu-l experimentează încă pe deplin şi inima nu-l vrea încă în totalitate, fără reţineri (de orice natură ar fi ele). E un loc pregătit de Dumnezeu. Cine se poate îndoi de gusturile Lui?! Cu siguranţă, va fi superb şi asta mai ales pentru că El va fi acolo. Ajunşi acolo, sunt convins, nicio fărîmă din noi nu va regreta pămîntul pe care trăim acum. Diferenţa dintre aceste două stări este că acum ne dorim şi pămîntul acesta. Acolo totul este minunat. Ce înseamnă minunat? Nu ştiu. Ştiu însă că acest termen descrie o stare care depăşeşte înţelegerea noastră prezentă, o stare care ne va împlini pe deplin.

Pe de altă parte, locul în care îşi vor petrece veşnicia cei nemîntuiţi este terifiant. Nimic din noi nu-l înţelege în totalitate. L-am înţeles în parte cînd am gustat şi experimentat amărăciunea şi hidoşenia păcatului. Înţelegem lucrurile acestea doar în parte pentru că pe pămînt păcatul este restrîns, altfel n-ar mai exista un iad viitor, iadul ar fi prezent. Oare nu asta este iadul, locul în care păcatul nu este limitat în niciun fel? Cred că şi aşa putem defini iadul. Cu privire la cei care vor ajunge acolo, nu există nicio îndoială, trebuie spus că orice părticică din fiinţa lor va regreta orice alt loc cu excepţia tărîmului în care vor fi pentru veci de veci. Acolo sunt întîlnite lucruri ca: foc, întuneric, chin, durere, disperare, ţipăt, scrîşnire a dinţilor, epuizare, moarte şi acestea în mod continuu, fără oprire, fără răgaz şi la intensitate maximă.

Sunt subiectele de genul acesta demodate sau atît de cunoscute încît nu necesită investigaţii serioase? Nu cred ca asemenea subiecte sunt demodate, dar nici nu cred ca ele sunt atît de cunoscute.

Nu mi-am propus să scriu despre interpretările celor 2 locuri / stări, despre argumentele, implicaţiile şi ramificaţiile lor teologice. Folosesc interpretările clasice ale raiului şi iadului, pe care le găsesc biblice.

Intenţia este aceea de a lăsa ca aceste subiecte să ne afecteze.

Eu cred că un credincios, unul care se îndreaptă înspre cer, n-ar trebui să ajungă în cer pînă cînd nu trece printr-o experienţă dramatică a iadului. Bineînţeles, credinciosul, că înţelege sau nu, că simte sau nu în maniera la care mă refer, iadul, o să ajungă în cer, în niciun caz în iad, dar se cuvine, în opinia mea, să treacă printr-o asemenea experienţă.

Vi se pare corect să ne îndreptăm înspre locul minunat al slavei fără să cugetăm profund la locul mizerabil şi terifiant în care trebuia să ne petrecem veşnicia, dar în care alţii vor ajunge? Nu mi se pare corect deloc.