Maeștrii hermeneuți mai și măcelăresc Biblia din cînd în cînd. Psalmul 45

Dincolo de deosebita, incontestabila și, uneori, aproape inegalabila măiestrie a unor interpreți ai Bibliei, aceștia dau uneori dovadă de exces de zel. Pentru a exemplifica asta, voi sublinia cîteva din comentariile lor pe marginea unor versete din Psalmul 45, fără însă a face alte observații.

Versetele 8-9:

– The sequence of the thoughts and of the figures corresponds to the history of the future. When Babylon is fallen, and the hero riding upon a white horse, upon whom is inscribed the name “King of kings and Lord of lords,” shall have smitten the hostile nations with the sword that goeth out of His mouth, there then follows the marriage of the Lamb, for which the way has been prepared by these avenging victories (Rev_19:7.). It is this final ga’mos which the Psalm, as a song of the congregation, when the light was dawning upon the Old Testament church, sees by anticipation, and as it were goes forth to meet it, rejoicing to behold it afar off.

– viewed in the light of the New Testament, it is that music of citherns or harps which the seer (Rev_14:2) heard like the voice of many waters and of mighty thunder resounding from heaven. The Old Testament poet imagines to himself a royal citadel that in its earthly splendour far surpasses that of David and of Solomon. Thence issues forth the sound of festive music zealous, as it were, to bid its welcome to the exalted king.

– Who are those daughters of kings and who is this queen standing in closest relationship to the king? The former are the heathen nations converted to Christ, and the latter is the Israel which is remarried to God in Christ, after the fulness of the heathen is come in. It is only when Israel is won to Him, after the fulness of the heathen is come in (Rom_11:25), that the morning of the great day will dawn, which this Psalm as a song of the church celebrates.

Versetele 10-12:

– As regards the meaning which the congregation or church has to assign to the whole passage, the correct paraphrase of the words “and forget thy people” is to be found even in the Targum: “Forget the evil deeds of the ungodly among thy people, and the house of the idols which thou hast served in the house of thy father.” It is not indeed the hardened mass of Israel which enters into such a loving relationship to God and to His Christ, but, as prophecy from Deut. 32 onward declares, a remnant thoroughly purged by desolating and sifting judgments and rescued, which, in order to belong wholly to Christ, and to become the holy seed of a better future (Isa_6:13), must cut asunder all bonds of connection with the stiff-neckedly unbelieving people and paternal house, and in like manner to Abram secede from them. This church of the future is fair; for she is expiated (Deu_32:43), washed (Isa_4:4), and adorned (Isa_61:3) by her God. And if she does homage to Him, without looking back, He not only remains her own, but in Him everything that is glorious belonging to the world also becomes her own. Highly honoured by the King of kings, she is the queen among the daughters of kings, to whom Tyre and the richest among peoples of every order are zealous to express their loving and joyful recognition. Very similar language to that used here of the favoured church of the Messiah is used in Psa_72:10. of the Messiah Himself.

Versetele 13-15:

 This is also in harmony with the allegorical interpretation of the Psalm as a song of the church. The bride of the Lamb, whom the writer of the Apocalypse beheld, arrayed in shining white linen (byssus), which denotes her righteousness, just as here the variegated, golden garments denote her glory, is not just one person nor even one church, but the church of Israel together with the churches of the Gentiles united by one common faith, which have taken a hearty and active part in the restoration of the daughter of Zion. The procession moves on with joy and rejoicing; it is the march of honour of the one chosen one and of the many chosen together with her, of her friends or companions; and to what purpose, is shown by the hopes which to the mind of the poet spring up out of the contemplation of this scene.

Versetele 16-17:

– All this has its first and most natural meaning in relation to contemporary history but without being at variance with the reference of the Psalm to the King Messiah, as used by the church. Just as the kings of Judah and of Israel allowed their sons to share in their dominion (2Sa_8:18; 1Ki_4:7, cf. 2Ch_11:23; 1Ki_20:15), so out of the loving relationship of the daughter of Zion and of the virgins of her train to the King Messiah there spring up children, to whom the regal glory of the house of David which culminates in Him is transferred, – a royal race among which He divides the dominion of the earth (vid., Psa_149:1-9); for He makes His own people “kings and priests, and they shall reign on the earth” (Rev_5:10). Those children are to be understood here which, according to Psa_110:1-7, are born to Him as the dew out of the womb of the morning’s dawn – the every-youthful nation, by which He conquers and rules the world. When, therefore, the poet says that he will remember the name of the king throughout all generations, this is based upon the twofold assumption, that he regards himself as a member of an imperishable church (Sir. 37:25), and that he regards the king as a person worthy to be praised by the church of every age. Elsewhere Jahve’s praise is called a praise that lives through all generations (Psa_102:13; Psa_135:13); here the king is the object of the everlasting praise of the church, and, beginning with the church, of the nations also. First of all Israel, whom the psalmist represents, is called upon to declare with praise the name of the Messiah from generation to generation. But it does not rest with Israel alone. The nations are thereby roused up to do the same thing. The end of the covenant history is that Israel and the nations together praise this love-worthy, heroic, and divine King: “His name shall endure for ever; as long as the sun shall His name bud, and all nations shall be blessed in Him (and) shall praise Him” (Psa_72:17).

(Keil & Delitzsch, Commentary on the Old Testament, Psalm 45, e-Sword).


Hermeneutica dispensaționalistă – antisupranaturală???

Ni se sugerează în filmulețul de mai jos că hermeneutica dispensaționalistă este antisupranaturală. Mie mi se pare că un astfel de punct de vedere este izvorît dintr-o hermeneutică  nenaturală sau antinaturală. Altfel spus, dispensaționaliștii sunt acuzați că sunt mînați de o necredință în supranatural tocmai pentru că acuzatorii lor nu sunt multumiți cu explicațiile firești, naturale ale unei hermeneutici echilibrate.

Dispensaționaliștii nu sunt sceptici față de supranatural. Mai degrabă, ei caută interpretarea normală a textului, interpretare care nu neagă supranaturalul. A invoca supranaturalul cînd nu este cazul nu e o dovadă de evlavie și nici dovada unei bune hermeneutici, ci dovada că nu vezi firescul!

Iată filmulețul:

Din nou despre hermeneutică

I believe that a crucial tenet of biblical interpretation concerns the univocal nature of language. That tenet ties closely with the dual yet unitary authorship of Scripture and the original intent of the Author as the locus of meaning. This hermeneutical stance leads me to believe in a literalistic and singular, rather than an expansive and dual, interpretational method in the search for meaning. Certainly the volume of informative data increases in the progress of revelation. Humankind is apportioned more extensive amounts of truth about God and His work and His will as God continues to reveal Himself to man. Previous revelation becomes more informative and clearer as the amount of data multiplies. This increase in revelational volume, however, does not attend an increase in revelational value – supposing that somehow later revelation trumps earlier revelation so that later revelation might reinterpret (covenantal hermeneutics) or otherwise expand (complementary hermeneutics) the original meaning of the Author. Roy Beacham, “Response to Rodney J. Decker” in Mike Stallard, Ed., Dispensational Understanding of the New Covenant, (Schaumburg: Regular Baptist Press, 2012), 232-233.

Dr. Rolland McCune – Prelegere pentru toți hermeneuții!

Iată o prelegere pe care toți hermeneuții trebuie să o asculte!

Dr. McCune tratează următoarele chestiuni:

1. The univocal nature of language.

2. The jurisdiction of authorial intent.

3. The unitary authorship of the Scripture.

4. The textually-based locus of meaning.

Dă click pe următorul link:

Hermeneuți și extratereștri

Hermeneutica este un element vital în citirea și trăirea personală a Scripturii. Elementul acesta vital îi vizează însă și pe cei din jurul nostru care văd cum citim și trăim noi Scriptura. Totuși, impactul acesta asupra celor din jur are loc la un nivel deosebit cînd vine vorba de cei care predică altora.

În ultima vreme m-am gîndit (din nou) la importanța hermeneuticii scriind o lucrare (încă neterminată) despre Împărăția lui Dumnezeu, mai exact despre teoria inaugurării ei în timpul lui Isus. Sunt convins că am făcut de-a lungul timpului si sunt convins că vor urma și de-acum înainte greșeli de interpretare a Bibliei. Mă rog, însă, ca aceste greșeli să nu fie grosolane. Sunt convins că unii percep felul în care eu interpretez subiectul amintit ca pe o greșeală de hermeneutică, cum de altfel și eu (și nu numai) privesc interpretarea lor.

Mi-a fost dat să aud, nu demult, despre o interpretare la care recunosc că nu m-am gîndit niciodată și… aș vrea să promit că nici nu mă voi gîndi de-acum înainte, dar mă încearcă o bănuială nefericită în privința asta. N-am auzit eu direct. Am auzit de la cineva care a auzit cu urechile lui. Nu mă interesează cine a spus asta, mă jenează ideea în sine, dar mai ales faptul că în grupurile de părtășie se discută anomalii de genul acesta. Cică Adam ar fi fost impotent pînă la momentul creării Evei.

Izbit fiind de o astfel de calamitate, am invocat instantaneu mila lui Dumnezeu peste hermeneutica mea, dar am și declarat depravarea totală a (ne)hermeneuticii unora.

Ce-o zice săracu’ Dumnezeu, din slavă, văzînd cu ce se ocupă unii oameni? De unde dorința asta pentru subiecte nu doar nefolositoare și dăunătoare, ci și aberante? Pe lîngă asta, oare de ce nu înțeleg unii oameni că dacă nu ai garaj nu înseamnă neapărat că îți lipsește și mașina? Mai mult, dacă mintea cuiva orbitează în jurul unor chestii de genul acesta, de ce nu se păstrează discreția totală? De ce să fie și alții intoxicați? Sunt atîtea alte lucruri de care are nevoie biserica și care-i folosesc și, cu toate acestea, unii își bat capul cu enormități.

Augustin, reformatorii, Biserica Romano-Catolică, Adolf von Harnack, Walter Rauschenbusch, Harry Emerson Fosdick, Albrecht Ritschl, Johannes Weiss, Albert Schweitzer, C. H. Dodd, Oscar Cullmann, Werner Kummel, G. R. Beasley-Murray, George Ladd, Geerhardus Vos, Thomas Schreiner, N. T. Wright, James Dunn, D. A. Carson, Greg Beale, Craig Blaising, Craig Blomberg, Darrell Bock, Robert Saucy, Ben Witherington III și mulți alții n-ar fi de acord cu perspectiva despre Împărăție pe care eu o îmbrățișez (asta nu înseamnă că sunt singurul care înțelege lucrurile în felul acesta). Ar trebui să fiu mîndru, probabil, pentru că am o perspectivă diferită față de cea a unora menționați mai sus (de ex. Harnack Ritschl, Schweitzer), dar să nu fii de acord cu interpretarea unor nume sonore (de ex. Carson, Bock) ar putea să ridice ceva semne de întrebare vis-a-vis de teoria adoptată. În orice caz, diferențele sunt de ordin hermeneutic. Însă, dacă Adam ar avea ocazia să discute cu cei care fac unele afirmații despre el, oare cum ar reacționa? Poate că dacă ar fi auzit el înaintea episodului relatat în Geneza 3 de unele bîrfe, pe atunci viitoare, despre el, căderea ar fi avut loc mai devreme.

Interpretarea Bibliei este (și) o chestiune de bun simț, în care interpretul trebuie să citească cu naturalețe, în normalitate, într-o manieră firească, cu sîrguință, cu ochii în Scriptură, nu cu mintea și imaginația în afara ei, departe de realitate, de lume, de ceea ce e omenesc. Asta nu înseamnă că interpretul e lumesc, că e mai puțin spiritual și că nu-L lasă pe Duhul să-l conducă în citirea Scripturii.

Există domenii și subiecte legate de Biblie în care diversitatea și diferențele sunt de înțeles, dar interesul unora pentru lucruri care nu sunt din lumea aceasta (și nici din altă lume, cu atît mai puțin din cer sau de la Duhul) este de neînțeles. Gravitatea acestui interes devine cu atît mai mare cu cît el este însoțit de pasiunea de a împărtăși cu alții minunățiile respective.

Biblia, Duhul Sfînt şi Un singur înţeles

Mă gîndesc de o vreme să scriu cîte ceva despre felul în care trebuie să citim Biblia şi despre faptul că fiecare text al Bibliei nu are decît un singur înţeles, deşi mai multe aplicaţii. Nu cred că este corect să căutăm mai multe înţelesuri într-un singur pasaj. Poate că odată voi reveni asupra acestui subiect nespus de important. Acum nu vreau decît să dau două exemple de încălcare a principiului enunţat anterior. Pentru că Duminică este o sărbătoare atît de importantă, exemplele sunt legate de aceasta. Judecaţi voi ceea ce urmează. Eu am făcut deja asta. (Apropo, menţionarea Duhului Sfînt din această postare nu se datorează doar faptului că praznicul ce urmează este despre El. Cred că Duhul trebuie să aibă un cuvînt de spus în problema modului în care noi citim Biblia).

Exemplele sunt legate de Ioan 14:18-19:

Primul exemplu:

18 Într-un anumit sens El a venit la ei după învierea Sa, dar nu credem că la asta S-a referit Domnul aici. În alt sens, El a venit la ei prin Persoana Duhului Sfînt, în ziua de Rusalii. Venirea spirituală este sensul vizat de acest verset. În al treilea sens, El va veni din nou în chip literal la sfîrşitul veacului actual, cînd Îşi va lua aleşii cu El în cer.
19 Niciun necredincios nu L-a văzut pe Domnul Isus după îngroparea Sa. După învierea Sa, El a fost văzut numai de cei ce L-au iubit. Dar chiar şi după Înălţarea Sa, ucenicii Săi au continuat să-L vadă prin credinţă. Fără îndoială, acesta este sensul cuvintelor: „dar voi Mă veţi vedea”.

Al doilea exemplu:

18 În această aluzie voalată la moartea Sa, Isus promite să nu-i lase singuri pe ucenici.

18, 19 Mai întîi, Isus Se referă la Învierea Sa, după care ei Îl vor vedea. Nu există nicio relatare care să ateste că L-ar fi văzut vreun necredincios după Învierea Sa. În alt sens, acest pasaj se referă la taina Sfintei Trinităţi. Prin coborîrea Duhului Sfînt în ziua Cincizecimii şi locuirii Lui în cei credincioşi, Isus avea să fie din nou împreună cu copiii Săi.

Recunosc dificultatea lui Ioan 14-16. Totuşi, această dificultate nu se rezolvă prin susţinerea sensurilor multiple ale textului.

Fie ca Duhul să ne dea înţelepciune cum să citim scrierile Sale!

Dacă vrea cineva să măcelărească Biblia, are aici un exemplu foarte cunoscut – Pilda samariteanului milostiv (Luca 10:30-35)

Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon = Adam
Ierusalim = oraşul ceresc al păcii, de unde a căzut Adam
Ierihon = luna, care semnifică natura muritoare a lui Adam
Hoţii = diavolul şi îngerii săi
l-au dezbrăcat = şi anume de nemurirea sa
l-au bătut zdravăn = atrăgîndu-l în păcat
şi l-au lăsat aproape mort = el trăieşte ca om, dar a murit spiritual, deci este pe jumătate mort
preotul şi levitul = preoţia şi lucrarea Vechiului Testament
samariteanul = se spune că înseamnă Păzitorul; de aceea se referă la Hristos Însuşi
i-a legat rănile = înseamnă legarea neputinţei induse de păcat
untdelemn = mîngîierea adusă de speranţă
vinul = îndemnul de a lucra cu un duh plin de rîvnă
dobitocul = carnea întrupării lui Hristos
hanul = Biserica
a doua zi = după Înviere
cei doi lei = promisiunea vieţii acesteia şi a celei de apoi
hangiul = Pavel