Parabola unui om năuc

A fost odată un om năuc, un om care nu ştia încotro s-o apuce.

El avea tot ce-i trebuia. Avea casă, maşină, familie, bani şi o afacere foarte profitabilă. Avea de toate, dar tot năuc era.

De năuc ce era nici nu ştia că e năuc.

Zilnic conducea năucul de-acasă la firmă, de la firmă la bancă, de la bancă la magazine, de la magazine acasă şi tot aşa. Era un bun şofer, dar era totuşi năuc.

Într-o zi, din senin, năucul s-a hotărît să facă o plimbare, dar încotro? Ştia bine unde merge, dar nu ştia. Mergea în parcul din centrul oraşului pentru un timp de recreere.

Tîrîndu-şi picioarele pe una din cărările pietruite ale parcului, cărări nedrepte, şerpuitoare şi imprevizibile, năucul se întîlni inopinat cu un străin. Se pare că ştia totul străinul despre el şi asta datorită darului pe care zicea că-l are. Nu i-a fost greu acestuia să-l invite la el la biserică pentru că „aşa se va deştepta bietul năuc” (gîndea străinul).

Zis şi făcut.

O clădire mare şi frumoasă, cu ferestre mari, din lemn, cu uşi sculptate şi impunătoare, cu un interior spaţios şi bine iluminat, cu scaune confortabile, era clădirea în care intrase năucul.

După program, el a fost întrebat:

„Deci, cum ţi s-a părut?”

„A fost senzaţional”, a răspuns el. „Cîntările dinamice m-au mişcat de-a dreptul, iar acele cîteva rugăciuni pasionale mi-au dat fiori. Predica scurtă a omului cu voce puternică a fost încîntătoare. Nimic nu m-a binedispus vreodată atît de mult ca predica din seara asta. Chiar cuvintele acelea spuse la un moment dat şi pe care nu le-am înţeles deloc m-au uimit.”

„Mă bucur că L-ai întîlnit pe Dumnezeu”, mărturisi încîntat străinul.

„Dumnezeu!? Care Dumnezeu?”, întrebă mirat năucul.

Înainte de a ajunge acasă, gîndindu-se la Dumnezeul pe care trebuia să-l găsească mai devreme, după spusele acelui om, năucul, mai năuc acum ca niciodată, s-a hotărît să intre în clădirea micuţă de pe strada lui, pe care o evitase toată viaţa.

Nimic nu era frumos acolo. Pereţii fuseseră văruiţi cu foarte mult timp în urmă, băncile erau vechi, iar pardoseala care purta cu sine un miros greu de umezeală şi mucegai era respingătoare. Cei cîţiva membrii destul de în vîrstă se uitau prin lumina chioară a sălii înspre în faţă, ascultînd cu interes pe un confrate care citea şi dădea explicaţii dintr-o Carte.

De data asta parcă totul era clar pentru năuc. Cîteva gînduri îi străbăteau înţepător, dar echilibrat mintea:

„Dumnezeul de aici nu seamănă cu cel de mai devreme. Acesta este bun şi îngust, cu o cale asemenea Lui. Dar …, dar celălalt e mai deschis şi mai încîntător.”

După momente bune de meditare, acesta striga parcă în el însuşi: „Nu, nu pot! Sunt prea multe restricţii, prea multe privaţiuni. Sunt prea puţine plăceri. Nu pot! Dar…, ştiu …, decît deloc, am să-l aleg pe celălalt. El mi se potriveşte„.

Şi a ieşit năucul în fugă din prezenţa Cărţii, cu inima străină de aceasta.

Era noapte atunci…

… şi noapte e şi-acum pentru el.

Reclame

Reperul unei bune orientări spirituale: Senzaţionalismul sau Scriptura? (VIII)

Concluzii

Alegerea uneia din cele două opţiuni este de dorit a fi o chestiune de raţiune.
Trebuie să cunoaştem aceste opţiuni. Trebuie să ştim sursa, funcţionarea, implicaţiile, cît şi eficienţa lor.
Dumnezeu ne cheamă la înţelegere: la înţelegerea căii Lui (care ar trebui să ne facă să iubim această cale), dar şi la înţelegerea căii vrăjmaşului (care ar trebui să ne facă să detestăm această cale). El nu este un Dumnezeu al ignoranţei.
Vrăjmaşul, pe de altă parte, preferă să ne  distragă atenţia de la cunoaştere, chiar de la înţelegerea corectă a propunerii lui, căutînd să ne stăpînească prin senzaţii, emoţii, porniri.
În clipa cînd omul este înşelat să acţioneze stăpînit fiind de pornirile lui, el este făcut, pe de o parte, să nu se mai gîndească la starea şi la lipsurile lui reale, dar este, pe de altă parte, şi împiedicat să mediteze la soluţiile corecte pentru problemele lui. El este astfel prins într-un cerc vicios în care, atîta timp cît poftele îi sunt împlinite, îşi poate duce liniştit existenţa. Resursele pentru împlinirea acestor pofte sunt puse la dispoziţie din belşug, bineînţeles, de Diavol. Aceste resurse se găsesc în lume, dar şi (din păcate trebuie să spunem asta) în anumite biserici.
În senzaţionlism, pornirile predomină, intelectului fiindu-i lăsat prea puţin spaţiu de mişcare. Senzaţionalismul înseamnă experienţă fără sau cu prea puţină raţiune (şi aceea folosită prost).
În cadrul propunerii lui Dumnezeu, emoţiile şi afecţiunile au un rol foarte important, însă rolul lor nu este îndeplinit în mod iraţional. Dumnezeu ne cheamă la cunoaştere. Cunoaşterea aceasta însă nu trebuie să aibă loc în absenţa sau în defavoarea simţirii. Apatia este un păcat la fel de grav ca folosirea greşită a emoţiilor şi pornirilor, lucru pe care-l vedem la senzaţionalişti.

Alegerea pe care trebuie să o facem este şi o chestiune de credinţă, credinţă care nu ocupă un loc secundar.
Prin dialogul straniu dintre Avraam şi omul bogat suntem invitaţi să facem o alegere a credinţei. Pe de o parte, omul bogat şi nemîntuit, aflat în chinuri cumplite în Locuinţa morţilor, ne predă o lecţie despre mîntuire. Pe de altă parte, Avraam, credinciosul aflat în glorie, ne spune cum stau lucrurile cu salvarea. Pe cine credem?
Sincer sau nu, bogatul se află într-o stare, dar şi într-un loc, în care nu poate înţelege (nici chiar atunci cînd e prea tîrziu) salvarea. Avraam însă se află într-un loc în care nu e ispitit să vorbească neadevărul, într-un loc în care nu are nici măcar posibilitatea să spună un singur lucru eronat. Din slavă, Avraam vorbeşte numai adevărul. Învăţătura sa, din locul în care se află, nu poate să fie greşită.
Pe care din cei doi îl vom crede?
Credinţa aceasta nu este un lucru banal, dat fiind faptul că suntem fiinţe ale căror porniri sunt foarte intense, dar este un lucru vital pentru o bună orientare spirituală. În lipsa acestei credinţe nimeni nu-L poate găsi pe Dumnezeu.
Emoţiile şi raţiunea nu sunt suficiente pentru o bună orientare spirituală. Avem nevoie de credinţă pentru această orientare, dar credinţa în ce? Obiectul credinţei este Cuvîntul. Credinţa aceasta în Cuvînt trebuie să fie cea care dirijează comportamentul emoţiilor şi al raţiunii noastre.

Cînd Scriptura ne dirijează raţiunea, simţirile, experienţa, dar şi alegerile pe care le facem, Reperul îşi realizează menirea, el ne îndrumă înspre Dumnezeu. Orice sistem sau curent care îi acordă Scripturii un loc secundar îi dezorientează pe oameni în cele spirituale.