E muzica aceasta creştină? (10)

Trebuia sa postez asta cu ceva timp în urmă, dar nu mi-am prea făcut timp pentru lucrul acesta. Acum am prins momentul.

L-am întrebat pe Steve Miller dacă, atunci cînd susţine că niciun stil de muzică nu este rău în sine şi că fiecare trebuie să asculte genul de muzică pe care-l agreează, se referă la evanghelizare sau la părtăşia bisericii. De asemenea, l-am întrebat ce muzică ar trebui să cînte acea biserică în care cîţiva iubitori de trash metal s-ar pocăi. Iată răspunsul pe care l-am primit şi pe care, din nou, îl public cu acordul autorului. Apropo, cu privire la lucrurile acestea, eu mi-am spus părerea în articolele trecute. Judecaţi voi dacă ce urmează este corect sau nu.

These issues are complex, so it’s hard to give dogmatic answers that would apply in every situation. I do think that one of our challenges as ministers is that we tend to assume that the way we hear music is the way everyone hears music. Some who hear the beauty of classical music tend to think that’s the kind of music the church should use. They relate to it; it moves them emotionally to love God; they assume that anyone with an open mind and heart would be moved in the same way.

But I think that the history of church music shows that what profoundly impacts one generation might turn off the next generation. Or, what might profoundly impact one subgroup may do nothing for another subgroup. But it’s extremely difficult to understand that what’s beautiful to me may be ugly to another; what may move my heart to the throne of God could be a turn-off to another. We can see this cross culturally, when, for example, a culture with a very different type of music worships in a way that is very irritating to those outside the culture.

So I think that to truly „become all things to all men” in our music, we need to talk diligently to those in certain target groups, to ask those who are into thrash metal, „what do you hear when you hear this music?” „Do you think it’s an appropriate to share the gospel and spiritual truth?” „When you hear church music, what do you hear and how does it make your feel? Does it communicate to you and help you communicate with God.”

Often the answers are surprising, since people differ so much. I know one strong believer who loves to bring in various modern styles of Christian music (some are pretty hard core) for youth events. He also relates to those styles. But when he goes to church on Sunday, he prefers to worship to old traditional hymns, sung in their traditional arrangements. So I don’t think we can assume that people who like thrash metal might prefer a thrash metal Sunday service. Perhaps they think it’s lively and can communicate good messages at an evangelistic event, but doesn’t help them to truly praise God at a worship service.

Even many churches that incorporate „contemporary” styles in their worship may be doing it, in my opinion, for the wrong reasons. Perhaps the pastor worships well to these styles and assumes that everyone who loves God should relate to these forms as well. I’d feel much more comfortable if the pastor talked to members of his congregation to find out, „which of these songs and styles help you to worship most effectively?” He may well find that although he prefers contemporary styles, his congregation worships better to older styles.

So these issues are often complex, and require us to come before God in humility and ask Him for direction. I certainly don’t have it all figured out, but I continue to seek His face when making these decisions.

Anunțuri

E muzica aceasta creştină? (9) – răspuns

Iată de ce NU cred în ideea „un anumit stil pentru o anumită audienţă”.

1. Perspectiva aceasta afectează mesajul sau conţinutul care se vrea a fi transmis. Cînd stilul de muzică este ales în funcţie de ascultători, ţinînd cont de diversitatea acestora, dar şi de gusturile lor, există şanse foarte mari ca acesta să fie greşit. Formele greşite nu favorizează transmiterea unui mesaj intact. Încerc să-mi imaginez un conţinut clar si biblic transmis de un grup ce cîntă muzică trash metal, dar încercările sunt zadarnice. Încercaţi asta cu orice muzică în care predomină ritmul, tobele, gălăgia, manifestările exterioare.

2. Factorul hotărîtor în acest caz ar fi ascultătorul. S-ar părea că el stabileşte regulile jocului. Jocul începe, se desfăşoară şi se încheie cînd şi cum vrea el. În clipa în care cineva se apropie de el cu un alt stil decît cel pe care-l agreează acesta, cineva iese din joc şi acel cineva nu este ascultătorul pentru că el nu iese din „regulile” lui şi … nici nu e învăţat să facă asta (din păcate). E discutabil chiar şi în cazul în care forma este pe placul ascultătorului în ce măsură va primi acesta mesajul cîntat dacă stilul (de multe ori stilul greşit) primeşte o aşa mare importanţă. Să presupunem totuşi că, în situaţia aceasta, unii ar primi mesajul. Dacă stilul despre care vorbim are un loc principal în viaţa celui de curînd „întors”, ce ne facem, pentru că mai devreme sau mai tîrziu Evanghelia îi va confrunta acestuia forma de închinare pe care a adus-o cu sine din lume în creştinism? Dacă se ţine cu încăpăţînare la forma aceasta, atunci există cîteva posibile rezultate, printre care: a) cel de curînd „întors” se va mai întoarce încă o dată, dar cu spatele la creştinism (există multe exemple de genul acesta); b) biserica va face compromis şi va împrumuta „formele lumii” de dragul cîştigării de suflete (există foarte multe exemple aici, de fapt, aceasta pare să fie direcţia generală pe care o iau bisericile în prezent); c) biserica va încerca permanent şi cu răbdare să-l convingă pe cel „întors”, lucru care ne face să ne gîndim dacă nu cumva era mai bine ca, de la bun început, aceasta să se fi gîndit la o „tactică” corectă (şi aici există suficiente exemple).

3. Perspectiva aceasta implică o maleabilitate exagerată şi ilegitimă din partea bisericii în maniera în care aceasta se apropie de lume. Dacă există o moralitate a genurilor de muzică, şi eu cred că există, atunci invitaţia de a folosi orice formă pentru a putea atinge orice grup este în acelaşi timp o invitaţie la compromis.

4. Perspectiva aceasta, de asemenea, nu este fără consecinţe (şi) în ce priveşte închinarea, dar şi unitatea bisericii. S-ar părea că, în lumina concepţiei menţionate, ar fi greşit ca biserica să folosească doar un stil sau două de muzică. Ar trebui, mai degrabă, ca ea să folosească orice stil posibil pentru a-şi cîştiga „adepţi”. Închinarea bisericii, în felul acesta, ar ajunge un ghiveci (vorba cărţii…). E greu de văzut cum o astfel de separare între ascultători ar încuraja şi ar menţine unitatea bisericii. Ca să exemplificăm, tocmai cei care acuză unele biserici de îngustime, sunt aceia care formează sau caută biserici exclusiviste, în care se foloseşte numai un anumit gen de muzică contemporană. Prin urmare, mentalitatea „un anumit stil pentru o anumită audienţă” menită să împace pe toată lumea nu face decît să dezbine.

5. Dacă forma este esenţială în transmiterea conţinutului, şi este, atunci ascultătorului nu i se face nicio favoare dacă pentru cîştigarea sa este folosită o cale greşită.

6. Dacă există o atît de mare sensibilitate faţă de cerinţele lumii sau ale unor creştini (depinde la cine aplicăm principiul), atunci, mă întreb, mai e cineva sensibil şi la pretenţiile lui Dumnezeu? Eu cred că scopul lui Dumnezeu este tocmai acela de a forma o anumită audienţă pentru Sine, iar lucrul acesta este posibil doar prin stilul Lui (uneori variat). Nu vreau să sugerez aici că există un singur tipar al muzicii creştine, dar, categoric, există multe stiluri greşite. De ce să nu căutăm să implementăm pretenţiile lui Dumnezeu? De ce trebuie schimbat mesajul sau ceea ce poate fi forma corectă a acestuia şi să nu fie urmărită transformarea audienţei, chiar a formei greşite a închinării ei?

7. Unii ar spune: „Dar nu eşti relevant, dacă nu abordezi lucrurile în felul acesta”. Eu zic că atîta timp cît audienţa ÎNŢELEGE ceea ce comunici, indiferent că agreează sau nu forma comunicării, ţi-ai împlinit misiunea. Scopul este înţelegerea, nu aprobarea. A duce discuţia pe terenul relevanţei nu este cazul de data aceasta. Oricum, ar trebui să clarificăm termenul „relevanţă” şi folosirea lui cu privire la biserică. Dacă prin el înţelegem că biserica ar trebui să iasă în evidenţă în lumea aceasta şi să atragă privirile, devenind atractivă şi chiar plăcută şi aprobată de lume, nu cred că biserica ar avea nevoie de o aşa relevanţă. Dar dacă deschidem subiectul acesta pentru că biserica se poate izola de lume sau poate vorbi „pe neînţelesul tuturor”, atunci aş spune că ea, pe lîngă faptul că trebuie să ajungă în contact cu lumea, ar trebui şi să se facă înţeleasă. Bineînţeles, sarcina aceasta implică o anumită adaptare a Evangheliei. Într-un fel se comunică Evanghelia copiilor, în alt fel intelectualilor, în alt fel celui izolat de lume, care poate că trăieşte în vîrful muntelui şi care nu are habar de gramatica limbii vorbite, în alt fel celui care nu are cunoştinţele elementare ale credinţei, în alt fel celui care este „plin de dă peste el” în ale religiei, în alt fel celui care vorbeşte o altă limbă şi care are o cultură diferită, însă adaptarea aceasta trebuie să fie legitimă şi să nu fie afectată de păcat şi asta pentru că nu cred că dacă cineva propovăduieşte Evanghelia, în mod implicit va face asta într-o manieră corectă.

E muzica aceasta creştină? (5)

Iată şi celelalte motive:

În al patrulea rînd, semnalul de alarmă îi vizează pe organizatorii de evanghelizări în masă, care invită formaţii convertite (sau cine ştie?!), formaţii care cîntă lumeşte cîteva idei religioase. Au idee ce fac? Mă refer la metoda de cîştigare a celor pierduţi, dar şi la imaginea lui Dumnezeu promovată în lume. Întîi, cine a zis că nemîntuiţii sunt cîştigaţi prin muzică, cu atît mai puţin printr-o muzică greşită? Şi apoi, au organizatorii aceştia habar despre ce imagine a lui Dumnezeu promovează în lume? Cînd eram adolescent, am întîlnit nişte creştini lumeşti. Vorbeau lumeşte, gîndeau lumeşte, se purtau lumeşte, se îmbrăcau lumeşte şi… mi-am zis: „Dumnezeu nu e chiar atît de îngust cum credeam eu!” Dacă prin imaginea despre Dumnezeu promovată în lume, lumea nu face o distincţie radicală între Dumnezeu şi ea, lucrul acesta reprezintă un deserviciu făcut lui Dumnezeu, bisericii, dar şi lumii care se vrea a fi cîştigată. Cu siguranţă, trebuie să fim relevanţi. Cum se face însă asta? Cum să comunicăm lumii adevărurile lui Dumnezeu? Comunicarea aceasta nu trebuie făcută prin mijloace lumeşti. Lumii nu trebuie să i se mărturisească lumeşte credinţa, ci duhovniceşte. Cînd nu se întîmplă asta, ceea ce iese la iveală nu este relevanţa bisericii pentru lume, ci relevanţa lumii pentru biserică. Bisericile au dorit să devină relevante, însă încet, încet lumea şi-a pus amprenta pe biserică şi ceea ce s-a întîmplat a fost tocmai opusul, lumea a „evanghelizat” biserica. Avem, prin urmare, o biserică „evanghelizată” de lume, care vrea să evanghelizeze lumea.

Apoi, m-am gîndit la cei care produc muzica. Care sunt motivaţiile lor? Ce vor să obţină? Pentru ce şi pentru cine produc muzică? Pe baza căror criterii fac asta? Au criterii? Solide? Biblice? Responsabilitatea pentru crima comisă de fumat nu o au numai fumătorii, ci, şi nu într-o măsură mică, şi producătorii de ţigări. La fel stau lucrurile şi aici. Cred că datorită importanţei uriaşe a acestui subiect, toti producătorii de muzică ar trebui să reanalizeze lucrurile în lumina voii lui Dumnezeu cu privire la muzică.

De asemenea, m-am gîndit şi la interpreţii care vin pe un platou, pe o scena, în faţa unei biserici şi comunică audienţei nenumărate lucruri. Conştient sau nu, ei modelează viaţa celor mai mulţi auditori. Nu e nicio exagerare în a afirma că starea spirituală a multor creştini se datorează şi acestor interpreţi. Unii ar trebui să se mîndrească cu ceea ce realizează, însă nu ştiu dacă alţii (şi nu puţini)  pot purta povara creştinilor care-şi trăiesc credinţa într-un mod jalnic.

În al şaptelea rînd, autorii de cărţi au şi ei un rol foarte mare în promovarea adevărului sau a minciunii. Mulţi oameni, naivi fiind, cred că dacă e „carte” trebuie să fie bună şi adevărată, fiind deschişi şi extrem de vulnerabili în faţa ereziilor muzicale. Şi eu am avut odată „credinţa” aceasta, că dacă cineva a scris o carte, atunci trebuie că respectivul a fost pregătit în domeniu şi trebuie să îmi însuşesc conţinutul ei. M-am vindecat de mult timp de o astfel de naivitate. Atenţie! Există cărţi proaste pe piaţă, da, cărţi creştine proaste! Citiţi mult, dar înghiţiţi puţin! Citiţi în mod critic. Asta nu înseamnă că nu e loc de păreri diferite, de interacţiuni cu acestea şi de dezbateri pe diferite teme, dar de la asta pînă la a înghiţi perspective eronate e foarte mare distanţă.

Omul om – SALVAŢI RASA UMANĂ (13)

EU ZIC CĂ TRĂIM ÎNTR-O LUME DE OAMENI INCOMPLEŢI, CEILALŢI FIIND PE CALE DE DISPARIŢIE.

Există motive serioase pentru o aşa afirmaţie:
– oamenii nu-L caută pe Dumnezeu;
– oamenii nu caută mîntuirea prin Cristos;
– oamenii nu meditează la păcatul lor ca să înţeleagă cît sunt de degradaţi;
– Biblia este nesocotită şi dispreţuită de cei nemîntuiţi;
– oamenii nu funcţionează corespunzător, şi anume potrivit cu scopul intenţionat de Creator;
– raţiunea, sentimentele, pasiunile, voinţa, trupul oamenilor sunt folosite haotic şi păcătos;
– foarte mulţi semeni merg pe calea largă înspre iadul etern;
– din biserici pleacă oameni, pe de o parte, din cauza lor, pe de altă parte, pentru că nimeni nu-i ajută şi pentru că nu găsesc ceea ce trebuie acolo;
– în biserici se măreşte numărul creştinilor nominali;
– biserica devine din ce în ce mai mult asemenea lumii;
– Biblia este tot mai puţin apreciată şi promovată în biserici;
– atenţia creştinilor devine tot mai puţin îndreptată înspre Dumnezeu;

CINE VA SALVA RASA UMANĂ?

Ce se poate face? Care sunt soluţiile? Aici sunt cîteva propuneri:

1. Fii tu un om complet!
Dacă vrei să-i ajuţi pe alţii şi tu nu eşti ceea ce trebuie, nu vei realiza nimic. De altfel, cum să te asculte cînd tu nu eşti o pildă pentru ei? Nu încerca să-i salvezi pe alţii pînă cînd tu nu eşti cum trebuie, pentru că în loc să îi ajuţi le vei da motive să te batjocorească (măcar de te-ar batjocori numai pe tine…, dar Îl vor batjocori şi pe Cel despre care tu zici că-L cunoşti). Aceasta este vremea, poate mai mult ca oricînd altcîndva, cînd creştinul trebuie să fie creştin.

2. Înalţă Standardul lui Dumnezeu!
Într-o lume a valorilor relative şi subiective, într-o lume pluralistă, într-o lume în care autoritatea o reprezintă gustul fiecăruia, trebuie ca cineva să înalţe Cuvîntul lui Dumnezeu. Cum se face asta? Nu e mare filosofie. Iubeşte, citeşte, înţelege şi trăieşte Biblia. Apoi, propovăduieşte-o în biserică, dacă eşti chemat de Dumnezeu să faci asta, dacă nu, atunci ia-l pe pastor deoparte şi spune-i, dacă trebuie, că tu ai nevoie de Standardul lui Dumnezeu, nu de prostii. Amvonul să fie pentru Biblie, altminteri să nu mai fie deloc!

3. Încearcă să simţi situaţia în care se găsesc cei nemîntuiţi.
Dragostea faţă de semeni nu este una ignorantă. Dacă vrei să fie salvaţi de la iad, trebuie să simţi şi tu grozăvia acelui loc. Slavă Domnului că nu vom ajunge in iad datorită lui ISUS, însă să nu ştim de la ce ne-a scăpat El?! Asta mi s-ar părea o gigantică ignoranţă. Poate că ar trebui să punem timp serios deoparte pentru a medita la grozăvia iadului. Cred că e mult mai bine să medităm la locul acela pînă am ajunge în pragul disperării, pînă cînd am simţi că ne pierdem minţile din cauza lui, pînă cînd am tremura şi-am plînge şi-am striga cu disperare după har, decît să fim ignoranţi faţă de realitatea teribilă spre care foarte mulţi se îndreaptă.

4. Fă un lucru important pentru semenii tăi – spune-le despre Isus Care Singur poate să împlinească omul.
Nu tăcea, nu te ruşina, nu ascunde, nu minţi, nu amîna, nu evita, nu pierde vremea. Spune-le despre Isus! Asta nu înseamnă că nu trebuie să vorbeşti cu ei şi altceva totuşi „Isus” reprezintă cel mai important subiect de discuţii.

5. Roagă-te pentru cei pierduţi.
Dacă Dumnezeu este singurul Mîntuitor (şi El este), atunci cere-I Lui să facă ceva pentru ceilalţi: să îi cerceteze prin Duhul Său, să le îndrepte atenţia înspre El prin circumstanţele în care îi aduce, să le trimită un mesager (poate pe tine), să-i dea îndrăzneală şi claritate mesagerului, să le cerceteze inima, să-i învieze pe păcătoşi din moartea în care se găsesc.
Orice încercare de salvare a oamenilor fără implicarea continuă a lui Dumnezeu nu înseamnă nimic, deci roagă-te Lui.

6. Încrede-te responsabil în Dumnezeu.
S-ar putea ca cei nemîntuiţi să asculte sau nu. Dacă am făcut ce trebuia pentru ei, suntem nevinovaţi în ce priveşte drumul pe care vor merge. Nu rămîne decît să-i predăm problema în totalitate lui Dumnezeu şi să ne încredem în El. Încrederea trebuie să fie responsabilă, adică să fie însoţită de împlinirea datoriilor pe care le avem. Vă îndemn să NU vă încredeţi în Dumnezeu în mod iresponsabil.