Din nou despre emoţii (Jonathan Edwards)

Dacă religia adevărată constă în mare parte în emoţii, putem învăţa de aici că avem de ce să ne ruşinăm şi să ne smerim înaintea lui Dumnezeu, fiindcă nu suntem mai afectaţi de lucrurile măreţe ale religiei.
Dumnezeu a dăruit oamenilor emoţii, din acelaşi motiv pentru care a dăruit toate facultăţile şi principiile sufletului omenesc, şi anume pentru a sluji scopului final al existenţei umane şi marii îndeletniciri pentru care l-a creat Dumnezeu pe om, adică religia. Şi totuşi, cît de adesea vedem că emoţiile oamenilor sunt trezite şi implicate mai mult în alte domenii decît cel al religiei! Atunci cînd este vorba despre interesele lumeşti ale oamenilor, de plăcerile lor exterioare, de onoare şi reputaţia lor, de relaţiile lor naturale, dorinţele oamenilor sunt puternice, poftele lor sunt violente, iubirea lor e caldă şi plină de afecţiune, zelul lor e fierbinte; în lucrurile acestea inimile lor sunt tandre şi sensibile, uşor de mişcat, adînc impresionate, foarte preocupate, foarte afectate şi cît se poate de implicate; pierderile îi umplu de durere, iar succesul şi prosperitatea lumească le aduc mari bucurii. Dar cît de insensibili şi de indiferenţi sunt majoritatea oamenilor atunci cînd este vorba despre lucrurile măreţe ale lumii viitoare! Cît de amorţite sunt emoţiile lor! Cît de grele şi împietrite le sunt inimile cu privire la lucrurile acestea! În legătură cu aceste lucruri, iubirea le este rece, dorinţele muribunde, zelul scăzut şi recunoştinţa slabă. Cum pot ei sta şi asculta despre infinita înălţime, adîncime, lăţime şi lărgime a iubirii lui Dumnezeu în Cristos Isus, despre modul cum Şi-a dat Tatăl la moarte Fiul infinit de drag ca să fie adus jertfă pentru păcatele omenirii, despre inegalabila iubire a nevinovatului, sfîntului şi blîndului Miel al lui Dumnezeu, care S-a arătat în agonia Lui, cînd stătea în faţa morţii, în sudoarea de sînge, în strigătele Lui puternice şi amare, în inima însîngerată – şi toate acestea pentru duşmanii Lui, ca să-i răscumpere de la focul cel veşnic şi meritat al iadului, şi să-i aducă la bucurii şi la o slavă nespusă şi veşnică – şi totuşi să rămînă reci şi împietriţi, nepăsători şi indifierenţi? Unde sunt mai potrivite manifestările emoţiilor noastre, dacă nu aici? Ce altceva ne-ar putea emoţiona mai mult? Şi ce ocazie ar fi mai bună pentru manifestările pline de viaţă şi puternice ale lor, dacă nu aceasta? Se poate prezenta ochilor noştri ceva mai măreţ şi mai important? Ceva mai minunat şi mai surprinzător? Sau ceva care să ne intereseze mai mult? Putem să presupunem că înţeleptul Creator a implantat asemenea principii în natura umană, cum sunt emoţiile, ca să ne fie de folos şi să fie exercitate în anumite ocazii potrivite, şi totuşi ele să tacă într-o asemenea ocazie? Poate să aibă asemenea gînduri un creştin care crede în adevărul acestor lucruri?

(Jonathan Edwards, Emoţiile Religioase, Suceava: Perla Suferinţei, 2012, 56, 57)

Vezi și:

1) Omul om (4) – Sfera simțirii

2) Omul om (5) – Sfera satisfacției

3) Omul om (8) – Cum funcționează lucrurile?

4) Omul om (9) – ORTO – OMUL

5) Emotion in hymnody (Kevin T. Bauder)

Anunțuri

Reperul unei bune orientări spirituale: Senzaţionalismul sau Scriptura? (VIII)

Concluzii

Alegerea uneia din cele două opţiuni este de dorit a fi o chestiune de raţiune.
Trebuie să cunoaştem aceste opţiuni. Trebuie să ştim sursa, funcţionarea, implicaţiile, cît şi eficienţa lor.
Dumnezeu ne cheamă la înţelegere: la înţelegerea căii Lui (care ar trebui să ne facă să iubim această cale), dar şi la înţelegerea căii vrăjmaşului (care ar trebui să ne facă să detestăm această cale). El nu este un Dumnezeu al ignoranţei.
Vrăjmaşul, pe de altă parte, preferă să ne  distragă atenţia de la cunoaştere, chiar de la înţelegerea corectă a propunerii lui, căutînd să ne stăpînească prin senzaţii, emoţii, porniri.
În clipa cînd omul este înşelat să acţioneze stăpînit fiind de pornirile lui, el este făcut, pe de o parte, să nu se mai gîndească la starea şi la lipsurile lui reale, dar este, pe de altă parte, şi împiedicat să mediteze la soluţiile corecte pentru problemele lui. El este astfel prins într-un cerc vicios în care, atîta timp cît poftele îi sunt împlinite, îşi poate duce liniştit existenţa. Resursele pentru împlinirea acestor pofte sunt puse la dispoziţie din belşug, bineînţeles, de Diavol. Aceste resurse se găsesc în lume, dar şi (din păcate trebuie să spunem asta) în anumite biserici.
În senzaţionlism, pornirile predomină, intelectului fiindu-i lăsat prea puţin spaţiu de mişcare. Senzaţionalismul înseamnă experienţă fără sau cu prea puţină raţiune (şi aceea folosită prost).
În cadrul propunerii lui Dumnezeu, emoţiile şi afecţiunile au un rol foarte important, însă rolul lor nu este îndeplinit în mod iraţional. Dumnezeu ne cheamă la cunoaştere. Cunoaşterea aceasta însă nu trebuie să aibă loc în absenţa sau în defavoarea simţirii. Apatia este un păcat la fel de grav ca folosirea greşită a emoţiilor şi pornirilor, lucru pe care-l vedem la senzaţionalişti.

Alegerea pe care trebuie să o facem este şi o chestiune de credinţă, credinţă care nu ocupă un loc secundar.
Prin dialogul straniu dintre Avraam şi omul bogat suntem invitaţi să facem o alegere a credinţei. Pe de o parte, omul bogat şi nemîntuit, aflat în chinuri cumplite în Locuinţa morţilor, ne predă o lecţie despre mîntuire. Pe de altă parte, Avraam, credinciosul aflat în glorie, ne spune cum stau lucrurile cu salvarea. Pe cine credem?
Sincer sau nu, bogatul se află într-o stare, dar şi într-un loc, în care nu poate înţelege (nici chiar atunci cînd e prea tîrziu) salvarea. Avraam însă se află într-un loc în care nu e ispitit să vorbească neadevărul, într-un loc în care nu are nici măcar posibilitatea să spună un singur lucru eronat. Din slavă, Avraam vorbeşte numai adevărul. Învăţătura sa, din locul în care se află, nu poate să fie greşită.
Pe care din cei doi îl vom crede?
Credinţa aceasta nu este un lucru banal, dat fiind faptul că suntem fiinţe ale căror porniri sunt foarte intense, dar este un lucru vital pentru o bună orientare spirituală. În lipsa acestei credinţe nimeni nu-L poate găsi pe Dumnezeu.
Emoţiile şi raţiunea nu sunt suficiente pentru o bună orientare spirituală. Avem nevoie de credinţă pentru această orientare, dar credinţa în ce? Obiectul credinţei este Cuvîntul. Credinţa aceasta în Cuvînt trebuie să fie cea care dirijează comportamentul emoţiilor şi al raţiunii noastre.

Cînd Scriptura ne dirijează raţiunea, simţirile, experienţa, dar şi alegerile pe care le facem, Reperul îşi realizează menirea, el ne îndrumă înspre Dumnezeu. Orice sistem sau curent care îi acordă Scripturii un loc secundar îi dezorientează pe oameni în cele spirituale.