Doamne, Tu nu vezi …?! (Pledoarie pentru suveranitate. Partea a doua).

Spuneam CE BINE CĂ DUMNEZEU FACE CE VREA ÎN LUME! CE VREA EL E CEL MAI BINE PENTRU PĂMÎNTENI, INDIFERENT CĂ LOR LE PLACE SAU NU. Cînd încercăm însă să trecem de la lucruri banale, toane, capricii, mofturi, la probleme mai sensibile, situația se complică.

Mai mult decît a fi preocupați cu lustruirea mașinii, pămîntenii se confruntă cu cancerul, SIDA, avortul, suicidul, adulterul, divorțul, pornografia, imoralitatea, abuzul, crima, războiul, foametea și multe altele.

Explicațiile nu se schimbă. Dumnezeu e același. E suveran. Face ce vrea, iar ce face e cel mai bine. Totuși, lucrurile sunt mult mai sensibile. Oamenii suferă, își pun o mulțime de întrebări, au neliniști imense, zguduitoare, nu întrevăd nicio rază de speranță, pun la îndoială multe lucruri, Îi cer socoteală Stăpînului, Îl renegă, încep să-L urască, să fie dezgustați de o astfel de administrare a evenimentelor din viața lor și din lumea întreagă. Că ploaia ajunge să-ți murdărească mașina nu mai merită nicio atenție. Problemele aici sunt nespus mai mari sau, poate, acestea sunt problemele, nu altele!

Chiar dacă oamenii sunt responsabili pentru ceea ce fac, în cele din urmă Dumnezeu pare să fie tras la răspundere pentru toate.

Suveranitatea nu e echivalentul fatalismului. Fatalismul e impersonal. În fatalism nimeni nu se află dincolo de ce se întîmplă. Suveranitatea însă implică un Dumnezeu personal. Poate că există tendința de a crede că fatalismul ar fi evitat multe întrebări, acuze, blasfemii…, dar nici n-ar fi încurajat speranța! Poate că există o și mai puternică tendință (cel puțin pentru o anumită categorie de oameni) de a tînji dupa un Dumnezeu real, dar lipsit de suveranitate, însă aceasta pare să fie o idee mult mai problematică decît cea a fatalismului (asupra căreia nu insist acum). Suveranitatea divină e manifestarea dreptului, autorității, puterii, voinței și înțelepciunii lui Dumnezeu. Ea însă nu e lipsită de afecțiune. Ea e dreaptă, dar nelipsită de dragoste.

Într-un sens, Dumnezeu se află în spatele tuturor lucrurilor care se întîmplă în lume, însă tot ce face El e drept și bun! Părerea mea despre suveranitate mă conduce la o astfel de afirmație. Orice interpretare a suveranității care separă chiar și cel mai neînsemnat lucru din lume de domnia universală a lui Dumnezeu pare să fie defectuoasă.

Prezența suferinței în lume nu neagă suveranitatea divină după cum zgura nu neagă prezența aurului sau după cum norul nu neagă albastrul senin de deasupra lui sau după cum întunericul nu neagă realitatea luminii. Pe lîngă asta, pentru ca cineva să nege suveranitatea, trebuie dovedit că Dumnezeu nu e în stare să administreze răul, dar asta nu poate fi dovedit tocmai pentru că Dumnezeu gestionează răul foarte bine și, mai mult de-atît, îl rezolvă. Isus Cristos e soluția lui Dumnezeu la rău. Suferința e dureroasă, dar răul e administrat de Dumnezeu. În cele din urmă, Dumnezeu va eradica răul. Dacă încă răul e prezent, lucrul acesta se datorează faptului că n-am ajuns la ”în cele din urmă”. O, da, în cazul în care am ajunge la ”sfîrșit” cu un rău prezent și triumfător, Dumnezeu ar fi un neputincios și un înșelător. Dar, nici nu trebuie să ajungi la sfîrșit ca să vezi că El e suveran. Pentru unii oameni moartea a fost cîștig, închisoarea a fost un prilej de laudă și de răspîndire a Evangheliei și a Numelui lui Cristos, un prilej de întărire a celor care sufereau pentru Cristos. Dar ce să facem, astăzi trăim într-o vreme în care facem tot posibilul să trăim cît mai mult, mai sănătos și mai în siguranță! Sunt pentru a trăi sănătos. Cred că a trăi nesănătos e păcat (nu acesta e argumentul împotriva tutunului?). Mă tem însă că mulți oameni fac tot posibilul să trăiască cît de mult posibil pe pămînt, fără însă să se mai pregătească pentru sau să se gîndească la veșnicie. Nu e exclus ca Diavolul să folosească acest lucru bun (preocuparea pentru sănătate) în avantajul lui, ca să ne distragă atenția de la viața fără sfîrșit. Mi se pare că, în fond, oamenii vor să trăiască cît mai mult, nu neapărat cît mai sănătos. Pe de altă parte, n-ar fi rău să vedem cît de preocupat a fost Pavel pentru sănătatea sa fizică și pentru siguranța lui în lucrarea pe care a îndeplinit-o pentru Dumnezeu. Noul Testament, mai mult decît Vechiul, ne prezintă o imagine opusă mentalității firești a omului. Vrei să cîștigi viața? Trebuie să fii gata să mori. E logica lui Dumnezeu. Pentru că cel mai bun lucru este să-și pună omul încrederea în Dumnezeu, Dumnezeu îl trece pe om prin pericole de moarte și chiar prin evenimentul morții. Deci, dimensiunea sfîrșitului (escatologică) e importantă în discuția aceasta, dar dacă ne uităm bine, nu trebuie să ajungem la sfîrșit ca să vedem că răul e învins de Dumnezeu. Pe lîngă asta, să nu uităm că răul a fost învins în trecut, la cruce.

Culmea este că în ciuda tuturor lucrurilor care se petrec în lume, Dumnezeul suveran, drept și iubitor în același timp, cere să fie îmbrățișat, iubit, adorat.

Cum poate un astfel de Dumnezeu suveran să fie îmbrățișat, iubit și adorat de o persoană care suferă de cancer? Nu putea El să facă altfel? Putea! Nu a vrut să facă altfel? Într-un mod brut, se poate spune că nu a vrut. E important însă să se sublinieze că voința Sa nu este rău intenționată, iar puterea Lui nu este despotică. Suveranitatea trebuie recunoscută mereu, dar niciodată nu trebuie separată de afecțiunea divină.

Există mulți oameni care, atunci cînd le-a fost bine, L-au sfidat pe Dumnezeu, însă cînd au trecut prin rău, L-au căutat și L-au cunoscut. Există oameni care I-au fost credincioși Suveranului și cînd le-a fost bine și cînd le-a fost rău. Nu toți suferinzii Îl catalogheaza pe Suveran drept un neputincios și un lipsit de afecțiune, deși, probabil, toți poartă lupte lăuntrice intense în privința aceasta. Luptele lăuntrice sunt de înțeles, înfrîngerile însă nu. Adică, e de înțeles că ești ispitit să crezi că El e neputincios și rău pentru că ție ți se întîmplă răul, dar nu ești îndreptățit să fii înfrînt de ispită și să concluzionezi că Dumnezeu e așa, cînd nu este.

Dumnezeu vrea să fie caracterizat într-o manieră fidelă în orice situație. E puternic, drept, bun mereu? Dacă da, atunci spune-I mereu că e astfel.

În comparație cu cît au suferit și suferă unii oameni ai lui Dumnezeu, mi-e și rușine să spun că eu am suferit ceva pe pămînt. Dacă mă gîndesc la martiri, nu îndrăznesc să spun că am plătit prețuri de dragul lui Cristos. Nu scriu ca un expert în suferință. Nu sunt așa ceva. Dimpotrivă, am falimentat de multe ori atunci cînd mi s-au întîmplat unele lucruri rele, multe din ele poate chiar nesemnificative. Nu m-am purtat într-un mod vrednic de unul care pretinde că-L cunoaște îndeaproape pe Stăpînul drept și iubitor al lumii. În loc să-L cinstesc, L-am acuzat de rău. Ce scriu, scriu și pentru mine și pentru cei care vor fi lîngă mine atunci cînd vor veni momente grele ca, atunci cînd mă voi mînia pe Stăpîn, să mă sfătuiască înțelept. Nu scriu cu aroganța omului care se simte bine la adăpost, fiind ferit de rău și fiind gata să dea lecții bieților oameni zdrobiți de suferință. Scriu cu milă pentru cei ce suferă profund, dar și cu frică de ceea ce poate oricînd să vină asupra mea. Cu toate acestea, pledez pentru suveranitatea divină, deși o înțeleg în parte și adesea mă răzvrătesc împotriva ei.

Testul cunoașterii și iubirii Stăpînului acestui univers nu este priceperea în detaliu a suveranității; nu este nici abilitatea de a răspunde la multele De ce-uri?; nu este nici conștientizarea felului în care răul prin care treci se potrivește în puzzle-ul vieții; și nu este nici înțelegerea completă a modului în care răul se raportează la dreptatea și afecțiunea divină. Testul constă în încrederea în acest Stăpîn.

p.s. Am scris și cu gîndul la O ZI DE DURERE. E 1 AN DE-ATUNCI! EU ZIC CĂ DACĂ CINEVA POATE MÎNGÎIA, ACELA E SUVERANUL. MÎNGÎIEREA E MÎNGÎIERE NUMAI DACĂ EL E SUVERAN. SPERANȚA E SPERANȚĂ NUMAI ÎN LUMINA SUVERANITĂȚII. CÎT DE IMPORTANT ESTE CA, ÎN DURERE, SĂ NU NE DEPĂRTĂM DE EL, CI SĂ CĂUTĂM SPRIJINUL LUI!

Reclame

Scurt dialog cu un creştin

După o predică susţinută nu demult într-o biserică, cineva m-a întrebat unde în Biblie scrie cu cît eşti mai credincios, cu atît eşti mai păcătos, cerîndu-mi astfel să justific o presupusă afirmaţie din predică. Nu am făcut afirmația aceasta, din cîte știu. I-am explicat fratelui că, dacă am zis aşa ceva, a fost o greșeală. În predică am zis ceva de genul cu cît eşti mai credincios, cu atît eşti mai aproape de moarte, explicînd că aceasta e, mai mult, dar nu exclusiv, perspectiva Noului Testament decît a Vechiului (apropo, predica era din Psalmul 16). Am spus în predică destul de limpede, cred eu, că o urmare cu credincioşie a Domnului Isus implica disponibilitatea de a muri, aducînd cu sine pericolul morții, în comparație cu repetatele situații din Vechiul Testament în care Dumnezeu îi salva pe credincioșii Lui de la moartea fizică, dovedindu-Și astfel puterea, credincioșia și dragostea, pe lîngă alte calități.

În fine, pornind de la aceste lucruri am avut parte de un dialog pe cît de scurt, pe atît de … surprinzător. A fost ca o lovitură năprasnică în bărbie, din care, sincer să fiu, încă nu mi-am revenit. Iată cum a decurs:

Eu: Ceea ce am zis în predică a fost că, în Noul Testament, cu cît oamenii  erau mai credincioși, cu atît își puneau mai mult viața în pericol. Dacă am afirmat ce ziceți, a fost o greșeală, dar nu cred că am spus asta.

Creștinul: Mda…, oricum, în Noul Testament, cu cît ești mai credincios, cu atît ești mai aproape de moarte…, de moartea spirituală.

Eu: O, nuuu! Eu m-am referit la moartea fizică, și cred că a fost foarte clar lucrul acesta în predică. Creștinii nu mor spiritual. Ei primesc viața veșnică, doar asta-i mîntuirea, nu?

Creștinul: Cum, creștinii nu mor spiritual?!

Eu: Nu.

Creștinul: Hmmm, nu, nu se poate. Și creștinii mor spiritual.

p.s. Vreau să cred că unii creștini nu știu să explice corect credinţa. Cu alte cuvinte, sper să fie vorba de o nepricepere în a explica adevărul, nu de o pricepere în a prezenta fidel convingerile pe care le au. Doamne, ai milă!

Omul om – CALEA (10)

În articolul cu numărul opt am scris despre ce se întîmplă în viaţa unui orto-om. Acolo problema a fost abordată funcţional. De data aceasta subiectul este tratat ontologic. Cu alte cuvinte, preocuparea aici nu este cum funcţionează lucrurile, ci cum poate cineva să DEVINĂ un orto-om.

Ceea ce este foarte important de menţionat este că ÎNTÎI e nevoie ca cineva să fie sau să devină un orto-om pentru ca mai apoi să funcţioneze ca atare. Aspectul funcţional este foarte important, dar imposibil fără cel ontologic. Dacă cineva nu devine întîi un astfel de om, el nu poate funcţiona corespunzător (vezi 2 Cor 5:17). Pe de altă parte, aspectul funcţional nu este de ignorat de vreme ce după ce experimentează devenirea, omul trebuie să ştie cum să trăiască în lumina statutului său.

Care este CALEA pentru A FI un orto-om?

Nu există decît O SINGURĂ CALE pentru ca cineva să poată deveni un om complet sau, aşa cum l-am descris în altă parte, un om care corespunde voii lui Dumnezeu, iar această cale este calea naşterii din nou, a credinţei autentice în Cristos, a pocăinţei, a iertării de păcate, a spălării şi sfinţirii în sîngele lui Isus, a vieţii veşnice, a unei vieţi schimbate, a harului de a fi fiul lui Dumnezeu.

Omul nemîntuit, indiferent de strădaniile sale filosofice, etice, religioase sau de orice altă natură ar fi, eşuează lamentabil în ce priveşte viaţa, dar şi veşnicia sa.

Pentru ca omul, în întregime (intelect, sentimente, voinţă), să funcţioneze drept, trebuie mai întîi să fie mîntuit, adică să experimenteze regenerarea minţii, a sentimentelor, cît şi a voinţei. Acest lucru reiese şi din următorul citat:

What are the effects of Holy Spirit regeneration on repentant sinners? In brief, regeneration breaks the paralyzing bonds of holistic depravity and radically renews the sinner’s heart, mind, and soul into the image of Christ. As in the case of sinful depravity, the transformation wrought by the new birth is holistic; not merely some, but all of the sinner’s capacities are significantly renewed and enabled. The new spiritual life, being supernatural in origin, manifests itself in renewed abilities and righteous actions. In some people the visible evidences come to light soon after regeneration; in other lives time is required for their manifestation. Whether sooner or later, Jesus’ promise holds true: „every good tree bears good fruit…. A good tree cannot bear bad fruit” (Matt 7:17-18). Bruce Demarest, The Cross and Salvation, (Wheaton: Crossway Books; 2006), 297-298.