Cristosul înălțat în moarte și … admirabila admiratoare

Cu tristețe am fost surprins de vestea îmbolnăvirii ei. De cînd am auzit despre acest lucru n-am încetat să mă rog pentru ea. La un moment dat am fost peste măsură de entuziasmat de vestea că n-au mai fost găsite celule bolnave în trupul ei și am crezut că toate problemele s-au rezolvat. Atunci am zis, ceea ce zisesem și înainte, în rugăciune: Doamne, înalță-Ți Numele! Înalță-l, Doamne! După cîteva zile am fost surprins și îndurerat de anunțul morții. Adevărul, de care am fost conștient tot timpul petrecut cu gîndul la situația aceasta, e că Domnul Își înalță Numele atît în viață, cît și în moarte (Filipeni 1:20).

Vedeți, noi, de cele mai multe ori, privim din partea aceasta a lumii și foarte puțin sau mai deloc din partea cealaltă. Nu vreau să zic că e greșit să privim din partea aceasta, dimpotrivă este natural, omenesc, doar, pînă la urmă, Dumnezeu este Cel Care ne-a făcut pămînteni. E firesc să îi plîngem pe cei dragi, să simțim durere pentru ei, să percepem moartea așa cum de fapt și este, ca pe o despărțire, ce-i drept, temporară doar. Așa că cei cuprinși de durere, dacă mai au lacrimi, pot plînge și poate e mai bine să zic că ar trebui să facă asta. Nu e normal să eziți să simți durerea unei astfel de pierderi imense, ar fi nenatural, neomenesc, chiar inuman.

Dar, dacă zilele acestea soarele a apus de partea aceasta a lumii, de partea cealaltă el a răsărit și strălucește în toată splendoarea.

Astăzi suntem triști, dar, deși nu vreau să înlătur durerea pierderii (pentru că oricum nici n-aș putea și poate că ar fi greșit să încerc să fac așa ceva), vreau să vă provoc să vă gîndiți la cei credincioși care pleacă din lumea aceasta. Ce fac ei după ce mor? Poate că suntem tentați, în fața unei astfel de pierderi, să ne uităm exclusiv la ce se vede, la lume, la mormînt, la durerea din inima noastră, dar mai puțin sau deloc la ce nu se vede cu ochiul acesta. Totuși, e important ce fac cei credincioși după moartea lor, nu? Eu zic că e important atît pentru ei, cît și pentru alții.

De un lucru sunt sigur. Ei admiră cerul. Biblia e destul de clară în această privință. Ne vom bucura de glorie pentru totdeauna și niciodată intensitatea admirației noastre, care va fi maximă, nu va scădea atunci.

Ea d-abia a intrat acolo. Ce credeți că face? Admiră. Încîntarea cerească i-a luat în stăpînire simțirile. Nimic nu este mai frumos. Nimic nu se compară cu ce admiră ea acum. Nimic nu poate fi mai de dorit. E atît de frumos ce vede încît poate că am comite o fărădelege imensă să credem că ea privește în urmă sau, Doamne, ferește!, să ne dorim să lase locul acela pentru acest pămînt.

Biblia nu ne dă voie să elaborăm o întreagă teorie despre cum privesc pe pămînt cei ajunși în cer, despre cum observă tot ce se întîmplă aici, despre cum ar veghea ei asupra celor de jos, așa cum se vehiculează prin popor. Un lucru este cert, preocuparea prioritară a sfinților de acolo este lumea aceea. Și poate că ei nu privesc deloc în urmă, ci numai înainte.

Unde soarele apune e normal să fie durere, dar la fel de natural este ca admirația să predomine în locul splendorii. Parcă e un paradox. Unii plîng și suferă simțind o durere teribil de apăsătoare, în timp ce (da, în același timp!) alții se bucură într-o manieră cum deocamdată nu se poate spune. Și să fiu mai clar, unii se tînguiesc tocmai pentru persoanele care se bucură peste măsură de mult.

Acesta trebuie să fie un exercițiu al speranței pentru cei care sunt copleșiți de durere, acela de a se gîndi la sărbătoarea de sus, la care participă fără vreun regret cei pe care ei îi plîng.

Sper că nimeni nu se gîndește despre sfinții plecați: Vai, săracii  de ei! Se poate spune asta despre cei ce se tînguiesc, dar nu despre admiratorii, de acum, cerești. Cerul nu e jalnic. Moartea e dureroasă, dar cerul nu.

Spunînd aceste lucruri nu susțin că sfinții plecați, odată ajunși acolo, nu știu de unde au venit și ce s-a întîmplat cu ei, că și-au uitat părinții și frații, că sunt căzuți acolo parcă de pe altă planetă. Eu cred că ei sunt deplin conștienți de lucrurile care s-au petrecut, de cum au ajuns acolo, de tot ce au lăsat în urmă. Pe lîngă asta, eu cred că ei au așteptări. Lucrul acesta nu e de neimaginat (vezi exemplul celor care vor aștepta în cer aplicarea justiției divine, Apocalipsa 6:9-11). Acolo însă așteptarea nu e dureroasă și contaminată cu deznădejde, ci senină și fermă. Una dintre aceste așteptări poate fi cea a reîntîlnirii și revederii.

Așa că, ea, acum, admiră și așteaptă, mai mult admiră, dar și așteaptă. Admiră și așteaptă reîntîlnirea. Admiră și așteaptă să admire și alții. Admiră și așteaptă instaurarea admirației eterne pentru toți ceilalți, pregătiți pentru asta.

Pînă atunci, pînă la reîntîlnire, stați liniștiți, ea are ce să facă, admiră, admiră cerul, lucru după care noi, muritorii, tînjim sau … bine ar fi să fie așa. Dacă admiră, și nu mă îndoiesc de lucrul acesta, un lucru e sigur, nu cred că ar vrea să fie deranjată … oricum, nici nu e posibil!

În memoria unei admiratoare admirabile a cerului.
Carmina Drăgan
22 Aug 1996 – 05 Sept 2012

Anunțuri

Omul om – în drum spre desăvîrşire (12)

Nedesăvîrşit, dar în drum spre desăvîrşire – aşa este omul care corespunde voii lui Dumnezeu pe acest pămînt.

Cum e locul acela? Ce e acolo? Ce nu e? De ce e de dorit?

Acolo e Isus. Isus este cea mai mare comoară, este cel mai de dorit, este cel mai de preţ, este cel mai slăvit, este cel mai bun, cel mai răbdător, cel mai iertător, cel mai înţelegător, cel mai drept, cel mai sfînt …

Acolo sunt îngerii. Da, acele fiinţe ciudate, interesante, puternice, uimitoare, admirabile.

Acolo sunt sfinţii din vechime şi din toate timpurile, printre care bunici, părinţi, fraţi, copii, prieteni, cunoscuţi.

Acolo totul este frumos. E lumină, e bine, e linişte, e odihnă, e cîntec, e dragoste, e ascultare, e înţelegere, e împlinire.

Acolo nu sunt limite, greşeli, imperfecţiuni. Nu sunt păcate, căderi, frămîntări, lacrimi, certuri, dezbinări, bîrfeli, intrigi, vorbiri de rău, invidie, mîndrie, răutăţi. Nu sunt dizabilităţi, deznădejdi, depresii. Nu sunt boli. Nu sunt dureri. Nu este moarte.

Ajuns acolo, omul n-o să regrete nicio clipă pămîntul lăsat în urmă. Ajuns acolo, o să-şi dorească doar acel loc. E locul de slavă. E cerul. E lumina. E viaţa. E nemurirea. E fericirea. E … desăvîrşirea.

Vreau acel loc!

Dacă eşti omul descris în aceste articole vei dori şi tu acel loc.

Să călătorim spre el!

Creştinul lui John Bunyan este o pildă pentru cei care sunt astfel de călători:

Am văzut că omul a luat-o la fugă. De abia trecuse dinaintea uşei sale şi puţin de ea se depărtase, când nevastă-sa şi copiii, băgară de seamă, şi începură să-l cheme înapoi. Acesta însă îşi vârî degetele în urechi şi strigă: „Viaţă, viaţă, viaţă de veci!” Şi nu voia nici măcar să privească îndărăt, ci alerga peste câmpia largă şi pustie.