Încă 40 de zile şi veţi fi nimiciţi!!! (SCURTĂ PLEDOARIE PENTRU A DEVENI UN PREDICATOR DEMODAT, ÎNVECHIT, CHIAR ÎNGUST)

Să mai predicăm despre mînia divină astăzi? Subiectul acesta e pe cale de dispariție. Gurile vestitorilor nu se mai întinează cu el. În loc, auzim despre n-şpe principii pentru a fi fericit, n-şpe chei pentru a avea succes, cum să dezvolţi liderul din tine, cum să faci şi să dregi ca să fii cel mai bun dintre cei mai buni. Predicarea mîniei lui Dumnezeu pare să nu mai fie pentru azi. Iată cîteva motive invocate:

1. Predicarea mîniei lui Dumnezeu e negativă. Convingerea multor predicatori este aceea că i-ar îndepărta pe oameni de ei înşişi, de biserică, de Dumnezeu dacă le-ar vorbi acestora despre un aşa subiect negativ. Din cauza aceasta ei nu mai predică despre mînia lui Dumnezeu. Ni se spune că ar trebui să fim mai pozitivi, mai optimişti şi că ar trebui să ne concentrăm asupra lucrurilor pozitive. Rezultatele unei astfel de strategii sunt evidente: prietenia şi aprecierea oamenilor, venirea oamenilor la biserică, creşterea numerică a bisericii şi, nu în ultimul rînd, impresia că lucrarea lui Dumnezeu merge extraordinar.

Problema este că toţi partizanii unor astfel de convingeri şi strategii n-au nicio idee că tocmai pentru că nu predică un aşa subiect, mai degrabă şi fără niciun fel de dubiu, îi îndepărtează pe oameni, în primul rînd, de Dumnezeu. Dacă păcătoșii nu sunt gata să se apropie de un Dumnezeu care e sfînt şi care urăşte păcatul, nu vor fi gata să se apropie de El în niciun fel.

2. Predicarea mîniei lui Dumnezeu e nemiloasă sau chiar inumană. Se argumentează că nu am avea milă faţă de oameni dacă am fi atît de cruzi încît să le spunem că Dumnezeu e mînios pe ei din cauza păcatului lor şi că-i va pedepsi din această cauză. Pe lîngă asta, în fața unei astfel de predicări, Dumnezeu Însuși e perceput ca fiind fără milă.

Trebuie spus că mînia divină nu exclude mila lui Dumnezeu. De fapt, ele conlucrează. Mai mult, un Dumnezeu care este doar milos, nu poate fi un Dumnezeu care face oamenilor bine. Apoi, dacă le-am ascunde oamenilor adevărul sfinţeniei lui Dumnezeu, i-am urî, nu i-am iubi.

3. O astfel de predicare este nerelevantă. Ni se spune: „Oamenii au nevoie să audă despre altceva. Au nevoie să audă despre dragoste, despre cum trebuie să facă fapte bune, acte caritabile, despre cum să se înţeleagă unii cu alţii”.

Într-o lume ca aceasta, în care oamenii vor să fie încurajaţi şi în care se vorbeşte despre cît de buni sunt ei, cu siguranţă că ideea unui Dumnezeu sfînt Care pedepseşte păcatul pare să nu aibă vreo relevanţă. Eu zic că în lumea în care trăim (poate) niciun alt subiect nu este mai relevant decît acesta. Tocmai pentru că lumea crede că e aşa de bună, ea trebuie să audă că lucrurile nu stau deloc aşa.

4. Predicarea aceasta e nefastă. Mai sus am dat cîteva exemple în privința aceasta. Unii cred că un astfel de subiect i-ar îndepărta pe oameni de Domnul (#1) și / sau i-ar determina să-și facă o impresie greșită despre El, cum că ar fi nemilos (#2).

Lucrurile nu stau deloc aşa. Mînia şi mila divină merg mînă-n mînă. Dumnezeu oferă milă (deci face foarte mult bine!) printr-un mesaj al judecăţii şi al sfinţeniei Sale. De fapt, prin ascunderea acestui adevăr le-am face foarte mult rău oamenilor, i-am priva de îndurarea lui Dumnezeu.

5. Predicarea aceasta este nerealistă. Dumnezeu este perceput ca fiind un bunicuț care face bine copiilor, care dă daruri, care spune poveşti frumoase cu o voce blîndă, care are răbdare cu oamenii… E nerealist, ni se sugerează, să-L vedem pe Dumnezeu ca fiind mînios. Imaginea unei divinităţi mînioase împotriva oamenilor pare să fie mai mult imaginea zeilor greci a căror mînie trebuia potolită pentru a fi favorabili omului, în niciun caz imaginea Dumnezeului adevărat.

Ca răspuns aș spune că predicarea mîniei divine ar fi nerealistă dacă ar fi o minciună că Dumnezeu e sfînt. Totuşi, aceasta nu este o minciună. Datoria noastră este să credem şi să vorbim adevărul, adică să fim realişti. Dacă oamenii nu vor să audă sau să creadă sau să primească realitatea, e treaba lor. Datoria noastră este să le comunicăm această realitate.

Exemplul mesajului de judecată pe care Dumnezeu îl transmite cetăţii păgîne Ninive prin profetul Iona invalidează toate afirmaţiile (părerile) de mai sus. Deși mesajul de judecată, în sine, este negativ, pentru niște păcătoși nu este nevoie de un alt mesaj „mai optimist”. Prin mesajul lui Iona Domnul intenționa nu să distrugă, ci să salveze de la distrugere. Lucrul acesta era posibil prin căința cetății păgîne în fața sfințeniei lui Dumnezeu. Pe lîngă asta, mesajul acela al nimicirii a fost ca o „revelație” pentru locuitorii acelei cetăți. Se înțelege că nimic altceva n-a fost mai relevant. Cît despre vreun caracter dăunător…, nici nu se pune problema. Am spus deja, Dumnezeu a vrut să facă binele, nu răul, și l-a și făcut, drept dovadă că a predica un astfel de subiect înseamnă a face mult bine oamenilor. Toate acestea s-au întîmplat pentru că la baza lor era adevărul. Cînd oamenilor li se face de cunoscut realitatea și cînd aceștia se ancorează în ea și acționează în conformitate cu aceasta, salvarea le este garantată.

Ce bine ar fi dacă predicatorii de azi ar predica ideile ferme din vechime cu privire la Dumnezeu! Cred că în ziua de azi e nevoie de predicatori demodaţi, învechiţi, înguşti, care să predice valori vechi, preţuite cîndva, valori pe care mulţi predicatori contemporani nu le cunosc.

Reclame

1 Aprilie

Diavolul … n-a stat în adevăr, pentru că nu este adevăr în el. Cînd vorbeşte minciuna, vorbeşte din ale sale, pentru că este mincinos şi tatăl minciunii: şi, pentru că Eu spun adevărul, nu Mă credeţi. Cine dintre voi Mă dovedeşte de păcat? Dacă spun adevărul, de ce nu Mă credeţi? Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea nu ascultaţi, pentru că nu sunteţi din Dumnezeu. (ISUS, Ioan 8:44-47)

Omul om – Gînduri despre omul complet (4)

Sfera simţirii

Aş vrea să-mi îndrept atenţia înspre o altă dimensiune: dimensiunea simţirii, sfera în care au loc sentimentele. În rîndurile ce urmează vreau să subliniez cîteva probleme din cadrul acestei sfere.

Denaturarea simţirilor aduce în discuţie afectarea pe care aceste simţiri au suferit-o şi pe care încă o mai suferă. Din cauza acesteia oamenii sunt răi, nemiloşi şi fără dragoste. Dumnezeu a creat oameni buni, miloşi şi iubitori, însă păcatul a stricat simţirea.

Dezechilibrul din cadrul sentimentelor reprezintă şi el o problemă. Aici pot fi menţionate hipersensibilitatea sau sensibilitatea excesivă, pe de o parte, cît şi insensibilitatea, pe de altă parte.

Hipersensibilitatea este greşită. Nu vorbim neapărat despre mofturoşi care, din cauza unei proaste creşteri sau din cauza altor factori, par să fie deranjaţi de orice lucru mărunt, deşi şi aceştia sunt incluşi aici. Mă refer îndeosebi la cei care ajung să fie stăpîniţi de (anumite) sentimente, la cei ale căror sentimente preiau controlul fiinţei.

Pe de altă parte, insensibilitatea ne face cunoştinţă cu omul care, chiar dacă are sentimente, îşi „îngheaţă” simţirea, acţionînd în virtutea altor factori.

Simţirile nu trebuie să preia controlul fiinţei, dar nici nu trebuie să fie dispreţuite (poate uneori chiar în vederea eliminării lor).

O altă problemă o constituie direcţionarea greşită a sentimentelor. Iubirea pe care o merită Dumnezeu, dar care este direcţionată înspre un idol constituie un exemplu grăitor în privinţa aceasta. Tot aici putem aminti cazurile în care afecţiunea aparte, pe care o merită partenerul de viaţă, este îndreptată înspre o persoană străină familiei.

O ultimă meteahnă a sentimentelor pe care vreau să o amintesc este dezacordul dintre acestea şi realitate sau lipsa de corespondenţă faţă de realitate. Unii, fără justificare, se simt în delir. Alţii, fără motiv, sunt de parcă ar fi picat cerul pe ei.

A simţi în conformitate cu realitatea este o condiţie esenţială pentru împlinirea fiinţei umane. Asta nu înseamnă că aceste sentimente trebuie controlate de ceea ce ni se întîmplă, ci înseamnă doar că sentimentele trebuie să se raporteze la realitate, la adevăr.

De exemplu, un om care a pierdut pe cineva drag nu dă semne că ar fi un om complet dacă tristeţea este tot ceea ce experimentează. În prezenţa tristeţii şi durerii un om care a pierdut pe cineva drag se poate bucura în speranţă (speranţa că se va întîlni cu cel drag în slavă – asta dacă este cazul). Bucuria în necazuri despre care vorbeşte Biblia, deşi sfidează normalitatea în care trăiesc foarte mulţi oameni, nu este indiferentă faţă de realitatea din jur, ea, dimpotrivă, este înrădăcinată în adevăr (adevărul potrivit căruia există ceva mai mult decît suferinţa din jur şi asta pentru că realitatea este mai mult decît ce percepe omul în jurul său). Oamenii care în faţa morţii nu simt decît durere fac asta din cauza necunoaşterii întregii realităţi şi a neconformării la aceasta. La fel se pot explica diferenţele dintre un om moral, stăpînit de sentimentul mulţumirii de sine şi unul care, datorită adevărului, experimentează sentimentul vinovăţiei personale şi căinţa.

Raportarea sentimentelor la întregul adevăr reprezintă o cerinţă esenţială pentru reabilitarea, dar şi pentru funcţionarea corespunzătoare a acestora.

Standardul lui Dumnezeu face din nou diferenţa şi în această sferă.

Reperul unei bune orientări spirituale: Senzaţionalismul sau Scriptura? (VI)

II. Scriptura

2. Răspunsul la propunerea Scripturii

Răspunsul este dat de omul din Locuinţa morţilor.

Dacă la propunerea bogatului, Avraam a spus „nu”, la propunerea lui Avraam, bogatul spune şi el „nu” (Nu, părinte Avraame, v 30).

Negaţia folosită de bogat (ouchi) este o formă accentuată a negaţiei simple (ou). Omul din Locuinţa morţilor a spus un „nu” categoric la singura cale de salvare pentru fraţii lui. De asemenea, trebuie observat că bogatul spune „nu” după ce i s-a spus o dată că alta este soluţia (v 29) (vasăzică, omul acesta este destul de încăpăţînat).

Putem aduce în discuţie dorinţa sinceră a acestui om pentru mîntuirea fraţilor lui, însă, sincer sau nu, el spune „nu” salvării. Un „nu” spus sincer lui Dumnezeu rămîne o respingere a lui Dumnezeu, la fel de gravă ca orice altă situaţie în care aceasta are loc. Asta înseamnă că cine aderă la teoria bogatului, comunicată într-o formă sau alta, Îl respinge pe Dumnezeu.

Avraam nu lasă lucrurile aşa şi mai spune încă o dată că teoria venită din Locuinţa morţilor nu este bună (v 31).

Avem de a face cu două puncte de vedere ireconciliabile. După cum Dumnezeu se opune Diavolului, tot aşa Diavolul I se opune lui Dumnezeu. Ambii sunt preocupaţi de viaţa noastră spirituală, însă părerile lor sunt incompatibile. E normal să fie aşa şi asta pentru că Dumnezeu nu poate să creadă aceleaşi lucruri pe care Diavolul le crede şi invers, Diavolul nu poate să creadă ceea ce crede Dumnezeu.

Falimentul de a sesiza contrastul dintre adevăr şi neadevăr ne lasă pradă celui din urmă. Contrastul acesta este un lucru de care trebuie să fim conştienţi şi asta pentru că există multe teorii care pretind că ne arată şi ne învaţă calea înspre  Dumnezeu, dar şi relaţia pe care trebuie să o avem cu El. Cel mai important lucru la momentul acesta este să cunoaştem adevărul. Totodată este foarte important să verificăm dacă teoriile promovate se conformează cu adevărul.

Adevărul nu negociază şi nu face compromisuri, el se vrea doar pe el. Ori eşti de partea lui, ori îi eşti vrăjmaş.

Reperul unei bune orientări spirituale: Senzaţionalismul sau Scriptura? (V)

II. Scriptura

1. Reprezentare

Cea de-a doua propunere vizavi de subiectul orientării oamenilor înspre Dumnezeu este cea a Scripturii (v 29, 31).

Aceasta este propunerea unui om mîntuit (mai exact, dacă asta face vreo diferenţă, a lui Avraam).

În opinia lui Avraam, mîntuirea are loc numai dacă cineva a) aude Cuvîntul lui Dumnezeu (au pe Moise şi pe profeţi, v 29) şi dacă b) ascultă Cuvîntul (să asculte de ei, v 29; dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi, nu se vor lăsa convinşi nici dacă ar învia cineva dintre morţi, v 31).

Înţelegem de aici că numai în Scriptură se găseşte adevărul care îi conduce pe oameni la Dumnezeu, de aceea numai Scriptura oferă o bună orientare spirituală. Perspectiva aceasta este valabilă pentru cei nemîntuiţi, dar şi pentru (sau poate ar trebui să spunem că în mod special pentru) cei mîntuiţi.

Nu se ştie perioada exactă în care a trăit bogatul. În orice caz, el a trăit într-o vreme în care scrierile lui Moise şi ale profeţilor erau disponibile.

Pe de altă parte, bogatul făcea parte dintr-un popor ticsit de minunile lui Dumnezeu.

Uitîndu-ne la istoria poporului evreu, înţelegem că ea nu era lipsită de evenimente miraculoase, ba dimpotrivă era plină de astfel de evenimente. Dacă mîntuirea şi relaţia cu Dumnezeu depindeau de minuni, poporul evreu ar fi trebuit să fie cel mai credincios popor din lume pentru că în mijlocul evreilor Dumnezeu a lucrat cu putere aşa cum nu a făcut lucrul acesta cu niciun alt popor. Cu toate acestea, evreii au păcătuit de nenumărate ori mult mai rău decît naţiunile pagîne din jurul lor. Evreii au cerut necontenit minuni (1 Cor 1:22) şi au fost atît de departe de Dumnezeu, în ciuda minunilor de care au avut parte.

Într-un context ca acesta, un context al minunilor din abundenţă, dar şi al prezenţei Scripturilor printre oameni, Avraam îi îndrumă pe oameni înspre Scripturi, nu înspre altceva, nici măcar înspre minunile realizate de Dumnezeu.