„Ne căsătorim!” Păcăleală?

Veniserăm de la o plimbare prin oraş şi ne-am gîndit să poposim puţin în casă. Eram emoţionat din cauza lucrului pe care mi-l propusesem să-l fac. Normal, eu eram purtătorul de cuvînt la fel cum fusesem cu cîteva zile înainte, cînd am vorbit cu, la vremea aceea, viitorii socri.

Despre episodul din urmă îmi amintesc emoţiile inerente. La un moment dat părinţii ei mi-au zis: „Cu alte cuvinte, îi ceri mîna…” „Da”, am răspuns. „Stai puţin…”, mi s-a spus, pentru ca în cîteva clipe, foarte puţine, să apară mama ei cu un cuţit nu foarte lung, dar lat. Vroia să-mi dea mîna fetei. Le sunt recunoscător că mi-au dat fata, nu mîna ei!

De data aceasta, acasă la, atunci, viitorii socri ai, la momentul acela, viitoarei mele soţii, adică la părinţii mei, după cîteva minute în care căutam un moment potrivit în care să-mi împărtăşesc bucuria şi planurile, am zis: „Auziţi…, vroiam să vă spun că … vrem să ne căsătorim”. Eram singurul lor băiat (al doilea născut după soră-mea) şi aceasta era singura dată în viaţă cînd au auzit cuvintele acestea solemne din gura mea. Era 1 Aprilie şi … nu era o păcăleală! Slavă Domnului!

Anunțuri

1 Aprilie

Diavolul … n-a stat în adevăr, pentru că nu este adevăr în el. Cînd vorbeşte minciuna, vorbeşte din ale sale, pentru că este mincinos şi tatăl minciunii: şi, pentru că Eu spun adevărul, nu Mă credeţi. Cine dintre voi Mă dovedeşte de păcat? Dacă spun adevărul, de ce nu Mă credeţi? Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea nu ascultaţi, pentru că nu sunteţi din Dumnezeu. (ISUS, Ioan 8:44-47)