Dacă Dumnezeu a vorbit printr-o măgăriță, nu înseamnă că trebuie să cauți să fii dobitoc

Mulți oameni trăiesc din gunoaie. Unii se hrănesc cu ele, alții le vînd și fac bani frumoși, iar alții le adună și sunt plătiți pentru asta. Asta însă nu înseamnă că e de dorit sau bine să mănînci gunoaie sau că trebuie să strîngi gunoaiele în casă și să le pui în raft. Dumnezeu a vorbit printr-o măgăriță, dar asta nu înseamnă că profeții Domnului trebuie să-și dorească să devină dobitoace (mă refer la patrupede) sau că lui Dumnezeu îi place să comunice astfel cu omul. Dumnezeu se folosește și de Diavol, dar cine îndrăznește să concluzioneze că e bine să fii Diavol sau că Diavolul e un instrument folositor lucrării Domnului?! Azi am văzut o frîntură dintr-o predică ce circulă pe internet în care se argumentează că, dacă cineva s-a întors la Domnul prin trupa Pocăiții, trupa aceasta cîntă o muzică de la Dumnezeu. Nu cred că voi stabili eu dacă acest lucru e adevărat sau nu, dar vreau să sugerez că e posibil să nu fie așa.

Dacă Dumnezeu se folosește uneori de unele lucruri, asta nu înseamnă neapărat că El face o recomandare vis-a-vis de acele mijloace. Uneori poate să ne recomande ceva, dar nu neapărat. Pentru Balaam, faptul că măgărița a vorbit a fost un semnal de alarmă că acesta nu era în voia lui Dumnezeu și că nu asculta vocea Lui, nu că de-atunci înainte Balaam trebuia să fie mistuit de gîndul de-a fi măgăruș sau de dorința de a face din măgărița lui un mijloc de raportare la Dumnezeu și de împlinire a lucrării Lui.

Reclame

Doamne, Tu nu vezi …?! (Pledoarie pentru suveranitate. Partea a doua).

Spuneam CE BINE CĂ DUMNEZEU FACE CE VREA ÎN LUME! CE VREA EL E CEL MAI BINE PENTRU PĂMÎNTENI, INDIFERENT CĂ LOR LE PLACE SAU NU. Cînd încercăm însă să trecem de la lucruri banale, toane, capricii, mofturi, la probleme mai sensibile, situația se complică.

Mai mult decît a fi preocupați cu lustruirea mașinii, pămîntenii se confruntă cu cancerul, SIDA, avortul, suicidul, adulterul, divorțul, pornografia, imoralitatea, abuzul, crima, războiul, foametea și multe altele.

Explicațiile nu se schimbă. Dumnezeu e același. E suveran. Face ce vrea, iar ce face e cel mai bine. Totuși, lucrurile sunt mult mai sensibile. Oamenii suferă, își pun o mulțime de întrebări, au neliniști imense, zguduitoare, nu întrevăd nicio rază de speranță, pun la îndoială multe lucruri, Îi cer socoteală Stăpînului, Îl renegă, încep să-L urască, să fie dezgustați de o astfel de administrare a evenimentelor din viața lor și din lumea întreagă. Că ploaia ajunge să-ți murdărească mașina nu mai merită nicio atenție. Problemele aici sunt nespus mai mari sau, poate, acestea sunt problemele, nu altele!

Chiar dacă oamenii sunt responsabili pentru ceea ce fac, în cele din urmă Dumnezeu pare să fie tras la răspundere pentru toate.

Suveranitatea nu e echivalentul fatalismului. Fatalismul e impersonal. În fatalism nimeni nu se află dincolo de ce se întîmplă. Suveranitatea însă implică un Dumnezeu personal. Poate că există tendința de a crede că fatalismul ar fi evitat multe întrebări, acuze, blasfemii…, dar nici n-ar fi încurajat speranța! Poate că există o și mai puternică tendință (cel puțin pentru o anumită categorie de oameni) de a tînji dupa un Dumnezeu real, dar lipsit de suveranitate, însă aceasta pare să fie o idee mult mai problematică decît cea a fatalismului (asupra căreia nu insist acum). Suveranitatea divină e manifestarea dreptului, autorității, puterii, voinței și înțelepciunii lui Dumnezeu. Ea însă nu e lipsită de afecțiune. Ea e dreaptă, dar nelipsită de dragoste.

Într-un sens, Dumnezeu se află în spatele tuturor lucrurilor care se întîmplă în lume, însă tot ce face El e drept și bun! Părerea mea despre suveranitate mă conduce la o astfel de afirmație. Orice interpretare a suveranității care separă chiar și cel mai neînsemnat lucru din lume de domnia universală a lui Dumnezeu pare să fie defectuoasă.

Prezența suferinței în lume nu neagă suveranitatea divină după cum zgura nu neagă prezența aurului sau după cum norul nu neagă albastrul senin de deasupra lui sau după cum întunericul nu neagă realitatea luminii. Pe lîngă asta, pentru ca cineva să nege suveranitatea, trebuie dovedit că Dumnezeu nu e în stare să administreze răul, dar asta nu poate fi dovedit tocmai pentru că Dumnezeu gestionează răul foarte bine și, mai mult de-atît, îl rezolvă. Isus Cristos e soluția lui Dumnezeu la rău. Suferința e dureroasă, dar răul e administrat de Dumnezeu. În cele din urmă, Dumnezeu va eradica răul. Dacă încă răul e prezent, lucrul acesta se datorează faptului că n-am ajuns la ”în cele din urmă”. O, da, în cazul în care am ajunge la ”sfîrșit” cu un rău prezent și triumfător, Dumnezeu ar fi un neputincios și un înșelător. Dar, nici nu trebuie să ajungi la sfîrșit ca să vezi că El e suveran. Pentru unii oameni moartea a fost cîștig, închisoarea a fost un prilej de laudă și de răspîndire a Evangheliei și a Numelui lui Cristos, un prilej de întărire a celor care sufereau pentru Cristos. Dar ce să facem, astăzi trăim într-o vreme în care facem tot posibilul să trăim cît mai mult, mai sănătos și mai în siguranță! Sunt pentru a trăi sănătos. Cred că a trăi nesănătos e păcat (nu acesta e argumentul împotriva tutunului?). Mă tem însă că mulți oameni fac tot posibilul să trăiască cît de mult posibil pe pămînt, fără însă să se mai pregătească pentru sau să se gîndească la veșnicie. Nu e exclus ca Diavolul să folosească acest lucru bun (preocuparea pentru sănătate) în avantajul lui, ca să ne distragă atenția de la viața fără sfîrșit. Mi se pare că, în fond, oamenii vor să trăiască cît mai mult, nu neapărat cît mai sănătos. Pe de altă parte, n-ar fi rău să vedem cît de preocupat a fost Pavel pentru sănătatea sa fizică și pentru siguranța lui în lucrarea pe care a îndeplinit-o pentru Dumnezeu. Noul Testament, mai mult decît Vechiul, ne prezintă o imagine opusă mentalității firești a omului. Vrei să cîștigi viața? Trebuie să fii gata să mori. E logica lui Dumnezeu. Pentru că cel mai bun lucru este să-și pună omul încrederea în Dumnezeu, Dumnezeu îl trece pe om prin pericole de moarte și chiar prin evenimentul morții. Deci, dimensiunea sfîrșitului (escatologică) e importantă în discuția aceasta, dar dacă ne uităm bine, nu trebuie să ajungem la sfîrșit ca să vedem că răul e învins de Dumnezeu. Pe lîngă asta, să nu uităm că răul a fost învins în trecut, la cruce.

Culmea este că în ciuda tuturor lucrurilor care se petrec în lume, Dumnezeul suveran, drept și iubitor în același timp, cere să fie îmbrățișat, iubit, adorat.

Cum poate un astfel de Dumnezeu suveran să fie îmbrățișat, iubit și adorat de o persoană care suferă de cancer? Nu putea El să facă altfel? Putea! Nu a vrut să facă altfel? Într-un mod brut, se poate spune că nu a vrut. E important însă să se sublinieze că voința Sa nu este rău intenționată, iar puterea Lui nu este despotică. Suveranitatea trebuie recunoscută mereu, dar niciodată nu trebuie separată de afecțiunea divină.

Există mulți oameni care, atunci cînd le-a fost bine, L-au sfidat pe Dumnezeu, însă cînd au trecut prin rău, L-au căutat și L-au cunoscut. Există oameni care I-au fost credincioși Suveranului și cînd le-a fost bine și cînd le-a fost rău. Nu toți suferinzii Îl catalogheaza pe Suveran drept un neputincios și un lipsit de afecțiune, deși, probabil, toți poartă lupte lăuntrice intense în privința aceasta. Luptele lăuntrice sunt de înțeles, înfrîngerile însă nu. Adică, e de înțeles că ești ispitit să crezi că El e neputincios și rău pentru că ție ți se întîmplă răul, dar nu ești îndreptățit să fii înfrînt de ispită și să concluzionezi că Dumnezeu e așa, cînd nu este.

Dumnezeu vrea să fie caracterizat într-o manieră fidelă în orice situație. E puternic, drept, bun mereu? Dacă da, atunci spune-I mereu că e astfel.

În comparație cu cît au suferit și suferă unii oameni ai lui Dumnezeu, mi-e și rușine să spun că eu am suferit ceva pe pămînt. Dacă mă gîndesc la martiri, nu îndrăznesc să spun că am plătit prețuri de dragul lui Cristos. Nu scriu ca un expert în suferință. Nu sunt așa ceva. Dimpotrivă, am falimentat de multe ori atunci cînd mi s-au întîmplat unele lucruri rele, multe din ele poate chiar nesemnificative. Nu m-am purtat într-un mod vrednic de unul care pretinde că-L cunoaște îndeaproape pe Stăpînul drept și iubitor al lumii. În loc să-L cinstesc, L-am acuzat de rău. Ce scriu, scriu și pentru mine și pentru cei care vor fi lîngă mine atunci cînd vor veni momente grele ca, atunci cînd mă voi mînia pe Stăpîn, să mă sfătuiască înțelept. Nu scriu cu aroganța omului care se simte bine la adăpost, fiind ferit de rău și fiind gata să dea lecții bieților oameni zdrobiți de suferință. Scriu cu milă pentru cei ce suferă profund, dar și cu frică de ceea ce poate oricînd să vină asupra mea. Cu toate acestea, pledez pentru suveranitatea divină, deși o înțeleg în parte și adesea mă răzvrătesc împotriva ei.

Testul cunoașterii și iubirii Stăpînului acestui univers nu este priceperea în detaliu a suveranității; nu este nici abilitatea de a răspunde la multele De ce-uri?; nu este nici conștientizarea felului în care răul prin care treci se potrivește în puzzle-ul vieții; și nu este nici înțelegerea completă a modului în care răul se raportează la dreptatea și afecțiunea divină. Testul constă în încrederea în acest Stăpîn.

p.s. Am scris și cu gîndul la O ZI DE DURERE. E 1 AN DE-ATUNCI! EU ZIC CĂ DACĂ CINEVA POATE MÎNGÎIA, ACELA E SUVERANUL. MÎNGÎIEREA E MÎNGÎIERE NUMAI DACĂ EL E SUVERAN. SPERANȚA E SPERANȚĂ NUMAI ÎN LUMINA SUVERANITĂȚII. CÎT DE IMPORTANT ESTE CA, ÎN DURERE, SĂ NU NE DEPĂRTĂM DE EL, CI SĂ CĂUTĂM SPRIJINUL LUI!

Doamne, Tu nu vezi că mi-am spălat mașina?!

Nu o dată s-a întîmplat să plouă imediat după ce am spălat mașina. Nu mi-a plăcut.

Vreau să nu plouă cînd îmi spăl mașina, dar aș vrea să plouă cît de des ca să ude gazonul și florile din curte. Dacă se poate să plouă și să nu plouă în același timp ar fi perfect. Să plouă pentru gazon și flori, dar să nu plouă pentru mașină, cu excepția momentelor cînd e foarte murdară! Sau să nu plouă decît după ce mașina ajunge „în siguranță” în garaj. N-aș vrea să plouă cînd mă plimb pe afară, dar uneori îmi place să plouă cînd sunt înăuntru. Uneori cînd plouă, n-aș vrea să plouă prea mult, alteori, îmi doresc să plouă mai mult. Într-o zi n-aș vrea să plouă între anumite ore, între care poate în altă zi aș vrea să plouă. N-aș vrea să fie înnorat cînd merg la mare. Aș vrea să fie cald, dar nu extrem de cald să nu poți respira. Aș vrea să adie vîntul, dar să nu bată prea tare. Dacă se încălzește prea tare, ar fi bine să apară cîțiva nori. Să nu plouă, ci doar să se răcorească o idee. Să nu fie sub 30 de grade, ci puțin peste, dar nu prea mult peste, că devine insuportabil. Nu-mi place că s-a cam răcit vremea la sfîrșitul lui august. Aș fi vrut să fie mai cald și căldura să țină pînă-n septembrie, dacă se poate pînă la sfîrșitul lui septembrie și chiar începutul lunii următoare și, după o toamnă nu foarte ploioasă, să urmeze o iarnă nu foarte geroasă, dar cu zăpadă, însă nu foarte mare ca să pot circula cu mașina și nu tot timpul pentru că, pînă la urmă, ajung să mă satur de ea.

Cam acestea ar fi cîteva toane ale unui singur om. Chiar dacă acestea nu sunt rostite cu voce tare, ele totuși sunt gîndite deseori. Presupun că unele s-ar suprapune cu dorințele altor oameni, altele însă nu. Fiecare cu dorințele și capriciile lui!

Ce să facă Dumnezeu? Cum să facă? Să facă după cum își dorește unul sau după cum își dorește altul? Să trimită ploaie și să nu trimită ploaie în același timp? Să facă să fie senin și înnorat în același timp? Da, El face asta, însă nu pentru cei care locuiesc în aceeași zonă. E imposibil să plouă și să nu plouă în același timp pentru cei care locuiesc în același loc. Cînd plouă, și grădina mea și grădina vecinului sunt udate.

Ce fel de Dumnezeu ne dorim să avem? Dar, mai bine ne-am întreba, ce fel de Dumnezeu e Dumnezeu? Indiferent cum ne dorim noi să fie, El este și rămîne la fel. Dacă nu-L cunoaștem e problema noastră, drept dovadă că de multe ori, dacă nu o spunem răspicat, cel puțin gîndim în felul de mai sus. Un Dumnezeu supus smiorcăielilor și toanelor noastre nu există! Ar fi bine să ne obișnuim cu ideea și ar fi bine să începem să ne gîndim că e mai bun un astfel de Dumnezeu decît oricare altul. În timp ce mașina pe care tocmai ai spălat-o a fost stropită de ploaie, Dumnezeu a udat gradina vecinului tău care n-are nici mașină și nici prea multe alte lucruri, dar care se ruga insistent să plouă pentru că la mijloc erau chestiuni de viață, de supraviețuire, de recoltă, nu de a avea mașina lustruită, ceea ce nu e rău în sine.

Ce bine că Dumnezeu face ce vrea în lume! Ce vrea El e cel mai bine pentru pămînteni, indiferent că lor le place sau nu.

Să avem dorințe, dar să încetăm cu smiorcăielile! Dumnezeu e singurul Stăpîn în lume!

P.S. Apropo, pentru unii ploaia înseamnă spălarea mașinii, nu murdărirea ei!

P.P.S. Lucrurile se complică puțin cînd tema suveranității e discutată în raport cu alte probleme mult mai sensibile ale vieții. Despre asta însă, într-un articol viitor.

Cuvinte pentru (unii) păstori! (biserici mici, responsabilități mari)

Mark Dever relatează că, la un moment dat, a întîlnit o scrisoare a lui John Brown, un păstor din secolul 19, către unul dintre studenții lui care fusese ordinat de curînd într-o biserică mică. Brown a scris:

I know the vanity of your heart, and that you will feel mortified that your congregation is very small, in comparison with those of your brethren around you; but assure yourself on the word of an old man, that when you come to give an account of them to the Lord Christ, at his judgment-seat, you will think you have had enough. Mark Dever, What is a Healthy Church? (Illinois: Crossway Books, 2007), 37.

Știu mîndria inimii tale, că te vei simți umilit pentru că biserica ta este foarte mică în comparație cu cele ale fraților tăi din jur; ascultă însă cuvîntul unui om bătrîn, că atunci cînd vei merge să dai socoteală de ei înaintea Domnului Cristos, la scaunul Lui de judecată, te vei gîndi că ai avut destui.

Părtăşie imposibilă!? (Duhul care divide)

Tot legat de subiectul darurilor miraculoase ale Duhului şi valabilitatea lor astăzi, Wayne Grudem încearcă să răspundă la o altă întrebare: E posibil ca cinci oameni cu puncte de vedere diferite legate de acest subiect să fie prezbiterii aceleiaşi biserici? Grudem crede că printr-un efort considerabil, lucrul acesta e posibil.

Din nou, convingerea aceasta mi se pare nerealistă. Bineînţeles, sunt şi întotdeauna (în creaţia aceasta) vor fi lucruri asupra cărora credincioşii nu vor cădea de acord, însă nu toate lucrurile divid! Nu toate trebuie să dividă! Problema vorbirii în limbi, a interpretării acestora, a profeţiilor şi a minunilor nu este o problemă care nu divide. Ea, în mod inevitabil, divide. Nu poţi să-i ţii la un loc pe cei care cred că nu există în prezent vorbire în limbi, profeţii şi darul vindecării cu cei care cred în valabilitatea lor pentru astăzi. Cei dintîi cred despre cei din urmă că nu experimentează decît nişte devieri de la Scriptură, nişte contrafaceri sau chiar nişte influenţe demonice. Cei din urmă cred despre cei dintîi că limitează lucrarea Duhului, împotrivindu-I-se.

Cînd vine vorba de prezbiteri, cei aşezaţi în fruntea bisericii pentru a da o direcţie, e extrem de discutabil în ce măsură un cesaţionist, un semi-continuaţionist, un continuaţionist convins şi un continuaţionist penticostal (sau chiar carismatic) pot fi prezbiterii aceleiaşi biserici. Nu vor predica despre problema darurilor miraculoase? Vor predica, dar vor lăsa libertate adunării să se manifeste cum vrea? Oare din cei 4-5 prezbiteri niciunul nu va susţine că înţelegerea lui e biblică iar celelalte nu? Oare toţi vor plasa problema în totalitate în sfera subiectivului? În cartea editată de Grudem fiecare din cei 4 autori (depinde dacă spunem asta şi despre Saucy) încearcă să demonstreze că perspectiva lui e cea biblică, iar celelalte sunt greşite. Dacă în întocmirea unei cărți apar numeroase neînțelegeri, cu cît mai mult aceste neînțelegeri fac (poate) lăudabila preocupare a lui Grudem imposibilă!

Subiectul valabilităţii darurilor miraculoase pentru astăzi este, în mod inevitabil, un subiect care divide biserica; şi o divide NU în oameni mîntuiţi şi oameni nemîntuiţi, CI la nivelul părtăşiei acestora.

Duhul Care ne uneşte este, pînă la urmă, şi Duhul Care ne divide (bineînțeles, El nu ne divide în aceleași lucruri în care ne unește!). Nu mă refer la simplul fapt că divizările au loc din cauza unor neînțelegeri pe marginea Duhului. Mă refer la faptul că El încurajează aceste separări. El divide nu în sensul că e sursa a ceva rău, dar El doreşte, încurajează şi călăuzeşte un creştin la separare de practici nebiblice. În sensul acesta El divide (deşi El nu e sursa certurilor). Indiferent de care parte ar fi adevărul în problema aceasta, chestiunea în sine duce la o separare.

Din aceste motive următoarele cuvinte ale lui Grudem mi se par nerealiste. Ar fi mai multe lucruri de comentat pe marginea lor, dar mă opresc aici. Grudem afirmă:

I don’t know what the other authors might say, but my answer is this: I think we would have to work hard to find some „neutral” vocabulary that we as elders could use to refer to certain experiences and phenomena in the life of the church. I think we would have to work hard  at allowing a variety of kinds of home fellowship groups with different emphases and different styles (and perhaps different things happening!) I think that we would have to spend regular hours in prayer and earnest discussion together to be sure that the overall focus of the church was on Christ and the advancement of his kingdom. I think that we would have to work hard at letting the congregation know that, though we differed on certain doctrinal matters, we greatly appreciated each other’s gifts and ministries.
But after acknowledging those challenges, and yet knowing these other four men as I do, I really think that it would work. I think that we could live and minister and pray together. I think we could offer pastoral care to one another and to each other’s families. I think that we could frequently know times of incredible depth of intercession together for the work of the church. In fact, if this were to happen, I think that it might even be the most exciting and enjoyable time of ministry that any of us had ever known. And I think that the Lord himself would take delight in it and would enjoy fellowshiping with us and blessing us, and would tell, „How good and pleasant it is when brothers live together in unity!… ” (Psalm 133) (p. 348-349).

Despre darurile miraculoase ale Duhului Sfînt – Să fie oare așa???

La finalul cărții al cărei editor este (Are Miraculous Gifts for Today?, Four Views), o carte care prezintă 4 puncte de vedere cu privire la darurile miraculoase ale Duhului Sfînt (vorbirea în limbi, interpretarea lor, profețiile, darul de vindecător, minunile) și problema valabilității lor pentru astăzi, Wayne Grudem încearcă să răspundă la întrebarea „Care este preocuparea esenţială a creştinilor, în general, faţă de problema darurilor miraculoase?” Opinia lui este că nu există un interes aparte din partea creştinilor pentru acest subiect, astfel încît creştini cu convingeri diferite pot foarte uşor să se închine împreună în aceeaşi biserică pentru că, de fapt, toţi caută să fie în prezenţa lui Dumnezeu şi să aibă o experienţă personală mai profundă a lui Dumnezeu.

Grudem afirmă:

I don’t think that the differences we usually talk about among our churches  are their deepest concern. I do not think most Christians care deeply whether the pastor wears a coat and tie or a sweater or a robe, or whether the church has an Anglican liturgy or a Baptist order of service or charismatic spontaneity with tongues and prophecies. I don’t think they care deeply whether the church leads music with an organ or with a guitar, or teaches that you should be baptized in the Holy Spirit or filled with the Holy Spirit. These matters are of some importance, but they are not matters of deepest concern.
I think what people really want is to be in the presence of God. They want to have a deeper personal experience of God as they participate in church life week by week. (347)

Indiferent care este punctul de vedere pe care un creştin îl îmbrăţişează vis-a-vis de acest subiect, opinia lui Grudem este nerealistă, pentru bisericile din România cel puțin. El scrie într-un context diferit, însă tonul lui nu este doar descriptiv, ci și prescriptiv. Cu alte cuvinte, el ne îndeamnă să adoptăm o astfel de postură față de problema aceasta.

Acesta nu pare însă a fi un sfat realist, dar nici benefic.

Mi se pare mie că, în general, creştinul caută părtăşia unei biserici în care poate să fie în prezenţa lui Dumnezeu, experimentîndu-L, în termenii pe care el îi consideră biblici. Și dacă lucrurile nu ar fi așa cum mi se par mie (aspectul descriptiv), cred că așa ar trebui să fie (aspectul prescriptiv). Nu ne putem ascunde sub pretextul căutării prezenței lui Dumnezeu și al experimentării Lui. Există anumiți termeni în care lucrurile acestea (căutarea și experimentarea prezenței lui Dumnezeu) trebuie să aibă loc.