Pentru că urmează o predică din Plîngeri (3)

Reclame

Pentru că urmează o predică din Plîngeri

[1] Lamentations of Jeremiah I

Incipit lamentatio Ieremiae prophetae:

Aleph.

Quomodo sedet sola civitas plena populo: facta est quasi vidua domina gentium, princeps provinciarum facta est sub tributo.

Beth.

Plorans ploravit in nocte, et lacrimae eius in maxillis eius: non est qui consoletur eam ex omnibus caris eius: omnes amici eius spreverunt eam, et facti sunt ei inimici.

Ierusalem, Ierusalem, convertere ad Dominum Deum tuum

Here beginneth the lamentation of Jeremiah the prophet:

1. How doth the city sit solitary that was full of people! How is she become as a widow! She that was great among nations, and princess among the provinces, how is she become tributary!

2. She weepeth sore in the night, and her tears are on her cheeks; among all her lovers she hath none to comfort her: all her friends have dealt treacherously with her, they are become her enemies.

Jerusalem, Jerusalem, return unto the Lord thy God.

[2] Lamentations of Jeremiah II

De lamentatione Ieremiae prophetae:

Ghimel.

Migravit Iuda propter afflictionem ac multitudinem servitutis, habitavit inter gentes, nec invenit requiem.

Daleth.

Omnes persecutores eius apprehenderunt eam inter angustias. [Viae Sion] Lugent, eo quod non sint qui veniant ad solemnitatem. Omnes portae eius destructae. Sacerdotes eius gementes, virgines eius squalidae, et ipsa oppressa amaritudine.

He.

Facti sunt hostes eius in capite, inimici illius locupletati sunt: quia Dominus locutus est super eam propter multitudinem iniquitatem eius: parvuli eius ducti sunt captivi ante faciem tribulantis.

Ierusalem, Ierusalem, convertere ad Dominum Deum tuum.

From the lamentation of Jeremiah the prophet:

3. Judah is gone into captivity because of affliction, and because of great servitude; she dwelleth among the heathen, she findeth no rest.

4. All her persecutors overtook her within the straits. [The ways of Zion] they mourn, because none come to the solemn assembly. All her gates are desolate, her priests sigh, her virgins are afflicted, and she herself is in bitterness.

5. Her adversaries are become the head, her enemies prosper; for the Lord hath afflicted her for the multitude of her transgressions; her children are gone into captivity before the adversary.

Jerusalem, Jerusalem, return unto the Lord thy God
Sursa pentru text, AICI.

EMOTION IN HYMNODY (Kevin T. Bauder)

I am all in favor of doctrinal hymns. In fact, I agree that
everything we sing should express right doctrine. In itself,
however, strong doctrinal content does not rule out emotional
expression.
I do not believe that music can be too emotional. This is
especially true of doctrinal hymns. The regenerate heart irresistibly
resonates with spiritual truth. The more profound the truth, the
more sensitively it is expressed, and the more clear its relationship
to the believer, the more deeply the pious heart will be moved.
The ability to evoke and express this right response is what
separates hymnody from prose.
What principles, then, should regulate the expression of
emotion in church music? Two are especially relevant.
First, though good hymnody may express deep emotion, it
is not about the emotion. Right emotion must be grounded in
reality. When the focus shifts from the spiritual reality to the
emotion itself, the emotion is no longer rightly grounded. The
purpose of hymnody is to adore God, not to admire ourselves.
By concentrating on our own emotions, we transform hymnody
into a mode of self-assertion.
Second, good hymnody must attach the proper emotions to
the realities that are being considered. We recognize intuitively
that hymnody must not express emotions such as anger with
God or hatred toward Him. We know that good hymns do not
mock God. Simply avoiding these egregious errors, however,
does not ensure that a hymn communicates ordinate affection.

Emotions are powerful things, and a misdirected emotion
can do powerful damage. Perhaps this is why some people
would like Christian music not to be emotional. That is surely
a wrong reaction, however. Our hymns must be emotional, but
they must not be about emotion. They must be emotional, but
they must express the right emotions for the spiritual realities
that move us.

CITEŞTE ÎNTREGUL ESEU AICI (pag. 103-106).

Worthy of Worship

Worthy of worship, worthy of praise,
worthy of honor and glory;
Worthy of all the glad songs we can sing,
worthy of all of the offerings we bring.

You are worthy, Father, Creator.
You are worthy, Savior, Sustainer.
You are worthy, worthy and wonderful;
Worthy of worship and praise.

Worthy of reverence, worthy of fear,
worthy of love and devotion;
Worthy of bowing and bending of knees,
worthy of all this and added to these…

Almighty Father, Master and Lord,
King of all kings and Redeemer,
Wonderful Counselor, Comforter, Friend,
Savior and Source of our life without end.

Isueta, Fofoeta, Fofo, Fufuf – Despre limbajul teologic pentru şi al copiilor mici, mici

Avem o fetiţă. Are 1 an şi aproape 2 luni. Vrem să fim părinţi buni şi de aceea am început să o învăţăm despre Dumnezeu. Avem Biblia cu ilustraţii şi facem uz de ea. Noi am vrea să luăm fiecare lecţie în parte şi să îi arătăm imaginile, dar şi să-i povestim. Bineînţeles, şi nu ne aşteptam la altceva, Dorothea nu are răbdare şi vrea să vadă toate imaginile de la toate lecţiunile şi asta cît mai repede cu putinţă. Noi însă nu putem să trecem, de exemplu, în decurs de 10 secunde prin 6-7 relatări ale Bibliei. Nu putem să trecem prin lecţiuni şi să-i explicăm despre fiecare personaj spre care ea arată cu degetul şi despre care spune „ata, ata, …” păstrînd ritmul cu care ea dă paginile. Soluţii am găsit la această problemă: uneori o lăsăm pe ea să facă ce vrea cu cartea, alteori conducem noi situaţiunea şi ţinem strîns de carte pentru ca să nu poată să dea paginile şi să reuşim să trecem print-o relatare de la început la sfîrşit, alteori, chiar atunci cînd se joacă şi cînd, aparent, nu este atentă (de multe ori doar dă impresia că nu ascultă ce vorbim noi, dar ascultă … şi încă cu mare atenţie) îi citim şi povestim (uneori reuşesc să-i distrag atenţia de la jucării şi să o fac atentă prin inflexiuni ale vocii şi prin manifestări copilăreşti).

Suntem convinşi că tot ceea ce-i spunem nu rămîne fără rod. Cuvintele pe care le aude, le repetă, le asociază cu imaginile pe care le vede şi, în urma explicaţiilor noastre repetate, le asociază şi cu experienţa ei de zi cu zi pentru ca în mod gradual să înţeleagă puţin cîte puţin şi astfel Cuvîntul lui Dumnezeu să aibă impact în viaţa ei. Nu ştiu cît înţelege acum, dar nu asta mă interesează cel mai mult în clipa de faţă. Îmi dau seama că există un anumit grad de înţelegere din partea ei, împreună cu un oarecare interes. Oricum, cuvintele cu care interacţionează nu sunt şi nu vor fi în zadar.

Copiii au nevoie de teologie.

Teologia pentru ei, ca şi pentru noi toţi, este una adaptată la nivelul de înţelegere. I-am vorbit despre creaţie, despre Adam şi Eva, despre păcat şi despre Isus. Cu cîteva săptămîni în urmă, cînd ne plimbam prin curte, i-am arătat unde e cerul şi i-am spus că Dumnezeu l-a creat. Am făcut asta de cîteva ori. A învăţat că cerul e acolo sus. Cînd am încercat să-i spun cîte ceva despre faptul că Adam şi Eva au fost neascultători şi că Dumnezeu, datorită sfinţeniei Lui, i-a pedepsit, nu i-am vorbit despre faptul că Dumnezeu este caracterizat de mai multe atribute, atribute care sunt divizate în mai multe feluri, care sunt de sine stătătoare şi în acelaşi timp interdependente, dintre care face parte şi sfinţenia, cu care este înrudită dreptatea şi că datorită acestora Dumnezeu a aplicat justiţia Sa asupra celor care au comis păcat, păcat care este nelegiuire şi un afront la adresa lui Dumnezeu şi poruncilor Lui. I-am spus, în schimb: „pentru că nu au ascultat, Dumnezeu le-a dat nana”.

Din primul limbaj n-ar fi înţeles nimic. Din al doilea a înţeles cel puţin conceptul de „nana”, un concept pe care-l cunoaşte, care este adus în discuţie atunci cînd face vreo prostie. Zic că-l cunoaşte pentru că atunci cînd e pe cale să facă ceva rău, singură (ce-i drept doar cîteodată) zice „nana” şi se abţine de la lucrul respectiv. Alteori, cu un sentiment de vinovăţie, zice „nana” chiar dacă face ce nu are voie. Probabil a făcut şi o asociere între Adam şi Eva, pe de-o parte, şi „nana”, pe de altă parte. Mai mult, în relatare a auzit şi cuvîntul „Dumnezeu”, căruia, dacă nu acum, în foarte scurt timp va încerca să-i găsească locul în povestiri. Am impresia că încetul cu încetul pricepe că Dumnezeu e „cineva”.

I-am vorbit şi despre Isus. La un moment dat am pus-o să repete după mine numele Lui. Unele cuvinte le zice clar, altele nu. Isus pentru ea este: Isueta, Fofoeta, Fofo, Fufuf. Aşa repetă ea acum numele Domnului. Am început să folosim alternativ Isus – Isueta pentru ca să facă ea încet, încet conexiunile necesare. Important este să înţeleagă cine este Isueta şi ce face El. Da, Isueta e bun şi dă lucruri bune, dar tot Isueta e şi sfînt şi dă „nana”.

Limbajul teologic se va îmbunătăţi cu timpul. Peste puţin timp Isueta sau Fofoeta sau Fofo sau Fufuf va fi doar Isus. De asemenea, „nana” se va transforma în „pedeapsă” şi în discuţii despre consecinţe ale faptelor noastre, în subiecte ale raiului şi iadului.

Adevărul e necesar. Avem nevoie de adevărul pur, nediluat. El însă trebuie adaptat la capacităţile noastre.

Omul om – SALVAŢI RASA UMANĂ (13)

EU ZIC CĂ TRĂIM ÎNTR-O LUME DE OAMENI INCOMPLEŢI, CEILALŢI FIIND PE CALE DE DISPARIŢIE.

Există motive serioase pentru o aşa afirmaţie:
– oamenii nu-L caută pe Dumnezeu;
– oamenii nu caută mîntuirea prin Cristos;
– oamenii nu meditează la păcatul lor ca să înţeleagă cît sunt de degradaţi;
– Biblia este nesocotită şi dispreţuită de cei nemîntuiţi;
– oamenii nu funcţionează corespunzător, şi anume potrivit cu scopul intenţionat de Creator;
– raţiunea, sentimentele, pasiunile, voinţa, trupul oamenilor sunt folosite haotic şi păcătos;
– foarte mulţi semeni merg pe calea largă înspre iadul etern;
– din biserici pleacă oameni, pe de o parte, din cauza lor, pe de altă parte, pentru că nimeni nu-i ajută şi pentru că nu găsesc ceea ce trebuie acolo;
– în biserici se măreşte numărul creştinilor nominali;
– biserica devine din ce în ce mai mult asemenea lumii;
– Biblia este tot mai puţin apreciată şi promovată în biserici;
– atenţia creştinilor devine tot mai puţin îndreptată înspre Dumnezeu;

CINE VA SALVA RASA UMANĂ?

Ce se poate face? Care sunt soluţiile? Aici sunt cîteva propuneri:

1. Fii tu un om complet!
Dacă vrei să-i ajuţi pe alţii şi tu nu eşti ceea ce trebuie, nu vei realiza nimic. De altfel, cum să te asculte cînd tu nu eşti o pildă pentru ei? Nu încerca să-i salvezi pe alţii pînă cînd tu nu eşti cum trebuie, pentru că în loc să îi ajuţi le vei da motive să te batjocorească (măcar de te-ar batjocori numai pe tine…, dar Îl vor batjocori şi pe Cel despre care tu zici că-L cunoşti). Aceasta este vremea, poate mai mult ca oricînd altcîndva, cînd creştinul trebuie să fie creştin.

2. Înalţă Standardul lui Dumnezeu!
Într-o lume a valorilor relative şi subiective, într-o lume pluralistă, într-o lume în care autoritatea o reprezintă gustul fiecăruia, trebuie ca cineva să înalţe Cuvîntul lui Dumnezeu. Cum se face asta? Nu e mare filosofie. Iubeşte, citeşte, înţelege şi trăieşte Biblia. Apoi, propovăduieşte-o în biserică, dacă eşti chemat de Dumnezeu să faci asta, dacă nu, atunci ia-l pe pastor deoparte şi spune-i, dacă trebuie, că tu ai nevoie de Standardul lui Dumnezeu, nu de prostii. Amvonul să fie pentru Biblie, altminteri să nu mai fie deloc!

3. Încearcă să simţi situaţia în care se găsesc cei nemîntuiţi.
Dragostea faţă de semeni nu este una ignorantă. Dacă vrei să fie salvaţi de la iad, trebuie să simţi şi tu grozăvia acelui loc. Slavă Domnului că nu vom ajunge in iad datorită lui ISUS, însă să nu ştim de la ce ne-a scăpat El?! Asta mi s-ar părea o gigantică ignoranţă. Poate că ar trebui să punem timp serios deoparte pentru a medita la grozăvia iadului. Cred că e mult mai bine să medităm la locul acela pînă am ajunge în pragul disperării, pînă cînd am simţi că ne pierdem minţile din cauza lui, pînă cînd am tremura şi-am plînge şi-am striga cu disperare după har, decît să fim ignoranţi faţă de realitatea teribilă spre care foarte mulţi se îndreaptă.

4. Fă un lucru important pentru semenii tăi – spune-le despre Isus Care Singur poate să împlinească omul.
Nu tăcea, nu te ruşina, nu ascunde, nu minţi, nu amîna, nu evita, nu pierde vremea. Spune-le despre Isus! Asta nu înseamnă că nu trebuie să vorbeşti cu ei şi altceva totuşi „Isus” reprezintă cel mai important subiect de discuţii.

5. Roagă-te pentru cei pierduţi.
Dacă Dumnezeu este singurul Mîntuitor (şi El este), atunci cere-I Lui să facă ceva pentru ceilalţi: să îi cerceteze prin Duhul Său, să le îndrepte atenţia înspre El prin circumstanţele în care îi aduce, să le trimită un mesager (poate pe tine), să-i dea îndrăzneală şi claritate mesagerului, să le cerceteze inima, să-i învieze pe păcătoşi din moartea în care se găsesc.
Orice încercare de salvare a oamenilor fără implicarea continuă a lui Dumnezeu nu înseamnă nimic, deci roagă-te Lui.

6. Încrede-te responsabil în Dumnezeu.
S-ar putea ca cei nemîntuiţi să asculte sau nu. Dacă am făcut ce trebuia pentru ei, suntem nevinovaţi în ce priveşte drumul pe care vor merge. Nu rămîne decît să-i predăm problema în totalitate lui Dumnezeu şi să ne încredem în El. Încrederea trebuie să fie responsabilă, adică să fie însoţită de împlinirea datoriilor pe care le avem. Vă îndemn să NU vă încredeţi în Dumnezeu în mod iresponsabil.