Dumnezeu e credincios. Înspre o teologie consecventă și coerentă.

Se tot zice încoace și-ncolo că Israel a fost înlocuit de biserică și că tot ceea ce a fost promis Israelului a fost redirecționat către biserică, deși sub altă formă. Vina pică pe Israelul necredincios. Din cauza lui s-a întîmplat ce s-a întîmplat și planurile s-au schimbat. Israelul este abandonat. Biserica este în prim și singur plan.

Catedrele, amvoanele și materialele scrise transmit din belșug ideile acestea, dar ideile acestea sînt eronate. Împotriva unor astfel de idei eronate se poate lupta pe mai multe fronturi și în mai multe feluri. Punctez aici un singur aspect.

Dacă Dumnezeu NU va împlini pentru Israel TOT ce a promis și a garantat lui Israel, El este necredincios!
Dacă Dumnezeu va împlini în biserică ce a promis Israelului, El este necredincios!
Dacă El nu-Și ține cuvîntul față de beneficiarul făgăduințelor Lui, El este necredincios!
Dacă El schimbă acest beneficiar și/sau forma promisiunilor Sale, El este necredincios!

Și-apoi, dacă Dumnezeu NU va împlini pentru Israel TOT ce i-a promis lui Israel, pe ce bază afirmăm că El va împlini pentru biserică TOT ce a promis bisericii? De ce am fi așa de încrezători?

Și dacă Israelul a fost înlocuit de biserică din cauză că a fost neascultător, iar promisiunile făcute lui au fost trecute în contul bisericii din același motiv, ce ne face să credem că biserica nu poate fi înlocuită de altcineva sau altceva și că promisiunile făcute ei nu ar putea fi redirecționate spre alt beneficiar?

Dacă promisiunile lui Dumnezeu nu sînt fundamentate în mod exclusiv pe credincioșia Lui, ele nu pot fi împlinite. Împlinirea lor nu depinde de atingerea din partea omului a unui anumit standard. Din cîte știu, Dumnezeu e perfect și nu se mulțumește decît cu perfectul, de aceea El cere perfectul. Tot din cîte știu, omul nu poate atinge standardul divin, iar prin asta să-și asigure împlinirea făgăduințelor divine.

Dar, TOT ce a promis Dumnezeu lui Israel se va împlini lui Israel. De asemenea, TOT ce El a promis bisericii i se va împlini acesteia. De ce? Pentru că Dumnezeu, doar El, e credincios. Ce spune, face și asta în ciuda falimentelor omului! La urma urmei, credincioșia cuiva este testată de falimentele și necredincioșia altcuiva.

E nevoie să facem loc în teologia noastră unei înțelegeri consecvente și coerente a credincioșiei lui Dumnezeu! Cred că o astfel de înțelegere ajută ca și teologia noastră să fie consecventă și coerentă (și invers!).

 

 

Anunțuri

Maeștrii hermeneuți mai și măcelăresc Biblia din cînd în cînd. Psalmul 45

Dincolo de deosebita, incontestabila și, uneori, aproape inegalabila măiestrie a unor interpreți ai Bibliei, aceștia dau uneori dovadă de exces de zel. Pentru a exemplifica asta, voi sublinia cîteva din comentariile lor pe marginea unor versete din Psalmul 45, fără însă a face alte observații.

Versetele 8-9:

– The sequence of the thoughts and of the figures corresponds to the history of the future. When Babylon is fallen, and the hero riding upon a white horse, upon whom is inscribed the name “King of kings and Lord of lords,” shall have smitten the hostile nations with the sword that goeth out of His mouth, there then follows the marriage of the Lamb, for which the way has been prepared by these avenging victories (Rev_19:7.). It is this final ga’mos which the Psalm, as a song of the congregation, when the light was dawning upon the Old Testament church, sees by anticipation, and as it were goes forth to meet it, rejoicing to behold it afar off.

– viewed in the light of the New Testament, it is that music of citherns or harps which the seer (Rev_14:2) heard like the voice of many waters and of mighty thunder resounding from heaven. The Old Testament poet imagines to himself a royal citadel that in its earthly splendour far surpasses that of David and of Solomon. Thence issues forth the sound of festive music zealous, as it were, to bid its welcome to the exalted king.

– Who are those daughters of kings and who is this queen standing in closest relationship to the king? The former are the heathen nations converted to Christ, and the latter is the Israel which is remarried to God in Christ, after the fulness of the heathen is come in. It is only when Israel is won to Him, after the fulness of the heathen is come in (Rom_11:25), that the morning of the great day will dawn, which this Psalm as a song of the church celebrates.

Versetele 10-12:

– As regards the meaning which the congregation or church has to assign to the whole passage, the correct paraphrase of the words “and forget thy people” is to be found even in the Targum: “Forget the evil deeds of the ungodly among thy people, and the house of the idols which thou hast served in the house of thy father.” It is not indeed the hardened mass of Israel which enters into such a loving relationship to God and to His Christ, but, as prophecy from Deut. 32 onward declares, a remnant thoroughly purged by desolating and sifting judgments and rescued, which, in order to belong wholly to Christ, and to become the holy seed of a better future (Isa_6:13), must cut asunder all bonds of connection with the stiff-neckedly unbelieving people and paternal house, and in like manner to Abram secede from them. This church of the future is fair; for she is expiated (Deu_32:43), washed (Isa_4:4), and adorned (Isa_61:3) by her God. And if she does homage to Him, without looking back, He not only remains her own, but in Him everything that is glorious belonging to the world also becomes her own. Highly honoured by the King of kings, she is the queen among the daughters of kings, to whom Tyre and the richest among peoples of every order are zealous to express their loving and joyful recognition. Very similar language to that used here of the favoured church of the Messiah is used in Psa_72:10. of the Messiah Himself.

Versetele 13-15:

 This is also in harmony with the allegorical interpretation of the Psalm as a song of the church. The bride of the Lamb, whom the writer of the Apocalypse beheld, arrayed in shining white linen (byssus), which denotes her righteousness, just as here the variegated, golden garments denote her glory, is not just one person nor even one church, but the church of Israel together with the churches of the Gentiles united by one common faith, which have taken a hearty and active part in the restoration of the daughter of Zion. The procession moves on with joy and rejoicing; it is the march of honour of the one chosen one and of the many chosen together with her, of her friends or companions; and to what purpose, is shown by the hopes which to the mind of the poet spring up out of the contemplation of this scene.

Versetele 16-17:

– All this has its first and most natural meaning in relation to contemporary history but without being at variance with the reference of the Psalm to the King Messiah, as used by the church. Just as the kings of Judah and of Israel allowed their sons to share in their dominion (2Sa_8:18; 1Ki_4:7, cf. 2Ch_11:23; 1Ki_20:15), so out of the loving relationship of the daughter of Zion and of the virgins of her train to the King Messiah there spring up children, to whom the regal glory of the house of David which culminates in Him is transferred, – a royal race among which He divides the dominion of the earth (vid., Psa_149:1-9); for He makes His own people “kings and priests, and they shall reign on the earth” (Rev_5:10). Those children are to be understood here which, according to Psa_110:1-7, are born to Him as the dew out of the womb of the morning’s dawn – the every-youthful nation, by which He conquers and rules the world. When, therefore, the poet says that he will remember the name of the king throughout all generations, this is based upon the twofold assumption, that he regards himself as a member of an imperishable church (Sir. 37:25), and that he regards the king as a person worthy to be praised by the church of every age. Elsewhere Jahve’s praise is called a praise that lives through all generations (Psa_102:13; Psa_135:13); here the king is the object of the everlasting praise of the church, and, beginning with the church, of the nations also. First of all Israel, whom the psalmist represents, is called upon to declare with praise the name of the Messiah from generation to generation. But it does not rest with Israel alone. The nations are thereby roused up to do the same thing. The end of the covenant history is that Israel and the nations together praise this love-worthy, heroic, and divine King: “His name shall endure for ever; as long as the sun shall His name bud, and all nations shall be blessed in Him (and) shall praise Him” (Psa_72:17).

(Keil & Delitzsch, Commentary on the Old Testament, Psalm 45, e-Sword).

Dacă Dumnezeu a vorbit printr-o măgăriță, nu înseamnă că trebuie să cauți să fii dobitoc

Mulți oameni trăiesc din gunoaie. Unii se hrănesc cu ele, alții le vînd și fac bani frumoși, iar alții le adună și sunt plătiți pentru asta. Asta însă nu înseamnă că e de dorit sau bine să mănînci gunoaie sau că trebuie să strîngi gunoaiele în casă și să le pui în raft. Dumnezeu a vorbit printr-o măgăriță, dar asta nu înseamnă că profeții Domnului trebuie să-și dorească să devină dobitoace (mă refer la patrupede) sau că lui Dumnezeu îi place să comunice astfel cu omul. Dumnezeu se folosește și de Diavol, dar cine îndrăznește să concluzioneze că e bine să fii Diavol sau că Diavolul e un instrument folositor lucrării Domnului?! Azi am văzut o frîntură dintr-o predică ce circulă pe internet în care se argumentează că, dacă cineva s-a întors la Domnul prin trupa Pocăiții, trupa aceasta cîntă o muzică de la Dumnezeu. Nu cred că voi stabili eu dacă acest lucru e adevărat sau nu, dar vreau să sugerez că e posibil să nu fie așa.

Dacă Dumnezeu se folosește uneori de unele lucruri, asta nu înseamnă neapărat că El face o recomandare vis-a-vis de acele mijloace. Uneori poate să ne recomande ceva, dar nu neapărat. Pentru Balaam, faptul că măgărița a vorbit a fost un semnal de alarmă că acesta nu era în voia lui Dumnezeu și că nu asculta vocea Lui, nu că de-atunci înainte Balaam trebuia să fie mistuit de gîndul de-a fi măgăruș sau de dorința de a face din măgărița lui un mijloc de raportare la Dumnezeu și de împlinire a lucrării Lui.

Hermeneutica dispensaționalistă – antisupranaturală???

Ni se sugerează în filmulețul de mai jos că hermeneutica dispensaționalistă este antisupranaturală. Mie mi se pare că un astfel de punct de vedere este izvorît dintr-o hermeneutică  nenaturală sau antinaturală. Altfel spus, dispensaționaliștii sunt acuzați că sunt mînați de o necredință în supranatural tocmai pentru că acuzatorii lor nu sunt multumiți cu explicațiile firești, naturale ale unei hermeneutici echilibrate.

Dispensaționaliștii nu sunt sceptici față de supranatural. Mai degrabă, ei caută interpretarea normală a textului, interpretare care nu neagă supranaturalul. A invoca supranaturalul cînd nu este cazul nu e o dovadă de evlavie și nici dovada unei bune hermeneutici, ci dovada că nu vezi firescul!

Iată filmulețul:

Din nou despre hermeneutică

I believe that a crucial tenet of biblical interpretation concerns the univocal nature of language. That tenet ties closely with the dual yet unitary authorship of Scripture and the original intent of the Author as the locus of meaning. This hermeneutical stance leads me to believe in a literalistic and singular, rather than an expansive and dual, interpretational method in the search for meaning. Certainly the volume of informative data increases in the progress of revelation. Humankind is apportioned more extensive amounts of truth about God and His work and His will as God continues to reveal Himself to man. Previous revelation becomes more informative and clearer as the amount of data multiplies. This increase in revelational volume, however, does not attend an increase in revelational value – supposing that somehow later revelation trumps earlier revelation so that later revelation might reinterpret (covenantal hermeneutics) or otherwise expand (complementary hermeneutics) the original meaning of the Author. Roy Beacham, “Response to Rodney J. Decker” in Mike Stallard, Ed., Dispensational Understanding of the New Covenant, (Schaumburg: Regular Baptist Press, 2012), 232-233.

Dr. Rolland McCune – Prelegere pentru toți hermeneuții!

Iată o prelegere pe care toți hermeneuții trebuie să o asculte!

Dr. McCune tratează următoarele chestiuni:

1. The univocal nature of language.

2. The jurisdiction of authorial intent.

3. The unitary authorship of the Scripture.

4. The textually-based locus of meaning.

Dă click pe următorul link:

http://www.faith.edu/resources/chapel-messages/message/dispensational-hermeneutic/listen