Dumnezeu e credincios. Înspre o teologie consecventă și coerentă.

Se tot zice încoace și-ncolo că Israel a fost înlocuit de biserică și că tot ceea ce a fost promis Israelului a fost redirecționat către biserică, deși sub altă formă. Vina pică pe Israelul necredincios. Din cauza lui s-a întîmplat ce s-a întîmplat și planurile s-au schimbat. Israelul este abandonat. Biserica este în prim și singur plan.

Catedrele, amvoanele și materialele scrise transmit din belșug ideile acestea, dar ideile acestea sînt eronate. Împotriva unor astfel de idei eronate se poate lupta pe mai multe fronturi și în mai multe feluri. Punctez aici un singur aspect.

Dacă Dumnezeu NU va împlini pentru Israel TOT ce a promis și a garantat lui Israel, El este necredincios!
Dacă Dumnezeu va împlini în biserică ce a promis Israelului, El este necredincios!
Dacă El nu-Și ține cuvîntul față de beneficiarul făgăduințelor Lui, El este necredincios!
Dacă El schimbă acest beneficiar și/sau forma promisiunilor Sale, El este necredincios!

Și-apoi, dacă Dumnezeu NU va împlini pentru Israel TOT ce i-a promis lui Israel, pe ce bază afirmăm că El va împlini pentru biserică TOT ce a promis bisericii? De ce am fi așa de încrezători?

Și dacă Israelul a fost înlocuit de biserică din cauză că a fost neascultător, iar promisiunile făcute lui au fost trecute în contul bisericii din același motiv, ce ne face să credem că biserica nu poate fi înlocuită de altcineva sau altceva și că promisiunile făcute ei nu ar putea fi redirecționate spre alt beneficiar?

Dacă promisiunile lui Dumnezeu nu sînt fundamentate în mod exclusiv pe credincioșia Lui, ele nu pot fi împlinite. Împlinirea lor nu depinde de atingerea din partea omului a unui anumit standard. Din cîte știu, Dumnezeu e perfect și nu se mulțumește decît cu perfectul, de aceea El cere perfectul. Tot din cîte știu, omul nu poate atinge standardul divin, iar prin asta să-și asigure împlinirea făgăduințelor divine.

Dar, TOT ce a promis Dumnezeu lui Israel se va împlini lui Israel. De asemenea, TOT ce El a promis bisericii i se va împlini acesteia. De ce? Pentru că Dumnezeu, doar El, e credincios. Ce spune, face și asta în ciuda falimentelor omului! La urma urmei, credincioșia cuiva este testată de falimentele și necredincioșia altcuiva.

E nevoie să facem loc în teologia noastră unei înțelegeri consecvente și coerente a credincioșiei lui Dumnezeu! Cred că o astfel de înțelegere ajută ca și teologia noastră să fie consecventă și coerentă (și invers!).

 

 

Reclame

Sînt cesaționist, dar …

Sînt cesaționist, dar …

cred că Duhul Sfînt are de spus și de lucrat în vremea de acum mult mai mult decît cred sau dau impresia unii (mulți?) cesaționiști;

cred că Biblia nu permite o îngropare a Duhului și lucrării Duhului în zilele noastre;

cred că cesaționiștii nu trebuie să neglijeze sau să minimalizeze măreția și puterea Duhului astăzi;

cred că trebuie să se trăiască, să se roage, să se predice, să se slujească, etc., prin puterea Duhului;

cred că orice creștin trebuie să trăiască cotidianul într-o continuă supunere conștientă față de Duhul și lucrarea Sa;

cred că trebuie evitată trîndăvia vis-a-vis de cele spirituale pe motiv că Duhul nu mai realizează astăzi anumite lucrări miraculoase;

cred că încrederea deplină în lucrarea Duhului trebuie să însoțească slujirea noastră asiduă și plină de zel; absența anumitor daruri nu e o justificare pentru încrederea falsă a unora că rezultatele lucrării lor depind de ei înșiși; acestea încă depind de Duhul Sfînt;

cred că și astăzi trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să facă minuni, DAR mai cred că trebuie să Îl căutăm pe Dumnezeu și în lucrurile mărunte, naturale, din viața de zi cu zi și asta pentru că El se găsește nu numai în cele supranaturale;

cred că dacă cesaționismul a creat impresia că Duhul ar fi mai puțin activ sau vizibil astăzi este din cauza cesaționiștilor care nu au înțeles bine cum stau lucrurile.  S-ar părea că sînt creștini (mulți?) care trăiesc, slujesc, predică, se roagă, etc., de parcă lucrarea Duhului în sine ar fi încetat și nu doar anumite daruri. Acesta e un fapt trist.

Sînt cesaționist, dar …

cred că trebuie să ne amintim că același Duh din vechime este Duhul din biserică, astăzi (fără a folosi acest argument în mod nesănătos pentru continuarea unor lucruri care, în prezent, sînt absente), că, în prezent, El a dat și dă daruri duhovnicești și că El face, în prezent, minuni!

Da,

cred că Duhul realizează cercetarea, convingerea, credința, pocăința, nașterea din nou, schimbarea, sfințirea, nădejdea, etc;

cred că cele tocmai menționate sînt minuni genuine din zilele noastre înfăptuite de Duhul; de aceea, niciun cesaționist nu trebuie să aibă vreo reticiență să vorbească despre minunile lui Dumnezeu din zilele noastre;

cred că menționarea acestor miracole nu ține loc de scuză pentru absența de astăzi a unor lucrări din vechime, nu este făcută din vreun complex de inferioritate față de continuaționism, nu este o încercare de a salva reputația Duhului în era în care trăim, nu este o încercare de contrabalansare a vreunei slăbiciuni cesaționiste;

cred că acestea au fost dintotdeauna minunile cele mai minunate dintre toate realizate vreodată de și prin Duhul în viețile oamenilor.

Spunînd acestea nu vreau să diluez distincția care există între minunile Duhului, pe de-o parte, și implicarea reală a Duhului din viețile oamenilor, care însă nu intră în categoria minuni, pe de altă parte. E clar, nu trăim o serie continuă de evenimente miraculoase în fiecare secundă. Experiențele noastre nu sînt doar supranaturale, ci și naturale. Duhul se implică în ambele. Distincția aceasta trebuie păstrată. Da, totul e har pentru noi, dar nu toate experiențele noastre sînt supranaturale!

Sînt cesaționist, dar …

cred că un cesaționist veritabil trăiește prin Duhul la fel de intens ca cei din perioada sau perioadele necesaționiste;

cred că viața personală și publică a creștinului, familia sa, biserica lui Cristos, închinarea și mărturia ei trebuie să fie dovezi limpezi ale lucrării puterii Duhului. Orice faliment la acest capitol nu este (neapărat) un rezultat al sistemului cesaționist, ci al adepților lui care se fac vinovați de diverse erori.

Nu trebuie să surprindă pe nimeni faptul că Duhul a lucrat și lucrează diferit de-a lungul istoriei. Maniera de lucru e diferită, însă lucrarea Sa continuă! E clar faptul că lucrarea Duhului nu s-a petrecut în același fel în istorie și asta pentru că așa a vrut El. Și mai e clar un lucru, dacă în anumite vremi El a lucrat diferit nu înseamnă că nu a lucrat deloc.

Sînt cesaționist pentru că sînt convins că anumite daruri duhovnicești nu sînt prezente în biserică, astăzi, însă în ce privește trăirea creștină, sfințirea, închinarea, slujirea, etc., susțin și pledez pentru continuarea implicării miraculoase a Duhului.

Sînt cesaționist și, din cîte întrevăd, așa voi rămîne. Etichetele sau categoriile teologice au importanța lor. Cred în ele și sînt un susținător al folosirii lor. În mod ultim, însă chestiunea fundamentală este ce spune Biblia despre Duhul și lucrarea Sa în viețile noastre, ale celor ce trăim în această perioadă a istoriei, și cum trăim noi ce spune Biblia despre subiectul acesta.

Da,

cred că sistemul cesaționist are lacune. Nu mă refer neapărat la teoria în sine, care, ca orice altă teorie sau sistem de interpretare, are nevoie de corecturi, finisări și îmbunătățiri. Mă refer la pericolul de a fi trecut cu vederea unele lucruri esențiale din cauză că focalizarea a fost îndreptată aproape, dacă nu chiar exclusiv înspre altele, importante și ele la rîndul lor. Unii, ca soluție, emigrează înspre biserici continuaționiste; alții înspre biserici promotoare ale senzaționalismului și spectacolului; alții, spre a-și salva bisericile, adoptă curente care mai de care mai atractive. Programe stufoase, trupe de laudă și închinare, evenimente cu grămada, predicatori invitați de peste tot și mai tot timpul, etc., sînt chestiuni servite în așteptarea mult doritei treziri. Lucrul acesta e trist, dar este și de înțeles și asta pentru că bisericile care odinioară erau biserici sănătoase au pierdut din vedere chestiunile amintite mai sus. Oamenii au sesizat lipsurile, iar în consecință au căutat soluții. Trist este și că bisericile odinioară sănătoase au impresia că lupta pe care trebuie să o poarte pentru cauza Domnului este să țină și mai tare la ceea ce este de fapt o pierdere din vedere a nevoii imense după puterea Duhului astăzi. Nu există niciun dubiu în privința perdantului. Biserica sănătoasă pierde teren de ani de zile. Soluția însă nu cred că este abandonarea cesaționismului în favoarea altor teorii sau curente, ci redescoperirea lucrurilor care, din neglijență, dintr-un patos care a dus la pierderea controlului și atenției, sau din alt motiv, au fost dacă nu abandonate și uitate, cel puțin minimalizate și neglijate.

Și da, această redescoperire este în perfect acord cu rămînerea la și ancorarea doar în ceea ce este scris!

 

Dacă îți pregătești predica mai bine cînd…

cînd predici nu la 10 sau 100 de oameni, ci la 500 sau 1000,

cînd vrei ca ascultătorii să fie impresionați de deșteptăciunea ta,

cînd e cazul ca ascultătorii să se simtă jenați că n-au remarcat pînă acum cît de strălucit ești,

cînd intenționezi să dovedești bisericii că a făcut o alegere bună cu tine,

cînd între ascultători sunt niște nou-veniți sau niște musafiri, care nu te aud săptămînă de săptămînă,

cînd anterior ai avut o predică slabă și vrei să-ți iei revanșa să nu pici de prost-predicator,

cînd ai lipsit de la biserică o vreme din anumite motive și ai impresia că o predică bună va ține locul celorlalte pe care le-ai fi putut predica sau pe care trebuia să le predici,

cînd urmează să lipsești de la biserică o vreme și crezi că o predică bună le va înlocui pe celelalte pe care nu o să le poți predica,

cînd între ascultători este un alt predicator și vrei să-i predai o lecție,

cînd pur și simplu ți-e ciudă că un coleg de-al tău predică mai bine ca tine,

cînd serviciul divin se transmite și online sau pe vreun post de radio și te mai urmăresc și alții,

cînd ai dori ca anumite frînturi din predica ta să devină statusuri pe rețelele de socializare,

cînd vrei o mărire de salariu și nu știi cum să lași să se-nțeleagă,

cînd ai obținut de curînd vreo diplomă de master sau doctorat și vrei să dovedești că n-a fost la întîmplare,

cînd n-ai putut să obții nicio astfel de diplomă și vrei să demonstrezi că ai fi putut, dar că n-ai vrut, poate pentru că ai fost ocupat cu „slujirea” sau poate chiar în mod justificat,

cînd vrei să-i demonstrezi ceva vreunui membru care cu puțină vreme în urmă ți-a pus o întrebare la care ai fost incapabil să răspunzi,

cînd ai ajuns la un subiect preferat și acum e momentul să rupi gura tîrgului,

cînd nu faci altceva în biserică în afară de a predica și vrei să arăți oamenilor că tu nu faci multe, dar faci ce e cel mai important și cît se poate de bine,

cînd ești pur și simplu mai binedispus ca în alte dăți,

cînd ești invitat la o altă biserică să predici,

cînd ești invitat într-o biserică care n-are păstor și vrei să faci impresie pentru că-ți dorești postul cu pricina,

ATUNCI, „FELICITĂRI!”, PREDICI CUVÎNTUL PENTRU MĂRIREA ȘI SLAVA TA, NU PENTRU SLAVA LUI DUMNEZEU!

Să ne numărăm bine zilele! Ziua 1, ziua 2, ziua 3… ?! (PROPUNERE)

Datorită Psalmului 90:12 unii oameni s-au gîndit să-și numere zilele trăite pînă-n prezent. Aceasta nu e o preocupare nechibzuită, bineînțeles. Să numeri zilele trăite pînă-n prezent reprezintă, cred, o activitate înțeleaptă. În felul acesta numeri o mulțime de binecuvîntări, dar tot în felul acesta vezi și că ești totuși efemer. Viața trece repede, iar trecutul, care devine din ce în ce mai mare, ne mărturisește asta. Pe măsură ce trecutul crește, viitorul (pe pămînt) se micșorează și, astfel, odată cu acesta din urmă și restul zilelor noastre.

Nu mi se pare însă că Psalmul 90:12 ne îndeamnă să privim în trecut. Da, în psalm, se subliniază vremelnicia pămîntenilor păcătoși (v 3-6), dar cred că versetul 12 este plasat în mijlocul frămîntării lui Moise nu din cauza vremelniciei omului, ci datorită mîniei divine ce apăsa asupra evreilor. Contextul posibil, dacă nu probabil, al psalmului este acela al groazei lui Moise în fața pedepsei divine împotriva generației de evrei condamnate la 40 de ani de pribegie prin pustiu. Văzînd ani la rînd cum semenii lui mureau datorită acestei urgii, omul lui Dumnezeu face constatări pe marginea lucrurilor la care era martor (vezi, de exemplu, versetele 7-10). După acestea, versetul 11 lansează o întrebare cheie, importantă pentru viața poporului evreu, dar și pentru înțelegerea următorului verset. Ca să parafrazez versetul 11, întrebarea pare să fie următoarea: E cineva care știe să trăiască în conformitate cu sfințenia lui Dumnezeu și cu teamă față de El? Întrebarea din verset conține și soluția în cuvintele așa cum se cuvine să se teamă de Tine (sau potrivit cu temerea de Tine conform GBV, București 2001). Întrebarea aceasta nu aștepta un răspuns negativ, Doamne ferește! Un răspuns negativ (nu, nu este nimeni care să se teamă de Tine așa cum se cuvine) ar fi însemnat că nimeni nu urma să mai ajungă în Canaan, Dumnezeu omorîndu-i pe toți datorită neevlaviei. Întrebarea e menită tocmai să realizeze ceva bun, să inoculeze evlavie în oameni, evlavie de care era nevoie în relația cu acest Dumnezeu sfînt.

În versetul 12, dincolo de rugăciune, se află răspunsul. Acela este omul care cunoaște adevărata înțelepciune, cel care își numără bine zilele, iar un astfel de om este numai acela care trăiește conștient de sfințenia lui Dumnezeu și cu teamă față de El. Probabil e mai bine să înțelegem termenul ebraic chein din versetul 12 în sensul de astfel (GBV, București 2001) și nu neapărat de bine. Cuvîntul astfel indică o corespondență între conținutul versetului 12 si cuvintele așa cum se cuvine să se teamă de Tine din versetul anterior, făcînd trimitere la el. Și într-un caz și în celălalt se face referire la un standard în lumina căruia ei trebuiau să trăiască. Așadar, prin să ne numărăm astfel zilele ni s-ar spune să trăim în conformitate cu evlavia tocmai menționată. Versetele ulterioare (v 13-17) sunt, în mod evident, concentrate pe zilele care urmează, nu pe zilele care au trecut.

Prin urmare, versetul 12 pare să nu comunice ideea: cine-și numără zilele și înțelege că e vremelnic e înțelept, deși asta este totuși înțelepciune. El nu pare să comunice nici ideea: uitați-vă în trecut, la ce s-a întîmplat pînă acum în toți acești ani și veți deveni mai înțelepți, deși oricare s-ar fi uitat în trecut ar fi învățat lecții foarte importante. Și nici: numărați zilele care v-au mai rămas ca să vă înțelepțiți. A număra zilele pe care le mai ai de trăit nu constituie, în sine, evlavie și înțelepciune, deși, ce-i drept, ar putea contribui la acestea. Chiar dacă cei care știau că nu vor intra în Canaan puteau identifica zilele pe care le mai aveau de trăit, Moise pare preocupat de generația de atunci, dar și de copiii lor (v 16). E posibil, mai degrabă, ca versetul să exprime dorința pentru evrei de a deveni temători de Dumnezeu, lucru care i-ar fi ținut departe de răzvrătire împotriva Domnului și care le-ar fi garantat favorul viitor al lui Dumnezeu, favor despre care se vorbește începînd cu versetul 13.

Așa că, să ne numărăm astfel zilele pe care le mai avem de trăit: să vrem să trăim cu evlavie, în teamă de Domnul și în înțelepciune, să avem o astfel de perspectivă asupra vieții noastre. O altfel de viață este condamnată la pedeapsa urgiei divine și… cine ar vrea să trăiască astfel?

P.S.

Pentru o părere interesantă pe marginea Ps 90:12 vezi și următorul articol: CITEȘTE AICI.

Anatomia emoțiilor noastre

Cînd știi că un lucru e bun și că trebuie să-l practici sau că un lucru e rău și că trebuie să te ferești de el, dacă pofta te controlează, degeaba știi ce știi. The HEAD rules the BELLY through the CHEST. MINTEA biruiește POFTA prin AFECTE.

Următoarea prelegere prezintă ideea aceasta: The anatomy of our emotions.

Vezi, de asemenea: Omul om – Cum funcționează lucrurile?

Dacă Dumnezeu a vorbit printr-o măgăriță, nu înseamnă că trebuie să cauți să fii dobitoc

Mulți oameni trăiesc din gunoaie. Unii se hrănesc cu ele, alții le vînd și fac bani frumoși, iar alții le adună și sunt plătiți pentru asta. Asta însă nu înseamnă că e de dorit sau bine să mănînci gunoaie sau că trebuie să strîngi gunoaiele în casă și să le pui în raft. Dumnezeu a vorbit printr-o măgăriță, dar asta nu înseamnă că profeții Domnului trebuie să-și dorească să devină dobitoace (mă refer la patrupede) sau că lui Dumnezeu îi place să comunice astfel cu omul. Dumnezeu se folosește și de Diavol, dar cine îndrăznește să concluzioneze că e bine să fii Diavol sau că Diavolul e un instrument folositor lucrării Domnului?! Azi am văzut o frîntură dintr-o predică ce circulă pe internet în care se argumentează că, dacă cineva s-a întors la Domnul prin trupa Pocăiții, trupa aceasta cîntă o muzică de la Dumnezeu. Nu cred că voi stabili eu dacă acest lucru e adevărat sau nu, dar vreau să sugerez că e posibil să nu fie așa.

Dacă Dumnezeu se folosește uneori de unele lucruri, asta nu înseamnă neapărat că El face o recomandare vis-a-vis de acele mijloace. Uneori poate să ne recomande ceva, dar nu neapărat. Pentru Balaam, faptul că măgărița a vorbit a fost un semnal de alarmă că acesta nu era în voia lui Dumnezeu și că nu asculta vocea Lui, nu că de-atunci înainte Balaam trebuia să fie mistuit de gîndul de-a fi măgăruș sau de dorința de a face din măgărița lui un mijloc de raportare la Dumnezeu și de împlinire a lucrării Lui.

Doamne, Tu nu vezi …?! (Pledoarie pentru suveranitate. Partea a doua).

Spuneam CE BINE CĂ DUMNEZEU FACE CE VREA ÎN LUME! CE VREA EL E CEL MAI BINE PENTRU PĂMÎNTENI, INDIFERENT CĂ LOR LE PLACE SAU NU. Cînd încercăm însă să trecem de la lucruri banale, toane, capricii, mofturi, la probleme mai sensibile, situația se complică.

Mai mult decît a fi preocupați cu lustruirea mașinii, pămîntenii se confruntă cu cancerul, SIDA, avortul, suicidul, adulterul, divorțul, pornografia, imoralitatea, abuzul, crima, războiul, foametea și multe altele.

Explicațiile nu se schimbă. Dumnezeu e același. E suveran. Face ce vrea, iar ce face e cel mai bine. Totuși, lucrurile sunt mult mai sensibile. Oamenii suferă, își pun o mulțime de întrebări, au neliniști imense, zguduitoare, nu întrevăd nicio rază de speranță, pun la îndoială multe lucruri, Îi cer socoteală Stăpînului, Îl renegă, încep să-L urască, să fie dezgustați de o astfel de administrare a evenimentelor din viața lor și din lumea întreagă. Că ploaia ajunge să-ți murdărească mașina nu mai merită nicio atenție. Problemele aici sunt nespus mai mari sau, poate, acestea sunt problemele, nu altele!

Chiar dacă oamenii sunt responsabili pentru ceea ce fac, în cele din urmă Dumnezeu pare să fie tras la răspundere pentru toate.

Suveranitatea nu e echivalentul fatalismului. Fatalismul e impersonal. În fatalism nimeni nu se află dincolo de ce se întîmplă. Suveranitatea însă implică un Dumnezeu personal. Poate că există tendința de a crede că fatalismul ar fi evitat multe întrebări, acuze, blasfemii…, dar nici n-ar fi încurajat speranța! Poate că există o și mai puternică tendință (cel puțin pentru o anumită categorie de oameni) de a tînji dupa un Dumnezeu real, dar lipsit de suveranitate, însă aceasta pare să fie o idee mult mai problematică decît cea a fatalismului (asupra căreia nu insist acum). Suveranitatea divină e manifestarea dreptului, autorității, puterii, voinței și înțelepciunii lui Dumnezeu. Ea însă nu e lipsită de afecțiune. Ea e dreaptă, dar nelipsită de dragoste.

Într-un sens, Dumnezeu se află în spatele tuturor lucrurilor care se întîmplă în lume, însă tot ce face El e drept și bun! Părerea mea despre suveranitate mă conduce la o astfel de afirmație. Orice interpretare a suveranității care separă chiar și cel mai neînsemnat lucru din lume de domnia universală a lui Dumnezeu pare să fie defectuoasă.

Prezența suferinței în lume nu neagă suveranitatea divină după cum zgura nu neagă prezența aurului sau după cum norul nu neagă albastrul senin de deasupra lui sau după cum întunericul nu neagă realitatea luminii. Pe lîngă asta, pentru ca cineva să nege suveranitatea, trebuie dovedit că Dumnezeu nu e în stare să administreze răul, dar asta nu poate fi dovedit tocmai pentru că Dumnezeu gestionează răul foarte bine și, mai mult de-atît, îl rezolvă. Isus Cristos e soluția lui Dumnezeu la rău. Suferința e dureroasă, dar răul e administrat de Dumnezeu. În cele din urmă, Dumnezeu va eradica răul. Dacă încă răul e prezent, lucrul acesta se datorează faptului că n-am ajuns la ”în cele din urmă”. O, da, în cazul în care am ajunge la ”sfîrșit” cu un rău prezent și triumfător, Dumnezeu ar fi un neputincios și un înșelător. Dar, nici nu trebuie să ajungi la sfîrșit ca să vezi că El e suveran. Pentru unii oameni moartea a fost cîștig, închisoarea a fost un prilej de laudă și de răspîndire a Evangheliei și a Numelui lui Cristos, un prilej de întărire a celor care sufereau pentru Cristos. Dar ce să facem, astăzi trăim într-o vreme în care facem tot posibilul să trăim cît mai mult, mai sănătos și mai în siguranță! Sunt pentru a trăi sănătos. Cred că a trăi nesănătos e păcat (nu acesta e argumentul împotriva tutunului?). Mă tem însă că mulți oameni fac tot posibilul să trăiască cît de mult posibil pe pămînt, fără însă să se mai pregătească pentru sau să se gîndească la veșnicie. Nu e exclus ca Diavolul să folosească acest lucru bun (preocuparea pentru sănătate) în avantajul lui, ca să ne distragă atenția de la viața fără sfîrșit. Mi se pare că, în fond, oamenii vor să trăiască cît mai mult, nu neapărat cît mai sănătos. Pe de altă parte, n-ar fi rău să vedem cît de preocupat a fost Pavel pentru sănătatea sa fizică și pentru siguranța lui în lucrarea pe care a îndeplinit-o pentru Dumnezeu. Noul Testament, mai mult decît Vechiul, ne prezintă o imagine opusă mentalității firești a omului. Vrei să cîștigi viața? Trebuie să fii gata să mori. E logica lui Dumnezeu. Pentru că cel mai bun lucru este să-și pună omul încrederea în Dumnezeu, Dumnezeu îl trece pe om prin pericole de moarte și chiar prin evenimentul morții. Deci, dimensiunea sfîrșitului (escatologică) e importantă în discuția aceasta, dar dacă ne uităm bine, nu trebuie să ajungem la sfîrșit ca să vedem că răul e învins de Dumnezeu. Pe lîngă asta, să nu uităm că răul a fost învins în trecut, la cruce.

Culmea este că în ciuda tuturor lucrurilor care se petrec în lume, Dumnezeul suveran, drept și iubitor în același timp, cere să fie îmbrățișat, iubit, adorat.

Cum poate un astfel de Dumnezeu suveran să fie îmbrățișat, iubit și adorat de o persoană care suferă de cancer? Nu putea El să facă altfel? Putea! Nu a vrut să facă altfel? Într-un mod brut, se poate spune că nu a vrut. E important însă să se sublinieze că voința Sa nu este rău intenționată, iar puterea Lui nu este despotică. Suveranitatea trebuie recunoscută mereu, dar niciodată nu trebuie separată de afecțiunea divină.

Există mulți oameni care, atunci cînd le-a fost bine, L-au sfidat pe Dumnezeu, însă cînd au trecut prin rău, L-au căutat și L-au cunoscut. Există oameni care I-au fost credincioși Suveranului și cînd le-a fost bine și cînd le-a fost rău. Nu toți suferinzii Îl catalogheaza pe Suveran drept un neputincios și un lipsit de afecțiune, deși, probabil, toți poartă lupte lăuntrice intense în privința aceasta. Luptele lăuntrice sunt de înțeles, înfrîngerile însă nu. Adică, e de înțeles că ești ispitit să crezi că El e neputincios și rău pentru că ție ți se întîmplă răul, dar nu ești îndreptățit să fii înfrînt de ispită și să concluzionezi că Dumnezeu e așa, cînd nu este.

Dumnezeu vrea să fie caracterizat într-o manieră fidelă în orice situație. E puternic, drept, bun mereu? Dacă da, atunci spune-I mereu că e astfel.

În comparație cu cît au suferit și suferă unii oameni ai lui Dumnezeu, mi-e și rușine să spun că eu am suferit ceva pe pămînt. Dacă mă gîndesc la martiri, nu îndrăznesc să spun că am plătit prețuri de dragul lui Cristos. Nu scriu ca un expert în suferință. Nu sunt așa ceva. Dimpotrivă, am falimentat de multe ori atunci cînd mi s-au întîmplat unele lucruri rele, multe din ele poate chiar nesemnificative. Nu m-am purtat într-un mod vrednic de unul care pretinde că-L cunoaște îndeaproape pe Stăpînul drept și iubitor al lumii. În loc să-L cinstesc, L-am acuzat de rău. Ce scriu, scriu și pentru mine și pentru cei care vor fi lîngă mine atunci cînd vor veni momente grele ca, atunci cînd mă voi mînia pe Stăpîn, să mă sfătuiască înțelept. Nu scriu cu aroganța omului care se simte bine la adăpost, fiind ferit de rău și fiind gata să dea lecții bieților oameni zdrobiți de suferință. Scriu cu milă pentru cei ce suferă profund, dar și cu frică de ceea ce poate oricînd să vină asupra mea. Cu toate acestea, pledez pentru suveranitatea divină, deși o înțeleg în parte și adesea mă răzvrătesc împotriva ei.

Testul cunoașterii și iubirii Stăpînului acestui univers nu este priceperea în detaliu a suveranității; nu este nici abilitatea de a răspunde la multele De ce-uri?; nu este nici conștientizarea felului în care răul prin care treci se potrivește în puzzle-ul vieții; și nu este nici înțelegerea completă a modului în care răul se raportează la dreptatea și afecțiunea divină. Testul constă în încrederea în acest Stăpîn.

p.s. Am scris și cu gîndul la O ZI DE DURERE. E 1 AN DE-ATUNCI! EU ZIC CĂ DACĂ CINEVA POATE MÎNGÎIA, ACELA E SUVERANUL. MÎNGÎIEREA E MÎNGÎIERE NUMAI DACĂ EL E SUVERAN. SPERANȚA E SPERANȚĂ NUMAI ÎN LUMINA SUVERANITĂȚII. CÎT DE IMPORTANT ESTE CA, ÎN DURERE, SĂ NU NE DEPĂRTĂM DE EL, CI SĂ CĂUTĂM SPRIJINUL LUI!