Dumnezeu e credincios. Înspre o teologie consecventă și coerentă.

Se tot zice încoace și-ncolo că Israel a fost înlocuit de biserică și că tot ceea ce a fost promis Israelului a fost redirecționat către biserică, deși sub altă formă. Vina pică pe Israelul necredincios. Din cauza lui s-a întîmplat ce s-a întîmplat și planurile s-au schimbat. Israelul este abandonat. Biserica este în prim și singur plan.

Catedrele, amvoanele și materialele scrise transmit din belșug ideile acestea, dar ideile acestea sînt eronate. Împotriva unor astfel de idei eronate se poate lupta pe mai multe fronturi și în mai multe feluri. Punctez aici un singur aspect.

Dacă Dumnezeu NU va împlini pentru Israel TOT ce a promis și a garantat lui Israel, El este necredincios!
Dacă Dumnezeu va împlini în biserică ce a promis Israelului, El este necredincios!
Dacă El nu-Și ține cuvîntul față de beneficiarul făgăduințelor Lui, El este necredincios!
Dacă El schimbă acest beneficiar și/sau forma promisiunilor Sale, El este necredincios!

Și-apoi, dacă Dumnezeu NU va împlini pentru Israel TOT ce i-a promis lui Israel, pe ce bază afirmăm că El va împlini pentru biserică TOT ce a promis bisericii? De ce am fi așa de încrezători?

Și dacă Israelul a fost înlocuit de biserică din cauză că a fost neascultător, iar promisiunile făcute lui au fost trecute în contul bisericii din același motiv, ce ne face să credem că biserica nu poate fi înlocuită de altcineva sau altceva și că promisiunile făcute ei nu ar putea fi redirecționate spre alt beneficiar?

Dacă promisiunile lui Dumnezeu nu sînt fundamentate în mod exclusiv pe credincioșia Lui, ele nu pot fi împlinite. Împlinirea lor nu depinde de atingerea din partea omului a unui anumit standard. Din cîte știu, Dumnezeu e perfect și nu se mulțumește decît cu perfectul, de aceea El cere perfectul. Tot din cîte știu, omul nu poate atinge standardul divin, iar prin asta să-și asigure împlinirea făgăduințelor divine.

Dar, TOT ce a promis Dumnezeu lui Israel se va împlini lui Israel. De asemenea, TOT ce El a promis bisericii i se va împlini acesteia. De ce? Pentru că Dumnezeu, doar El, e credincios. Ce spune, face și asta în ciuda falimentelor omului! La urma urmei, credincioșia cuiva este testată de falimentele și necredincioșia altcuiva.

E nevoie să facem loc în teologia noastră unei înțelegeri consecvente și coerente a credincioșiei lui Dumnezeu! Cred că o astfel de înțelegere ajută ca și teologia noastră să fie consecventă și coerentă (și invers!).

 

 

Reclame

Sînt cesaționist, dar …

Sînt cesaționist, dar …

cred că Duhul Sfînt are de spus și de lucrat în vremea de acum mult mai mult decît cred sau dau impresia unii (mulți?) cesaționiști;

cred că Biblia nu permite o îngropare a Duhului și lucrării Duhului în zilele noastre;

cred că cesaționiștii nu trebuie să neglijeze sau să minimalizeze măreția și puterea Duhului astăzi;

cred că trebuie să se trăiască, să se roage, să se predice, să se slujească, etc., prin puterea Duhului;

cred că orice creștin trebuie să trăiască cotidianul într-o continuă supunere conștientă față de Duhul și lucrarea Sa;

cred că trebuie evitată trîndăvia vis-a-vis de cele spirituale pe motiv că Duhul nu mai realizează astăzi anumite lucrări miraculoase;

cred că încrederea deplină în lucrarea Duhului trebuie să însoțească slujirea noastră asiduă și plină de zel; absența anumitor daruri nu e o justificare pentru încrederea falsă a unora că rezultatele lucrării lor depind de ei înșiși; acestea încă depind de Duhul Sfînt;

cred că și astăzi trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să facă minuni, DAR mai cred că trebuie să Îl căutăm pe Dumnezeu și în lucrurile mărunte, naturale, din viața de zi cu zi și asta pentru că El se găsește nu numai în cele supranaturale;

cred că dacă cesaționismul a creat impresia că Duhul ar fi mai puțin activ sau vizibil astăzi este din cauza cesaționiștilor care nu au înțeles bine cum stau lucrurile.  S-ar părea că sînt creștini (mulți?) care trăiesc, slujesc, predică, se roagă, etc., de parcă lucrarea Duhului în sine ar fi încetat și nu doar anumite daruri. Acesta e un fapt trist.

Sînt cesaționist, dar …

cred că trebuie să ne amintim că același Duh din vechime este Duhul din biserică, astăzi (fără a folosi acest argument în mod nesănătos pentru continuarea unor lucruri care, în prezent, sînt absente), că, în prezent, El a dat și dă daruri duhovnicești și că El face, în prezent, minuni!

Da,

cred că Duhul realizează cercetarea, convingerea, credința, pocăința, nașterea din nou, schimbarea, sfințirea, nădejdea, etc;

cred că cele tocmai menționate sînt minuni genuine din zilele noastre înfăptuite de Duhul; de aceea, niciun cesaționist nu trebuie să aibă vreo reticiență să vorbească despre minunile lui Dumnezeu din zilele noastre;

cred că menționarea acestor miracole nu ține loc de scuză pentru absența de astăzi a unor lucrări din vechime, nu este făcută din vreun complex de inferioritate față de continuaționism, nu este o încercare de a salva reputația Duhului în era în care trăim, nu este o încercare de contrabalansare a vreunei slăbiciuni cesaționiste;

cred că acestea au fost dintotdeauna minunile cele mai minunate dintre toate realizate vreodată de și prin Duhul în viețile oamenilor.

Spunînd acestea nu vreau să diluez distincția care există între minunile Duhului, pe de-o parte, și implicarea reală a Duhului din viețile oamenilor, care însă nu intră în categoria minuni, pe de altă parte. E clar, nu trăim o serie continuă de evenimente miraculoase în fiecare secundă. Experiențele noastre nu sînt doar supranaturale, ci și naturale. Duhul se implică în ambele. Distincția aceasta trebuie păstrată. Da, totul e har pentru noi, dar nu toate experiențele noastre sînt supranaturale!

Sînt cesaționist, dar …

cred că un cesaționist veritabil trăiește prin Duhul la fel de intens ca cei din perioada sau perioadele necesaționiste;

cred că viața personală și publică a creștinului, familia sa, biserica lui Cristos, închinarea și mărturia ei trebuie să fie dovezi limpezi ale lucrării puterii Duhului. Orice faliment la acest capitol nu este (neapărat) un rezultat al sistemului cesaționist, ci al adepților lui care se fac vinovați de diverse erori.

Nu trebuie să surprindă pe nimeni faptul că Duhul a lucrat și lucrează diferit de-a lungul istoriei. Maniera de lucru e diferită, însă lucrarea Sa continuă! E clar faptul că lucrarea Duhului nu s-a petrecut în același fel în istorie și asta pentru că așa a vrut El. Și mai e clar un lucru, dacă în anumite vremi El a lucrat diferit nu înseamnă că nu a lucrat deloc.

Sînt cesaționist pentru că sînt convins că anumite daruri duhovnicești nu sînt prezente în biserică, astăzi, însă în ce privește trăirea creștină, sfințirea, închinarea, slujirea, etc., susțin și pledez pentru continuarea implicării miraculoase a Duhului.

Sînt cesaționist și, din cîte întrevăd, așa voi rămîne. Etichetele sau categoriile teologice au importanța lor. Cred în ele și sînt un susținător al folosirii lor. În mod ultim, însă chestiunea fundamentală este ce spune Biblia despre Duhul și lucrarea Sa în viețile noastre, ale celor ce trăim în această perioadă a istoriei, și cum trăim noi ce spune Biblia despre subiectul acesta.

Da,

cred că sistemul cesaționist are lacune. Nu mă refer neapărat la teoria în sine, care, ca orice altă teorie sau sistem de interpretare, are nevoie de corecturi, finisări și îmbunătățiri. Mă refer la pericolul de a fi trecut cu vederea unele lucruri esențiale din cauză că focalizarea a fost îndreptată aproape, dacă nu chiar exclusiv înspre altele, importante și ele la rîndul lor. Unii, ca soluție, emigrează înspre biserici continuaționiste; alții înspre biserici promotoare ale senzaționalismului și spectacolului; alții, spre a-și salva bisericile, adoptă curente care mai de care mai atractive. Programe stufoase, trupe de laudă și închinare, evenimente cu grămada, predicatori invitați de peste tot și mai tot timpul, etc., sînt chestiuni servite în așteptarea mult doritei treziri. Lucrul acesta e trist, dar este și de înțeles și asta pentru că bisericile care odinioară erau biserici sănătoase au pierdut din vedere chestiunile amintite mai sus. Oamenii au sesizat lipsurile, iar în consecință au căutat soluții. Trist este și că bisericile odinioară sănătoase au impresia că lupta pe care trebuie să o poarte pentru cauza Domnului este să țină și mai tare la ceea ce este de fapt o pierdere din vedere a nevoii imense după puterea Duhului astăzi. Nu există niciun dubiu în privința perdantului. Biserica sănătoasă pierde teren de ani de zile. Soluția însă nu cred că este abandonarea cesaționismului în favoarea altor teorii sau curente, ci redescoperirea lucrurilor care, din neglijență, dintr-un patos care a dus la pierderea controlului și atenției, sau din alt motiv, au fost dacă nu abandonate și uitate, cel puțin minimalizate și neglijate.

Și da, această redescoperire este în perfect acord cu rămînerea la și ancorarea doar în ceea ce este scris!

 

Despre turnători și turnătorie. Fragmente dintr-o predică din Psalmul 52.

Unul dintre păcatele iubite de o anumită categorie de oameni este păcatul pîrei, al denunțării, al turnării. Acesta e păcatul care pentru mulți reprezintă cheia succesului și a promovării. Prin turnătorie turnătorul speră să fie promovat, să primească vreun lucru bun, să reușească în viață sau, cel puțin, să fie scutit de ceva rău. O părere bună despre sine creată în mintea celorlalți reprezintă un motiv mai mult decît suficient pentru activitatea sa mișelească. În orice caz, cel care pîrăște face asta pentru că speră să aibă parte de vreun avantaj oarecare. El nu face lucrul acesta în defavoarea sa, altfel ar face altceva. Tocmai de aceea turnătorul nu îl confruntă pe cel care greşeşte fără să trîmbiţeze în stînga şi-n dreapta greşelile respective. Interesul lui nu este să îl ajute pe semenul lui să se corecteze. Dacă ar face asta, viitorul lui promiţător ar fi năruit. Interesul lui este să se folosească de greşelile semenului pentru ca să propăşească. Nu, nu e interzis cu desăvîrșire să îi spui cuiva despre greșelile altcuiva. Una din diferențele majore este aceea că poți face asta spre binele celui care a comis greșeala sau în vederea ajutorării lui, lucru care este total absent din mintea denunțătorului. Pîrîșului nu-i pasă dacă semenul său suferă pe nedrept. Pîrîșului îi pasă doar de el și de propășirea sa, indiferent de mijloacele prin care ajunge la așa ceva. De foarte multe ori denunțul capătă nuanțe și valori eroice, laudative. Pîrîșul ajunge să creadă că asta este ce trebuie și e bine să facă în viață, de aceea el adoră să găsească momentul potrivit pentru a-și turna semenul.

Turnătorul, pe lîngă multe alte defecte, e un om mîndru. Unul dintre lucrurile principale cu care se mîndrește denunțătorul este răul pe care îl face. La urma urmei, el are un cuvînt de spus, e influent, e un om puternic, cum zice el așa se întîmplă, el nu-i un orișicare, cel puțin așa crede el. În cele din urmă turnătorul va afla că lucrurile se vor petrece nu după cum premeditează el, ci după cum plănuiește Dumnezeu. Turnătoria pînă la urmă se dovedește a fi ineficace. Dacă oamenii s-ar smeri, ei ar vedea inutilitatea și mîrșăvia turnătoriei. Un om smerit nu poate fi un turnător. Dacă cheia succesului unui om este pîra, omul respectiv nu are motive de mîndrie. Tind să cred că (mulți?) turnători, în adîncul inimii lor, se simt jalnic, realizînd că ceea ce fac e josnic, inuman, vrednic de dispreț, dar, în lipsă de altă cale de reușită în viață, fac ce pot și ei mai bine.

Turnătorul este, de fapt, un complex de calități josnice. El excelează nu numai la capitolul mîndrie, ci și la capitolele născocire, minciună, răutate, pasiune depravată, nedreptate, distrugere, lăcomie.

Pîra e un păcat foarte grav care merită o pedeapsă groaznică. Altfel spus, Dumnezeu nu suportă turnătorii, este împotriva lor și îi pedepsește. Turnătorii trebuie confruntați cu asta. În același timp, pîrîții ispitiți să devină pîrîși pentru ca astfel să scape de necazurile lor ar trebui să se gîndească mai bine înainte de a se pîngări. E mai bine să fii un pîrît la mîna bunătății divine decît un pîrîș aparent în curs de promovare asupra căruia însă planează mînia lui Dumnezeu.

E rău să fii pîrîș și e dificil să fii pîrît. E greu să fii în oricare dintre cele două ipostaze. Pîrîșului nu-i place să ajungă pîrît. Pe de altă parte, pîrîtul este ispitit să devină pîrîș, poate în felul acesta scapă de nedreptățile care i se fac. Pîrîșul (poate sau uneori) are povara conștiinței, a faptei rele pe care o comite. S-ar putea să fie bine de el pentru o anumită perioadă, însă chiar și el știe (sau poate ar trebui să i se reamintească faptul) că se-nvîrte roata. Pîrîtul, pe de altă parte, are conștiința împăcată, însă s-ar putea să sufere pe nedrept, s-ar putea să piardă ce are, să nu primească ce merită. Pîrîtul trăiește foarte mult cu speranța în dreptate, în echilibru, în îndreptarea lucrurilor. Nu e rău să trăiești cu speranță, însă e greu. Există o tensiune aici, iar ea este destul de apăsătoare.

Ca să sărim repede la final, știți ce, turnătorul toarnă pentru ca să ajungă ceva sau cineva și… nu ajunge. Omul lui Dumnezeu Îl lasă pe Dumnezeu să lucreze în viața lui, iar pentru el lucrurile vor sta altfel. Psalmul se încheie într-un mod aproape ironic la adresa denunțătorilor, însă mai mult și mai degrabă înălțător pentru omul lui Dumnezeu. În timp ce denunțătorul este praf și pulbere, omul lui Dumnezeu e ca un măslin verde în casa lui Dumnezeu, desfătîndu-se în Dumnezeu și în bunătatea Sa.

Doamne, Tu nu vezi …?! (Pledoarie pentru suveranitate. Partea a doua).

Spuneam CE BINE CĂ DUMNEZEU FACE CE VREA ÎN LUME! CE VREA EL E CEL MAI BINE PENTRU PĂMÎNTENI, INDIFERENT CĂ LOR LE PLACE SAU NU. Cînd încercăm însă să trecem de la lucruri banale, toane, capricii, mofturi, la probleme mai sensibile, situația se complică.

Mai mult decît a fi preocupați cu lustruirea mașinii, pămîntenii se confruntă cu cancerul, SIDA, avortul, suicidul, adulterul, divorțul, pornografia, imoralitatea, abuzul, crima, războiul, foametea și multe altele.

Explicațiile nu se schimbă. Dumnezeu e același. E suveran. Face ce vrea, iar ce face e cel mai bine. Totuși, lucrurile sunt mult mai sensibile. Oamenii suferă, își pun o mulțime de întrebări, au neliniști imense, zguduitoare, nu întrevăd nicio rază de speranță, pun la îndoială multe lucruri, Îi cer socoteală Stăpînului, Îl renegă, încep să-L urască, să fie dezgustați de o astfel de administrare a evenimentelor din viața lor și din lumea întreagă. Că ploaia ajunge să-ți murdărească mașina nu mai merită nicio atenție. Problemele aici sunt nespus mai mari sau, poate, acestea sunt problemele, nu altele!

Chiar dacă oamenii sunt responsabili pentru ceea ce fac, în cele din urmă Dumnezeu pare să fie tras la răspundere pentru toate.

Suveranitatea nu e echivalentul fatalismului. Fatalismul e impersonal. În fatalism nimeni nu se află dincolo de ce se întîmplă. Suveranitatea însă implică un Dumnezeu personal. Poate că există tendința de a crede că fatalismul ar fi evitat multe întrebări, acuze, blasfemii…, dar nici n-ar fi încurajat speranța! Poate că există o și mai puternică tendință (cel puțin pentru o anumită categorie de oameni) de a tînji dupa un Dumnezeu real, dar lipsit de suveranitate, însă aceasta pare să fie o idee mult mai problematică decît cea a fatalismului (asupra căreia nu insist acum). Suveranitatea divină e manifestarea dreptului, autorității, puterii, voinței și înțelepciunii lui Dumnezeu. Ea însă nu e lipsită de afecțiune. Ea e dreaptă, dar nelipsită de dragoste.

Într-un sens, Dumnezeu se află în spatele tuturor lucrurilor care se întîmplă în lume, însă tot ce face El e drept și bun! Părerea mea despre suveranitate mă conduce la o astfel de afirmație. Orice interpretare a suveranității care separă chiar și cel mai neînsemnat lucru din lume de domnia universală a lui Dumnezeu pare să fie defectuoasă.

Prezența suferinței în lume nu neagă suveranitatea divină după cum zgura nu neagă prezența aurului sau după cum norul nu neagă albastrul senin de deasupra lui sau după cum întunericul nu neagă realitatea luminii. Pe lîngă asta, pentru ca cineva să nege suveranitatea, trebuie dovedit că Dumnezeu nu e în stare să administreze răul, dar asta nu poate fi dovedit tocmai pentru că Dumnezeu gestionează răul foarte bine și, mai mult de-atît, îl rezolvă. Isus Cristos e soluția lui Dumnezeu la rău. Suferința e dureroasă, dar răul e administrat de Dumnezeu. În cele din urmă, Dumnezeu va eradica răul. Dacă încă răul e prezent, lucrul acesta se datorează faptului că n-am ajuns la ”în cele din urmă”. O, da, în cazul în care am ajunge la ”sfîrșit” cu un rău prezent și triumfător, Dumnezeu ar fi un neputincios și un înșelător. Dar, nici nu trebuie să ajungi la sfîrșit ca să vezi că El e suveran. Pentru unii oameni moartea a fost cîștig, închisoarea a fost un prilej de laudă și de răspîndire a Evangheliei și a Numelui lui Cristos, un prilej de întărire a celor care sufereau pentru Cristos. Dar ce să facem, astăzi trăim într-o vreme în care facem tot posibilul să trăim cît mai mult, mai sănătos și mai în siguranță! Sunt pentru a trăi sănătos. Cred că a trăi nesănătos e păcat (nu acesta e argumentul împotriva tutunului?). Mă tem însă că mulți oameni fac tot posibilul să trăiască cît de mult posibil pe pămînt, fără însă să se mai pregătească pentru sau să se gîndească la veșnicie. Nu e exclus ca Diavolul să folosească acest lucru bun (preocuparea pentru sănătate) în avantajul lui, ca să ne distragă atenția de la viața fără sfîrșit. Mi se pare că, în fond, oamenii vor să trăiască cît mai mult, nu neapărat cît mai sănătos. Pe de altă parte, n-ar fi rău să vedem cît de preocupat a fost Pavel pentru sănătatea sa fizică și pentru siguranța lui în lucrarea pe care a îndeplinit-o pentru Dumnezeu. Noul Testament, mai mult decît Vechiul, ne prezintă o imagine opusă mentalității firești a omului. Vrei să cîștigi viața? Trebuie să fii gata să mori. E logica lui Dumnezeu. Pentru că cel mai bun lucru este să-și pună omul încrederea în Dumnezeu, Dumnezeu îl trece pe om prin pericole de moarte și chiar prin evenimentul morții. Deci, dimensiunea sfîrșitului (escatologică) e importantă în discuția aceasta, dar dacă ne uităm bine, nu trebuie să ajungem la sfîrșit ca să vedem că răul e învins de Dumnezeu. Pe lîngă asta, să nu uităm că răul a fost învins în trecut, la cruce.

Culmea este că în ciuda tuturor lucrurilor care se petrec în lume, Dumnezeul suveran, drept și iubitor în același timp, cere să fie îmbrățișat, iubit, adorat.

Cum poate un astfel de Dumnezeu suveran să fie îmbrățișat, iubit și adorat de o persoană care suferă de cancer? Nu putea El să facă altfel? Putea! Nu a vrut să facă altfel? Într-un mod brut, se poate spune că nu a vrut. E important însă să se sublinieze că voința Sa nu este rău intenționată, iar puterea Lui nu este despotică. Suveranitatea trebuie recunoscută mereu, dar niciodată nu trebuie separată de afecțiunea divină.

Există mulți oameni care, atunci cînd le-a fost bine, L-au sfidat pe Dumnezeu, însă cînd au trecut prin rău, L-au căutat și L-au cunoscut. Există oameni care I-au fost credincioși Suveranului și cînd le-a fost bine și cînd le-a fost rău. Nu toți suferinzii Îl catalogheaza pe Suveran drept un neputincios și un lipsit de afecțiune, deși, probabil, toți poartă lupte lăuntrice intense în privința aceasta. Luptele lăuntrice sunt de înțeles, înfrîngerile însă nu. Adică, e de înțeles că ești ispitit să crezi că El e neputincios și rău pentru că ție ți se întîmplă răul, dar nu ești îndreptățit să fii înfrînt de ispită și să concluzionezi că Dumnezeu e așa, cînd nu este.

Dumnezeu vrea să fie caracterizat într-o manieră fidelă în orice situație. E puternic, drept, bun mereu? Dacă da, atunci spune-I mereu că e astfel.

În comparație cu cît au suferit și suferă unii oameni ai lui Dumnezeu, mi-e și rușine să spun că eu am suferit ceva pe pămînt. Dacă mă gîndesc la martiri, nu îndrăznesc să spun că am plătit prețuri de dragul lui Cristos. Nu scriu ca un expert în suferință. Nu sunt așa ceva. Dimpotrivă, am falimentat de multe ori atunci cînd mi s-au întîmplat unele lucruri rele, multe din ele poate chiar nesemnificative. Nu m-am purtat într-un mod vrednic de unul care pretinde că-L cunoaște îndeaproape pe Stăpînul drept și iubitor al lumii. În loc să-L cinstesc, L-am acuzat de rău. Ce scriu, scriu și pentru mine și pentru cei care vor fi lîngă mine atunci cînd vor veni momente grele ca, atunci cînd mă voi mînia pe Stăpîn, să mă sfătuiască înțelept. Nu scriu cu aroganța omului care se simte bine la adăpost, fiind ferit de rău și fiind gata să dea lecții bieților oameni zdrobiți de suferință. Scriu cu milă pentru cei ce suferă profund, dar și cu frică de ceea ce poate oricînd să vină asupra mea. Cu toate acestea, pledez pentru suveranitatea divină, deși o înțeleg în parte și adesea mă răzvrătesc împotriva ei.

Testul cunoașterii și iubirii Stăpînului acestui univers nu este priceperea în detaliu a suveranității; nu este nici abilitatea de a răspunde la multele De ce-uri?; nu este nici conștientizarea felului în care răul prin care treci se potrivește în puzzle-ul vieții; și nu este nici înțelegerea completă a modului în care răul se raportează la dreptatea și afecțiunea divină. Testul constă în încrederea în acest Stăpîn.

p.s. Am scris și cu gîndul la O ZI DE DURERE. E 1 AN DE-ATUNCI! EU ZIC CĂ DACĂ CINEVA POATE MÎNGÎIA, ACELA E SUVERANUL. MÎNGÎIEREA E MÎNGÎIERE NUMAI DACĂ EL E SUVERAN. SPERANȚA E SPERANȚĂ NUMAI ÎN LUMINA SUVERANITĂȚII. CÎT DE IMPORTANT ESTE CA, ÎN DURERE, SĂ NU NE DEPĂRTĂM DE EL, CI SĂ CĂUTĂM SPRIJINUL LUI!

Doamne, Tu nu vezi că mi-am spălat mașina?!

Nu o dată s-a întîmplat să plouă imediat după ce am spălat mașina. Nu mi-a plăcut.

Vreau să nu plouă cînd îmi spăl mașina, dar aș vrea să plouă cît de des ca să ude gazonul și florile din curte. Dacă se poate să plouă și să nu plouă în același timp ar fi perfect. Să plouă pentru gazon și flori, dar să nu plouă pentru mașină, cu excepția momentelor cînd e foarte murdară! Sau să nu plouă decît după ce mașina ajunge „în siguranță” în garaj. N-aș vrea să plouă cînd mă plimb pe afară, dar uneori îmi place să plouă cînd sunt înăuntru. Uneori cînd plouă, n-aș vrea să plouă prea mult, alteori, îmi doresc să plouă mai mult. Într-o zi n-aș vrea să plouă între anumite ore, între care poate în altă zi aș vrea să plouă. N-aș vrea să fie înnorat cînd merg la mare. Aș vrea să fie cald, dar nu extrem de cald să nu poți respira. Aș vrea să adie vîntul, dar să nu bată prea tare. Dacă se încălzește prea tare, ar fi bine să apară cîțiva nori. Să nu plouă, ci doar să se răcorească o idee. Să nu fie sub 30 de grade, ci puțin peste, dar nu prea mult peste, că devine insuportabil. Nu-mi place că s-a cam răcit vremea la sfîrșitul lui august. Aș fi vrut să fie mai cald și căldura să țină pînă-n septembrie, dacă se poate pînă la sfîrșitul lui septembrie și chiar începutul lunii următoare și, după o toamnă nu foarte ploioasă, să urmeze o iarnă nu foarte geroasă, dar cu zăpadă, însă nu foarte mare ca să pot circula cu mașina și nu tot timpul pentru că, pînă la urmă, ajung să mă satur de ea.

Cam acestea ar fi cîteva toane ale unui singur om. Chiar dacă acestea nu sunt rostite cu voce tare, ele totuși sunt gîndite deseori. Presupun că unele s-ar suprapune cu dorințele altor oameni, altele însă nu. Fiecare cu dorințele și capriciile lui!

Ce să facă Dumnezeu? Cum să facă? Să facă după cum își dorește unul sau după cum își dorește altul? Să trimită ploaie și să nu trimită ploaie în același timp? Să facă să fie senin și înnorat în același timp? Da, El face asta, însă nu pentru cei care locuiesc în aceeași zonă. E imposibil să plouă și să nu plouă în același timp pentru cei care locuiesc în același loc. Cînd plouă, și grădina mea și grădina vecinului sunt udate.

Ce fel de Dumnezeu ne dorim să avem? Dar, mai bine ne-am întreba, ce fel de Dumnezeu e Dumnezeu? Indiferent cum ne dorim noi să fie, El este și rămîne la fel. Dacă nu-L cunoaștem e problema noastră, drept dovadă că de multe ori, dacă nu o spunem răspicat, cel puțin gîndim în felul de mai sus. Un Dumnezeu supus smiorcăielilor și toanelor noastre nu există! Ar fi bine să ne obișnuim cu ideea și ar fi bine să începem să ne gîndim că e mai bun un astfel de Dumnezeu decît oricare altul. În timp ce mașina pe care tocmai ai spălat-o a fost stropită de ploaie, Dumnezeu a udat gradina vecinului tău care n-are nici mașină și nici prea multe alte lucruri, dar care se ruga insistent să plouă pentru că la mijloc erau chestiuni de viață, de supraviețuire, de recoltă, nu de a avea mașina lustruită, ceea ce nu e rău în sine.

Ce bine că Dumnezeu face ce vrea în lume! Ce vrea El e cel mai bine pentru pămînteni, indiferent că lor le place sau nu.

Să avem dorințe, dar să încetăm cu smiorcăielile! Dumnezeu e singurul Stăpîn în lume!

P.S. Apropo, pentru unii ploaia înseamnă spălarea mașinii, nu murdărirea ei!

P.P.S. Lucrurile se complică puțin cînd tema suveranității e discutată în raport cu alte probleme mult mai sensibile ale vieții. Despre asta însă, într-un articol viitor.

Părtăşie imposibilă!? (Duhul care divide)

Tot legat de subiectul darurilor miraculoase ale Duhului şi valabilitatea lor astăzi, Wayne Grudem încearcă să răspundă la o altă întrebare: E posibil ca cinci oameni cu puncte de vedere diferite legate de acest subiect să fie prezbiterii aceleiaşi biserici? Grudem crede că printr-un efort considerabil, lucrul acesta e posibil.

Din nou, convingerea aceasta mi se pare nerealistă. Bineînţeles, sunt şi întotdeauna (în creaţia aceasta) vor fi lucruri asupra cărora credincioşii nu vor cădea de acord, însă nu toate lucrurile divid! Nu toate trebuie să dividă! Problema vorbirii în limbi, a interpretării acestora, a profeţiilor şi a minunilor nu este o problemă care nu divide. Ea, în mod inevitabil, divide. Nu poţi să-i ţii la un loc pe cei care cred că nu există în prezent vorbire în limbi, profeţii şi darul vindecării cu cei care cred în valabilitatea lor pentru astăzi. Cei dintîi cred despre cei din urmă că nu experimentează decît nişte devieri de la Scriptură, nişte contrafaceri sau chiar nişte influenţe demonice. Cei din urmă cred despre cei dintîi că limitează lucrarea Duhului, împotrivindu-I-se.

Cînd vine vorba de prezbiteri, cei aşezaţi în fruntea bisericii pentru a da o direcţie, e extrem de discutabil în ce măsură un cesaţionist, un semi-continuaţionist, un continuaţionist convins şi un continuaţionist penticostal (sau chiar carismatic) pot fi prezbiterii aceleiaşi biserici. Nu vor predica despre problema darurilor miraculoase? Vor predica, dar vor lăsa libertate adunării să se manifeste cum vrea? Oare din cei 4-5 prezbiteri niciunul nu va susţine că înţelegerea lui e biblică iar celelalte nu? Oare toţi vor plasa problema în totalitate în sfera subiectivului? În cartea editată de Grudem fiecare din cei 4 autori (depinde dacă spunem asta şi despre Saucy) încearcă să demonstreze că perspectiva lui e cea biblică, iar celelalte sunt greşite. Dacă în întocmirea unei cărți apar numeroase neînțelegeri, cu cît mai mult aceste neînțelegeri fac (poate) lăudabila preocupare a lui Grudem imposibilă!

Subiectul valabilităţii darurilor miraculoase pentru astăzi este, în mod inevitabil, un subiect care divide biserica; şi o divide NU în oameni mîntuiţi şi oameni nemîntuiţi, CI la nivelul părtăşiei acestora.

Duhul Care ne uneşte este, pînă la urmă, şi Duhul Care ne divide (bineînțeles, El nu ne divide în aceleași lucruri în care ne unește!). Nu mă refer la simplul fapt că divizările au loc din cauza unor neînțelegeri pe marginea Duhului. Mă refer la faptul că El încurajează aceste separări. El divide nu în sensul că e sursa a ceva rău, dar El doreşte, încurajează şi călăuzeşte un creştin la separare de practici nebiblice. În sensul acesta El divide (deşi El nu e sursa certurilor). Indiferent de care parte ar fi adevărul în problema aceasta, chestiunea în sine duce la o separare.

Din aceste motive următoarele cuvinte ale lui Grudem mi se par nerealiste. Ar fi mai multe lucruri de comentat pe marginea lor, dar mă opresc aici. Grudem afirmă:

I don’t know what the other authors might say, but my answer is this: I think we would have to work hard to find some „neutral” vocabulary that we as elders could use to refer to certain experiences and phenomena in the life of the church. I think we would have to work hard  at allowing a variety of kinds of home fellowship groups with different emphases and different styles (and perhaps different things happening!) I think that we would have to spend regular hours in prayer and earnest discussion together to be sure that the overall focus of the church was on Christ and the advancement of his kingdom. I think that we would have to work hard at letting the congregation know that, though we differed on certain doctrinal matters, we greatly appreciated each other’s gifts and ministries.
But after acknowledging those challenges, and yet knowing these other four men as I do, I really think that it would work. I think that we could live and minister and pray together. I think we could offer pastoral care to one another and to each other’s families. I think that we could frequently know times of incredible depth of intercession together for the work of the church. In fact, if this were to happen, I think that it might even be the most exciting and enjoyable time of ministry that any of us had ever known. And I think that the Lord himself would take delight in it and would enjoy fellowshiping with us and blessing us, and would tell, „How good and pleasant it is when brothers live together in unity!… ” (Psalm 133) (p. 348-349).

Despre darurile miraculoase ale Duhului Sfînt – Să fie oare așa???

La finalul cărții al cărei editor este (Are Miraculous Gifts for Today?, Four Views), o carte care prezintă 4 puncte de vedere cu privire la darurile miraculoase ale Duhului Sfînt (vorbirea în limbi, interpretarea lor, profețiile, darul de vindecător, minunile) și problema valabilității lor pentru astăzi, Wayne Grudem încearcă să răspundă la întrebarea „Care este preocuparea esenţială a creştinilor, în general, faţă de problema darurilor miraculoase?” Opinia lui este că nu există un interes aparte din partea creştinilor pentru acest subiect, astfel încît creştini cu convingeri diferite pot foarte uşor să se închine împreună în aceeaşi biserică pentru că, de fapt, toţi caută să fie în prezenţa lui Dumnezeu şi să aibă o experienţă personală mai profundă a lui Dumnezeu.

Grudem afirmă:

I don’t think that the differences we usually talk about among our churches  are their deepest concern. I do not think most Christians care deeply whether the pastor wears a coat and tie or a sweater or a robe, or whether the church has an Anglican liturgy or a Baptist order of service or charismatic spontaneity with tongues and prophecies. I don’t think they care deeply whether the church leads music with an organ or with a guitar, or teaches that you should be baptized in the Holy Spirit or filled with the Holy Spirit. These matters are of some importance, but they are not matters of deepest concern.
I think what people really want is to be in the presence of God. They want to have a deeper personal experience of God as they participate in church life week by week. (347)

Indiferent care este punctul de vedere pe care un creştin îl îmbrăţişează vis-a-vis de acest subiect, opinia lui Grudem este nerealistă, pentru bisericile din România cel puțin. El scrie într-un context diferit, însă tonul lui nu este doar descriptiv, ci și prescriptiv. Cu alte cuvinte, el ne îndeamnă să adoptăm o astfel de postură față de problema aceasta.

Acesta nu pare însă a fi un sfat realist, dar nici benefic.

Mi se pare mie că, în general, creştinul caută părtăşia unei biserici în care poate să fie în prezenţa lui Dumnezeu, experimentîndu-L, în termenii pe care el îi consideră biblici. Și dacă lucrurile nu ar fi așa cum mi se par mie (aspectul descriptiv), cred că așa ar trebui să fie (aspectul prescriptiv). Nu ne putem ascunde sub pretextul căutării prezenței lui Dumnezeu și al experimentării Lui. Există anumiți termeni în care lucrurile acestea (căutarea și experimentarea prezenței lui Dumnezeu) trebuie să aibă loc.