Să ne numărăm bine zilele! Ziua 1, ziua 2, ziua 3… ?! (PROPUNERE)

Datorită Psalmului 90:12 unii oameni s-au gîndit să-și numere zilele trăite pînă-n prezent. Aceasta nu e o preocupare nechibzuită, bineînțeles. Să numeri zilele trăite pînă-n prezent reprezintă, cred, o activitate înțeleaptă. În felul acesta numeri o mulțime de binecuvîntări, dar tot în felul acesta vezi și că ești totuși efemer. Viața trece repede, iar trecutul, care devine din ce în ce mai mare, ne mărturisește asta. Pe măsură ce trecutul crește, viitorul (pe pămînt) se micșorează și, astfel, odată cu acesta din urmă și restul zilelor noastre.

Nu mi se pare însă că Psalmul 90:12 ne îndeamnă să privim în trecut. Da, în psalm, se subliniază vremelnicia pămîntenilor păcătoși (v 3-6), dar cred că versetul 12 este plasat în mijlocul frămîntării lui Moise nu din cauza vremelniciei omului, ci datorită mîniei divine ce apăsa asupra evreilor. Contextul posibil, dacă nu probabil, al psalmului este acela al groazei lui Moise în fața pedepsei divine împotriva generației de evrei condamnate la 40 de ani de pribegie prin pustiu. Văzînd ani la rînd cum semenii lui mureau datorită acestei urgii, omul lui Dumnezeu face constatări pe marginea lucrurilor la care era martor (vezi, de exemplu, versetele 7-10). După acestea, versetul 11 lansează o întrebare cheie, importantă pentru viața poporului evreu, dar și pentru înțelegerea următorului verset. Ca să parafrazez versetul 11, întrebarea pare să fie următoarea: E cineva care știe să trăiască în conformitate cu sfințenia lui Dumnezeu și cu teamă față de El? Întrebarea din verset conține și soluția în cuvintele așa cum se cuvine să se teamă de Tine (sau potrivit cu temerea de Tine conform GBV, București 2001). Întrebarea aceasta nu aștepta un răspuns negativ, Doamne ferește! Un răspuns negativ (nu, nu este nimeni care să se teamă de Tine așa cum se cuvine) ar fi însemnat că nimeni nu urma să mai ajungă în Canaan, Dumnezeu omorîndu-i pe toți datorită neevlaviei. Întrebarea e menită tocmai să realizeze ceva bun, să inoculeze evlavie în oameni, evlavie de care era nevoie în relația cu acest Dumnezeu sfînt.

În versetul 12, dincolo de rugăciune, se află răspunsul. Acela este omul care cunoaște adevărata înțelepciune, cel care își numără bine zilele, iar un astfel de om este numai acela care trăiește conștient de sfințenia lui Dumnezeu și cu teamă față de El. Probabil e mai bine să înțelegem termenul ebraic chein din versetul 12 în sensul de astfel (GBV, București 2001) și nu neapărat de bine. Cuvîntul astfel indică o corespondență între conținutul versetului 12 si cuvintele așa cum se cuvine să se teamă de Tine din versetul anterior, făcînd trimitere la el. Și într-un caz și în celălalt se face referire la un standard în lumina căruia ei trebuiau să trăiască. Așadar, prin să ne numărăm astfel zilele ni s-ar spune să trăim în conformitate cu evlavia tocmai menționată. Versetele ulterioare (v 13-17) sunt, în mod evident, concentrate pe zilele care urmează, nu pe zilele care au trecut.

Prin urmare, versetul 12 pare să nu comunice ideea: cine-și numără zilele și înțelege că e vremelnic e înțelept, deși asta este totuși înțelepciune. El nu pare să comunice nici ideea: uitați-vă în trecut, la ce s-a întîmplat pînă acum în toți acești ani și veți deveni mai înțelepți, deși oricare s-ar fi uitat în trecut ar fi învățat lecții foarte importante. Și nici: numărați zilele care v-au mai rămas ca să vă înțelepțiți. A număra zilele pe care le mai ai de trăit nu constituie, în sine, evlavie și înțelepciune, deși, ce-i drept, ar putea contribui la acestea. Chiar dacă cei care știau că nu vor intra în Canaan puteau identifica zilele pe care le mai aveau de trăit, Moise pare preocupat de generația de atunci, dar și de copiii lor (v 16). E posibil, mai degrabă, ca versetul să exprime dorința pentru evrei de a deveni temători de Dumnezeu, lucru care i-ar fi ținut departe de răzvrătire împotriva Domnului și care le-ar fi garantat favorul viitor al lui Dumnezeu, favor despre care se vorbește începînd cu versetul 13.

Așa că, să ne numărăm astfel zilele pe care le mai avem de trăit: să vrem să trăim cu evlavie, în teamă de Domnul și în înțelepciune, să avem o astfel de perspectivă asupra vieții noastre. O altfel de viață este condamnată la pedeapsa urgiei divine și… cine ar vrea să trăiască astfel?

P.S.

Pentru o părere interesantă pe marginea Ps 90:12 vezi și următorul articol: CITEȘTE AICI.

Reclame

Doamne, Tu nu vezi …?! (Pledoarie pentru suveranitate. Partea a doua).

Spuneam CE BINE CĂ DUMNEZEU FACE CE VREA ÎN LUME! CE VREA EL E CEL MAI BINE PENTRU PĂMÎNTENI, INDIFERENT CĂ LOR LE PLACE SAU NU. Cînd încercăm însă să trecem de la lucruri banale, toane, capricii, mofturi, la probleme mai sensibile, situația se complică.

Mai mult decît a fi preocupați cu lustruirea mașinii, pămîntenii se confruntă cu cancerul, SIDA, avortul, suicidul, adulterul, divorțul, pornografia, imoralitatea, abuzul, crima, războiul, foametea și multe altele.

Explicațiile nu se schimbă. Dumnezeu e același. E suveran. Face ce vrea, iar ce face e cel mai bine. Totuși, lucrurile sunt mult mai sensibile. Oamenii suferă, își pun o mulțime de întrebări, au neliniști imense, zguduitoare, nu întrevăd nicio rază de speranță, pun la îndoială multe lucruri, Îi cer socoteală Stăpînului, Îl renegă, încep să-L urască, să fie dezgustați de o astfel de administrare a evenimentelor din viața lor și din lumea întreagă. Că ploaia ajunge să-ți murdărească mașina nu mai merită nicio atenție. Problemele aici sunt nespus mai mari sau, poate, acestea sunt problemele, nu altele!

Chiar dacă oamenii sunt responsabili pentru ceea ce fac, în cele din urmă Dumnezeu pare să fie tras la răspundere pentru toate.

Suveranitatea nu e echivalentul fatalismului. Fatalismul e impersonal. În fatalism nimeni nu se află dincolo de ce se întîmplă. Suveranitatea însă implică un Dumnezeu personal. Poate că există tendința de a crede că fatalismul ar fi evitat multe întrebări, acuze, blasfemii…, dar nici n-ar fi încurajat speranța! Poate că există o și mai puternică tendință (cel puțin pentru o anumită categorie de oameni) de a tînji dupa un Dumnezeu real, dar lipsit de suveranitate, însă aceasta pare să fie o idee mult mai problematică decît cea a fatalismului (asupra căreia nu insist acum). Suveranitatea divină e manifestarea dreptului, autorității, puterii, voinței și înțelepciunii lui Dumnezeu. Ea însă nu e lipsită de afecțiune. Ea e dreaptă, dar nelipsită de dragoste.

Într-un sens, Dumnezeu se află în spatele tuturor lucrurilor care se întîmplă în lume, însă tot ce face El e drept și bun! Părerea mea despre suveranitate mă conduce la o astfel de afirmație. Orice interpretare a suveranității care separă chiar și cel mai neînsemnat lucru din lume de domnia universală a lui Dumnezeu pare să fie defectuoasă.

Prezența suferinței în lume nu neagă suveranitatea divină după cum zgura nu neagă prezența aurului sau după cum norul nu neagă albastrul senin de deasupra lui sau după cum întunericul nu neagă realitatea luminii. Pe lîngă asta, pentru ca cineva să nege suveranitatea, trebuie dovedit că Dumnezeu nu e în stare să administreze răul, dar asta nu poate fi dovedit tocmai pentru că Dumnezeu gestionează răul foarte bine și, mai mult de-atît, îl rezolvă. Isus Cristos e soluția lui Dumnezeu la rău. Suferința e dureroasă, dar răul e administrat de Dumnezeu. În cele din urmă, Dumnezeu va eradica răul. Dacă încă răul e prezent, lucrul acesta se datorează faptului că n-am ajuns la ”în cele din urmă”. O, da, în cazul în care am ajunge la ”sfîrșit” cu un rău prezent și triumfător, Dumnezeu ar fi un neputincios și un înșelător. Dar, nici nu trebuie să ajungi la sfîrșit ca să vezi că El e suveran. Pentru unii oameni moartea a fost cîștig, închisoarea a fost un prilej de laudă și de răspîndire a Evangheliei și a Numelui lui Cristos, un prilej de întărire a celor care sufereau pentru Cristos. Dar ce să facem, astăzi trăim într-o vreme în care facem tot posibilul să trăim cît mai mult, mai sănătos și mai în siguranță! Sunt pentru a trăi sănătos. Cred că a trăi nesănătos e păcat (nu acesta e argumentul împotriva tutunului?). Mă tem însă că mulți oameni fac tot posibilul să trăiască cît de mult posibil pe pămînt, fără însă să se mai pregătească pentru sau să se gîndească la veșnicie. Nu e exclus ca Diavolul să folosească acest lucru bun (preocuparea pentru sănătate) în avantajul lui, ca să ne distragă atenția de la viața fără sfîrșit. Mi se pare că, în fond, oamenii vor să trăiască cît mai mult, nu neapărat cît mai sănătos. Pe de altă parte, n-ar fi rău să vedem cît de preocupat a fost Pavel pentru sănătatea sa fizică și pentru siguranța lui în lucrarea pe care a îndeplinit-o pentru Dumnezeu. Noul Testament, mai mult decît Vechiul, ne prezintă o imagine opusă mentalității firești a omului. Vrei să cîștigi viața? Trebuie să fii gata să mori. E logica lui Dumnezeu. Pentru că cel mai bun lucru este să-și pună omul încrederea în Dumnezeu, Dumnezeu îl trece pe om prin pericole de moarte și chiar prin evenimentul morții. Deci, dimensiunea sfîrșitului (escatologică) e importantă în discuția aceasta, dar dacă ne uităm bine, nu trebuie să ajungem la sfîrșit ca să vedem că răul e învins de Dumnezeu. Pe lîngă asta, să nu uităm că răul a fost învins în trecut, la cruce.

Culmea este că în ciuda tuturor lucrurilor care se petrec în lume, Dumnezeul suveran, drept și iubitor în același timp, cere să fie îmbrățișat, iubit, adorat.

Cum poate un astfel de Dumnezeu suveran să fie îmbrățișat, iubit și adorat de o persoană care suferă de cancer? Nu putea El să facă altfel? Putea! Nu a vrut să facă altfel? Într-un mod brut, se poate spune că nu a vrut. E important însă să se sublinieze că voința Sa nu este rău intenționată, iar puterea Lui nu este despotică. Suveranitatea trebuie recunoscută mereu, dar niciodată nu trebuie separată de afecțiunea divină.

Există mulți oameni care, atunci cînd le-a fost bine, L-au sfidat pe Dumnezeu, însă cînd au trecut prin rău, L-au căutat și L-au cunoscut. Există oameni care I-au fost credincioși Suveranului și cînd le-a fost bine și cînd le-a fost rău. Nu toți suferinzii Îl catalogheaza pe Suveran drept un neputincios și un lipsit de afecțiune, deși, probabil, toți poartă lupte lăuntrice intense în privința aceasta. Luptele lăuntrice sunt de înțeles, înfrîngerile însă nu. Adică, e de înțeles că ești ispitit să crezi că El e neputincios și rău pentru că ție ți se întîmplă răul, dar nu ești îndreptățit să fii înfrînt de ispită și să concluzionezi că Dumnezeu e așa, cînd nu este.

Dumnezeu vrea să fie caracterizat într-o manieră fidelă în orice situație. E puternic, drept, bun mereu? Dacă da, atunci spune-I mereu că e astfel.

În comparație cu cît au suferit și suferă unii oameni ai lui Dumnezeu, mi-e și rușine să spun că eu am suferit ceva pe pămînt. Dacă mă gîndesc la martiri, nu îndrăznesc să spun că am plătit prețuri de dragul lui Cristos. Nu scriu ca un expert în suferință. Nu sunt așa ceva. Dimpotrivă, am falimentat de multe ori atunci cînd mi s-au întîmplat unele lucruri rele, multe din ele poate chiar nesemnificative. Nu m-am purtat într-un mod vrednic de unul care pretinde că-L cunoaște îndeaproape pe Stăpînul drept și iubitor al lumii. În loc să-L cinstesc, L-am acuzat de rău. Ce scriu, scriu și pentru mine și pentru cei care vor fi lîngă mine atunci cînd vor veni momente grele ca, atunci cînd mă voi mînia pe Stăpîn, să mă sfătuiască înțelept. Nu scriu cu aroganța omului care se simte bine la adăpost, fiind ferit de rău și fiind gata să dea lecții bieților oameni zdrobiți de suferință. Scriu cu milă pentru cei ce suferă profund, dar și cu frică de ceea ce poate oricînd să vină asupra mea. Cu toate acestea, pledez pentru suveranitatea divină, deși o înțeleg în parte și adesea mă răzvrătesc împotriva ei.

Testul cunoașterii și iubirii Stăpînului acestui univers nu este priceperea în detaliu a suveranității; nu este nici abilitatea de a răspunde la multele De ce-uri?; nu este nici conștientizarea felului în care răul prin care treci se potrivește în puzzle-ul vieții; și nu este nici înțelegerea completă a modului în care răul se raportează la dreptatea și afecțiunea divină. Testul constă în încrederea în acest Stăpîn.

p.s. Am scris și cu gîndul la O ZI DE DURERE. E 1 AN DE-ATUNCI! EU ZIC CĂ DACĂ CINEVA POATE MÎNGÎIA, ACELA E SUVERANUL. MÎNGÎIEREA E MÎNGÎIERE NUMAI DACĂ EL E SUVERAN. SPERANȚA E SPERANȚĂ NUMAI ÎN LUMINA SUVERANITĂȚII. CÎT DE IMPORTANT ESTE CA, ÎN DURERE, SĂ NU NE DEPĂRTĂM DE EL, CI SĂ CĂUTĂM SPRIJINUL LUI!

MerCy Christmas, everyone!!!

Sărbătoarea, în sine, e menită să inspire și să exprime bucurie. Fără bucurie nu se poate spune că cineva sărbătorește ceva. Așa că urarea Merry Christmas! comunică acest lucru. De fapt, ea include ideea de sărbătoare (mas), ideea de bucurie (Merry), dar, ceea ce este cel mai important, esența sărbătorii și a bucuriei (Christ). Da, e vorba de sărbătoarea lui Cristos, un praznic ce trebuie să includă sentimentul și starea de satisfacție. Cristos este motivul praznicului și al fericirii noastre. Centrate în Cristos, praznicul și bucuria sunt justificate, altfel Merry Christmas! nu e decît o formulă de prost gust. E vorba de prostul gust al celor care își manifestă exaltarea în jurul unor chestii ba sclipitoare, ba mutilate, ba slăninoase … Și noi am făcut bradul, mîncăm porcării, mergem la patinoar (doar e sezonul, nu?). Problema e însă următoarea: dacă n-ar mai fi lucrurile acestea din urmă, ar mai fi sărbătoare? Eu zic că ar trebui să fie, iar intensitatea și bucuria ei să nu scadă deloc, ceea ce înseamnă că lucrurile respective nu sunt inerente praznicului acesta. Pot fi (deși nu e neapărat) doar elemente auxiliare, în sensul că la orice sărbătoare lumea gătește altfel, pune mai multe flori în casă, aranjînd lucrurile deosebit de restul zilelor.

Isus Cristos S-a născut! Aceasta e, într-adevăr, o veste extraordinară. Bine, că S-a născut nu înseamnă că are început, pentru că nu are. El e veșnic. Există un început în trup, dar asta e altceva și, oricum, nu schimbă deloc datele problemei. Putem spune că S-a întrupat, că a intrat în lume, că a venit în lume, cum de altfel vorbește și Scriptura (vezi, de exemplu, 1 Tim 1:15: Cristos Isus a venit în lume). El e o ființă slăvită. Slava Sa nu poate fi mai mare și nici mai mică. Sărbătoarea nașterii Lui nu implică un cîștig personal al lui Isus și asta pentru că El nu a venit în lume pentru El, ci pentru noi. De fapt, prilejul central de bucurie al evenimentului este tocmai faptul că Isus Cristos a venit în lume ca să-i mîntuiască pe păcătoși (1 Tim 1:15). Așa că această sărbătoare închinată Lui e un motiv de bucurie pentru păcătoși, pentru că ei au primit și primesc milă de la Isus.

Altfel spus, lumea în care a intrat El e murdară, e păcătoasă, e pierdută. Imaginea aceasta nu încurajează și nu inspiră deloc nici sărbătoare, nici bucurie.  Asta înseamnă că motivul vreunei sărbători nu rezidă în lume. Singurul lucru care face diferența este Cristos care a venit în lume să arate milă (Pavel, apostolul: mi s-a arătat îndurare; 1 Tim 1:16).

De ce sărbătoare? De ce bucurie? Datorită milei cristice. Altceva? Simple elemente auxiliare.

Un Merry Christmas îl pot avea doar aceia care sunt îngroziți de păcatul lor și care găsesc alinare în mila lui Isus Cel Iertător! Cristos n-a venit să așeze o instalație pe brad, să pună cadouri sub acesta, să mănînce cîrnați și tobă (God forbid!), să Își achiziționeze o pereche de patine, să-l tragă de barbă pe Moș Crăciun sau să facă un om de zăpadă, CI a venit să ofere iertare de păcate pentru cei împovărați. Aceasta e sărbătoare, nu alta!

MerCy Christmas, everyone!!!

Cristosul înălțat în moarte și … admirabila admiratoare

Cu tristețe am fost surprins de vestea îmbolnăvirii ei. De cînd am auzit despre acest lucru n-am încetat să mă rog pentru ea. La un moment dat am fost peste măsură de entuziasmat de vestea că n-au mai fost găsite celule bolnave în trupul ei și am crezut că toate problemele s-au rezolvat. Atunci am zis, ceea ce zisesem și înainte, în rugăciune: Doamne, înalță-Ți Numele! Înalță-l, Doamne! După cîteva zile am fost surprins și îndurerat de anunțul morții. Adevărul, de care am fost conștient tot timpul petrecut cu gîndul la situația aceasta, e că Domnul Își înalță Numele atît în viață, cît și în moarte (Filipeni 1:20).

Vedeți, noi, de cele mai multe ori, privim din partea aceasta a lumii și foarte puțin sau mai deloc din partea cealaltă. Nu vreau să zic că e greșit să privim din partea aceasta, dimpotrivă este natural, omenesc, doar, pînă la urmă, Dumnezeu este Cel Care ne-a făcut pămînteni. E firesc să îi plîngem pe cei dragi, să simțim durere pentru ei, să percepem moartea așa cum de fapt și este, ca pe o despărțire, ce-i drept, temporară doar. Așa că cei cuprinși de durere, dacă mai au lacrimi, pot plînge și poate e mai bine să zic că ar trebui să facă asta. Nu e normal să eziți să simți durerea unei astfel de pierderi imense, ar fi nenatural, neomenesc, chiar inuman.

Dar, dacă zilele acestea soarele a apus de partea aceasta a lumii, de partea cealaltă el a răsărit și strălucește în toată splendoarea.

Astăzi suntem triști, dar, deși nu vreau să înlătur durerea pierderii (pentru că oricum nici n-aș putea și poate că ar fi greșit să încerc să fac așa ceva), vreau să vă provoc să vă gîndiți la cei credincioși care pleacă din lumea aceasta. Ce fac ei după ce mor? Poate că suntem tentați, în fața unei astfel de pierderi, să ne uităm exclusiv la ce se vede, la lume, la mormînt, la durerea din inima noastră, dar mai puțin sau deloc la ce nu se vede cu ochiul acesta. Totuși, e important ce fac cei credincioși după moartea lor, nu? Eu zic că e important atît pentru ei, cît și pentru alții.

De un lucru sunt sigur. Ei admiră cerul. Biblia e destul de clară în această privință. Ne vom bucura de glorie pentru totdeauna și niciodată intensitatea admirației noastre, care va fi maximă, nu va scădea atunci.

Ea d-abia a intrat acolo. Ce credeți că face? Admiră. Încîntarea cerească i-a luat în stăpînire simțirile. Nimic nu este mai frumos. Nimic nu se compară cu ce admiră ea acum. Nimic nu poate fi mai de dorit. E atît de frumos ce vede încît poate că am comite o fărădelege imensă să credem că ea privește în urmă sau, Doamne, ferește!, să ne dorim să lase locul acela pentru acest pămînt.

Biblia nu ne dă voie să elaborăm o întreagă teorie despre cum privesc pe pămînt cei ajunși în cer, despre cum observă tot ce se întîmplă aici, despre cum ar veghea ei asupra celor de jos, așa cum se vehiculează prin popor. Un lucru este cert, preocuparea prioritară a sfinților de acolo este lumea aceea. Și poate că ei nu privesc deloc în urmă, ci numai înainte.

Unde soarele apune e normal să fie durere, dar la fel de natural este ca admirația să predomine în locul splendorii. Parcă e un paradox. Unii plîng și suferă simțind o durere teribil de apăsătoare, în timp ce (da, în același timp!) alții se bucură într-o manieră cum deocamdată nu se poate spune. Și să fiu mai clar, unii se tînguiesc tocmai pentru persoanele care se bucură peste măsură de mult.

Acesta trebuie să fie un exercițiu al speranței pentru cei care sunt copleșiți de durere, acela de a se gîndi la sărbătoarea de sus, la care participă fără vreun regret cei pe care ei îi plîng.

Sper că nimeni nu se gîndește despre sfinții plecați: Vai, săracii  de ei! Se poate spune asta despre cei ce se tînguiesc, dar nu despre admiratorii, de acum, cerești. Cerul nu e jalnic. Moartea e dureroasă, dar cerul nu.

Spunînd aceste lucruri nu susțin că sfinții plecați, odată ajunși acolo, nu știu de unde au venit și ce s-a întîmplat cu ei, că și-au uitat părinții și frații, că sunt căzuți acolo parcă de pe altă planetă. Eu cred că ei sunt deplin conștienți de lucrurile care s-au petrecut, de cum au ajuns acolo, de tot ce au lăsat în urmă. Pe lîngă asta, eu cred că ei au așteptări. Lucrul acesta nu e de neimaginat (vezi exemplul celor care vor aștepta în cer aplicarea justiției divine, Apocalipsa 6:9-11). Acolo însă așteptarea nu e dureroasă și contaminată cu deznădejde, ci senină și fermă. Una dintre aceste așteptări poate fi cea a reîntîlnirii și revederii.

Așa că, ea, acum, admiră și așteaptă, mai mult admiră, dar și așteaptă. Admiră și așteaptă reîntîlnirea. Admiră și așteaptă să admire și alții. Admiră și așteaptă instaurarea admirației eterne pentru toți ceilalți, pregătiți pentru asta.

Pînă atunci, pînă la reîntîlnire, stați liniștiți, ea are ce să facă, admiră, admiră cerul, lucru după care noi, muritorii, tînjim sau … bine ar fi să fie așa. Dacă admiră, și nu mă îndoiesc de lucrul acesta, un lucru e sigur, nu cred că ar vrea să fie deranjată … oricum, nici nu e posibil!

În memoria unei admiratoare admirabile a cerului.
Carmina Drăgan
22 Aug 1996 – 05 Sept 2012

DESPRE ÎNVĂȚĂCEII ÎNVĂȚĂTORI, DAR ȘI DESPRE ÎNVĂȚĂTORII ÎNVĂȚĂCEI

Cu ceva timp în urmă (poate vreo cîteva luni) stăteam lîngă Dorothea ca să adoarmă. Da, e la stadiul în care trebuie să fie însoțită pentru a adormi. Suzeta este de domeniul trecutului, dar acum încă e nevoie de însoțitor de adormit. Stăteam lîngă ea în timp ce-și consuma lăpticul de seară. Dintr-o dată, a început să mă tragă cu mîna înspre ea. Nu știam exact ce vroia. Părea că vrea să stau mai aproape. Sau oare vroia să-mi spună ceva? De fapt, era vorba de amîndouă. M-a tras mai aproape de ea, și-a întrerupt preferata activitate dinaintea somnului, m-a pupat și mi-a zis bec, după care și-a continuat cina. De atunci înainte ne spune mami, bec și tati, bec, nu contează că asta se întîmplă înainte de somn, dimineața devreme, în timpul zilei, pe stradă, sau în drum spre parcul de joacă. Ador să aud de la ea asta.

Toate au început nu cu bec-ul ei, ci cu bec-ul nostru. De cînd era mai mică (vă dați seama cît de mică era dacă acum are 1 an și 9 luni), o priveam în ochi, o pupam și-i ziceam Dorothea, te iubesc!

Nu am crezut nicio clipă că atunci înțelegea ce-i spuneam, dar am fost convins că va învăța. Realitatea e următoarea: copiii sunt cei mai buni învățăcei. Ei au însă nevoie și de buni învățători.

Vorba like father, like daughter sau like, mother, like daughter este adevărată, poate în cele mai multe cazuri. E nevoie întîi de părinți exemplu, restul decurge de la sine. Aceasta este o provocare zilnică pentru mine și soția mea, dar și pentru voi care sunteți sau care vreți să deveniți părinți. Cineva spunea cu referire la altă persoană: Dumnezeu nu i-a dat copii, pentru că i-ar fi crescut ca pe sine. Nu mă pot pronunța în cazul altora, dar cert este că Dumnezeu întotdeauna știe ce face. Bineînțeles, pentru unii lipsa copiilor poate să aibă un alt motiv. Nu trebuie trase concluzii pripite, dar inima trebuie cercetată în orice situație. Totuși, pentru unii părinți, like-ul de mai sus e mai degrabă peiorativul halal. Atenție, acesta nu este vreun cuvînt ebraic sau ceva înrudit cu acesta, ci este halalul românesc.

Expert nu sunt, ba dimpotrivă, sunt destul de departe de așa ceva. Mai e mult pînă departe, vorba aia. Din cauza aceasta eu, care vreau să fiu un model pentru copilul meu, am nevoie să învăț. Unul din cei mai buni profesori la capitolul acesta îmi este chiar copilul meu. Nu de puține ori mi-am pierdut răbdarea. În situațiile respective, care n-au fost plăcute nici pentru mine, nici pentru copilul meu, copilul mi-a fost profesor, iau eu i-am fost un elev greu de cap, ca să zic doar atît. Copiii iubesc și atunci cînd părinții se poartă nebunește pentru că-și pierd răbdarea.

Aș vrea să-mi iubesc copilul și să fiu un model pentru el, dar am început de ceva vreme să învăț chiar de la el lucruri esențiale despre iubire.

Unii, din păcate, au impresia că cei mari sunt școliții planetei, iar cei mici proștii acesteia.

p.s.

Gîndurile acestea le-am scris cu mai bine de o lună în urmă. Bec-ul nu mai e bec. Ubec (ba chiar iubec) i-a luat locul. Ar fi bine dacă evoluția vorbirii și gîndirii copilului meu ar fi însoțită și de o creștere personală în domeniul despre care vorbeam mai sus. N-aș vrea ca el (copilul) să vorbească cît mai bine, iar eu, părintele, să fiu un analfabet în domeniul iubirii practice.