Sînt cesaționist, dar …

Sînt cesaționist, dar …

cred că Duhul Sfînt are de spus și de lucrat în vremea de acum mult mai mult decît cred sau dau impresia unii (mulți?) cesaționiști;

cred că Biblia nu permite o îngropare a Duhului și lucrării Duhului în zilele noastre;

cred că cesaționiștii nu trebuie să neglijeze sau să minimalizeze măreția și puterea Duhului astăzi;

cred că trebuie să se trăiască, să se roage, să se predice, să se slujească, etc., prin puterea Duhului;

cred că orice creștin trebuie să trăiască cotidianul într-o continuă supunere conștientă față de Duhul și lucrarea Sa;

cred că trebuie evitată trîndăvia vis-a-vis de cele spirituale pe motiv că Duhul nu mai realizează astăzi anumite lucrări miraculoase;

cred că încrederea deplină în lucrarea Duhului trebuie să însoțească slujirea noastră asiduă și plină de zel; absența anumitor daruri nu e o justificare pentru încrederea falsă a unora că rezultatele lucrării lor depind de ei înșiși; acestea încă depind de Duhul Sfînt;

cred că și astăzi trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să facă minuni, DAR mai cred că trebuie să Îl căutăm pe Dumnezeu și în lucrurile mărunte, naturale, din viața de zi cu zi și asta pentru că El se găsește nu numai în cele supranaturale;

cred că dacă cesaționismul a creat impresia că Duhul ar fi mai puțin activ sau vizibil astăzi este din cauza cesaționiștilor care nu au înțeles bine cum stau lucrurile.  S-ar părea că sînt creștini (mulți?) care trăiesc, slujesc, predică, se roagă, etc., de parcă lucrarea Duhului în sine ar fi încetat și nu doar anumite daruri. Acesta e un fapt trist.

Sînt cesaționist, dar …

cred că trebuie să ne amintim că același Duh din vechime este Duhul din biserică, astăzi (fără a folosi acest argument în mod nesănătos pentru continuarea unor lucruri care, în prezent, sînt absente), că, în prezent, El a dat și dă daruri duhovnicești și că El face, în prezent, minuni!

Da,

cred că Duhul realizează cercetarea, convingerea, credința, pocăința, nașterea din nou, schimbarea, sfințirea, nădejdea, etc;

cred că cele tocmai menționate sînt minuni genuine din zilele noastre înfăptuite de Duhul; de aceea, niciun cesaționist nu trebuie să aibă vreo reticiență să vorbească despre minunile lui Dumnezeu din zilele noastre;

cred că menționarea acestor miracole nu ține loc de scuză pentru absența de astăzi a unor lucrări din vechime, nu este făcută din vreun complex de inferioritate față de continuaționism, nu este o încercare de a salva reputația Duhului în era în care trăim, nu este o încercare de contrabalansare a vreunei slăbiciuni cesaționiste;

cred că acestea au fost dintotdeauna minunile cele mai minunate dintre toate realizate vreodată de și prin Duhul în viețile oamenilor.

Spunînd acestea nu vreau să diluez distincția care există între minunile Duhului, pe de-o parte, și implicarea reală a Duhului din viețile oamenilor, care însă nu intră în categoria minuni, pe de altă parte. E clar, nu trăim o serie continuă de evenimente miraculoase în fiecare secundă. Experiențele noastre nu sînt doar supranaturale, ci și naturale. Duhul se implică în ambele. Distincția aceasta trebuie păstrată. Da, totul e har pentru noi, dar nu toate experiențele noastre sînt supranaturale!

Sînt cesaționist, dar …

cred că un cesaționist veritabil trăiește prin Duhul la fel de intens ca cei din perioada sau perioadele necesaționiste;

cred că viața personală și publică a creștinului, familia sa, biserica lui Cristos, închinarea și mărturia ei trebuie să fie dovezi limpezi ale lucrării puterii Duhului. Orice faliment la acest capitol nu este (neapărat) un rezultat al sistemului cesaționist, ci al adepților lui care se fac vinovați de diverse erori.

Nu trebuie să surprindă pe nimeni faptul că Duhul a lucrat și lucrează diferit de-a lungul istoriei. Maniera de lucru e diferită, însă lucrarea Sa continuă! E clar faptul că lucrarea Duhului nu s-a petrecut în același fel în istorie și asta pentru că așa a vrut El. Și mai e clar un lucru, dacă în anumite vremi El a lucrat diferit nu înseamnă că nu a lucrat deloc.

Sînt cesaționist pentru că sînt convins că anumite daruri duhovnicești nu sînt prezente în biserică, astăzi, însă în ce privește trăirea creștină, sfințirea, închinarea, slujirea, etc., susțin și pledez pentru continuarea implicării miraculoase a Duhului.

Sînt cesaționist și, din cîte întrevăd, așa voi rămîne. Etichetele sau categoriile teologice au importanța lor. Cred în ele și sînt un susținător al folosirii lor. În mod ultim, însă chestiunea fundamentală este ce spune Biblia despre Duhul și lucrarea Sa în viețile noastre, ale celor ce trăim în această perioadă a istoriei, și cum trăim noi ce spune Biblia despre subiectul acesta.

Da,

cred că sistemul cesaționist are lacune. Nu mă refer neapărat la teoria în sine, care, ca orice altă teorie sau sistem de interpretare, are nevoie de corecturi, finisări și îmbunătățiri. Mă refer la pericolul de a fi trecut cu vederea unele lucruri esențiale din cauză că focalizarea a fost îndreptată aproape, dacă nu chiar exclusiv înspre altele, importante și ele la rîndul lor. Unii, ca soluție, emigrează înspre biserici continuaționiste; alții înspre biserici promotoare ale senzaționalismului și spectacolului; alții, spre a-și salva bisericile, adoptă curente care mai de care mai atractive. Programe stufoase, trupe de laudă și închinare, evenimente cu grămada, predicatori invitați de peste tot și mai tot timpul, etc., sînt chestiuni servite în așteptarea mult doritei treziri. Lucrul acesta e trist, dar este și de înțeles și asta pentru că bisericile care odinioară erau biserici sănătoase au pierdut din vedere chestiunile amintite mai sus. Oamenii au sesizat lipsurile, iar în consecință au căutat soluții. Trist este și că bisericile odinioară sănătoase au impresia că lupta pe care trebuie să o poarte pentru cauza Domnului este să țină și mai tare la ceea ce este de fapt o pierdere din vedere a nevoii imense după puterea Duhului astăzi. Nu există niciun dubiu în privința perdantului. Biserica sănătoasă pierde teren de ani de zile. Soluția însă nu cred că este abandonarea cesaționismului în favoarea altor teorii sau curente, ci redescoperirea lucrurilor care, din neglijență, dintr-un patos care a dus la pierderea controlului și atenției, sau din alt motiv, au fost dacă nu abandonate și uitate, cel puțin minimalizate și neglijate.

Și da, această redescoperire este în perfect acord cu rămînerea la și ancorarea doar în ceea ce este scris!

 

Anunțuri

Isus, Cel mare și puternic, și … micuța povestitoare

A fost odată ca niciodată …

Un Domnul Isus.

Şi era mare şi puternic.

Şi … într-o zi …

A mers pe mare …

Cu barca.

Şi …

Nu a căzut!

Şi a venit o furtună

Mare şi puternică.

Şi erau valuri multe…

Şi valurile …

Bum, bum.

Şi ucenicii s-au speriat.

Şi a zis:

Ssssttt! Linişte!

Aceasta este cea mai recentă formă a relatării. Ea a suferit cîteva schimbări, aş spune, foarte importante. La un moment dat povestitoarea dădea impresia că Cel mare şi puternic S-a speriat de valuri, dar nu ştim sigur dacă lucrul acesta era în mintea ei. Poate că nu. Poate că era doar o problemă de acord între subiect şi predicat. Sau poate că da, cine ştie? Oricum, după cîteva lămuriri, e fără îndoială acum că ucenicii au fost cei care s-au speriat, nu Altcineva. Era culmea ca Cel mare şi puternic să se sperie de valuri mari şi puternice. Şi dacă aşa au stat lucrurile, adică dacă nu El S-a speriat, atunci înseamnă că El a fost mai mare şi mai puternic decît valurile acelea mari şi puternice, pentru că în final El le porunceşte să facă linişte.

E de remarcat şi de apreciat felul în care este prezentată unicitatea Domnului Isus în debutul povestirii. De asemenea, de apreciat este şi faptul că Isus nu a căzut din barcă. Dacă ar fi căzut, în ce fel mai era El „mare şi puternic”? Şi apoi, dacă ar fi căzut, asta însemna că nici nu era în stare să-i ajute pe bieţii ucenici. Finalul relatării este clar, Cel mare şi puternic are ultimul cuvînt (Atenţie, la final nu avem niciun dezacord! Subiectul este „Isus”.).

La momentul acesta, la 2 ani de viaţă, cam aşa arată şi cam aşa se vorbeşte despre Isus, Cel care cu ceva timp în urmă era ISUETA, FOFOETA, FOFO, FUFUF.

Trebuie spus că, din cînd în cînd, se mai strecoară cîteva devieri în povestiri (de exemplu, Isus mai merge uneori să-Și ascută dinţii şi limba), dar cu siguranţă, lucrurile se vor limpezi în puţin timp. Lui nu-I vor mai fi atribuite imagini ale lupului din Capra cu trei iezi, dar va fi descoperit ca Cel din a Cărui gură iese o sabie cu două tăişuri, cu care pedepseşte căpriţele răzvrătite și lupii răpitori.

Trec anii şi, pe măsură ce trec, imaginea lui Isus devine tot mai clară. De fapt, cam aşa e întreaga viaţă creştină, o cunoaştere progresivă a lui Isus pînă cînd „Îl vom vedea aşa cum este” şi pînă cînd „vom fi ca El”.

Orice părinte are uriaşa chemare de a-L descoperi pe Isus copiilor lui. Copiii au nevoie şi de alte lucruri, dar dacă sunt privaţi de această Persoană, sunt privaţi de cel mai mare bine de care ar putea avea parte, iar în lumina acestei situaţii, mă întreb, la ce bun toate celelalte?

DESPRE ÎNVĂȚĂCEII ÎNVĂȚĂTORI, DAR ȘI DESPRE ÎNVĂȚĂTORII ÎNVĂȚĂCEI

Cu ceva timp în urmă (poate vreo cîteva luni) stăteam lîngă Dorothea ca să adoarmă. Da, e la stadiul în care trebuie să fie însoțită pentru a adormi. Suzeta este de domeniul trecutului, dar acum încă e nevoie de însoțitor de adormit. Stăteam lîngă ea în timp ce-și consuma lăpticul de seară. Dintr-o dată, a început să mă tragă cu mîna înspre ea. Nu știam exact ce vroia. Părea că vrea să stau mai aproape. Sau oare vroia să-mi spună ceva? De fapt, era vorba de amîndouă. M-a tras mai aproape de ea, și-a întrerupt preferata activitate dinaintea somnului, m-a pupat și mi-a zis bec, după care și-a continuat cina. De atunci înainte ne spune mami, bec și tati, bec, nu contează că asta se întîmplă înainte de somn, dimineața devreme, în timpul zilei, pe stradă, sau în drum spre parcul de joacă. Ador să aud de la ea asta.

Toate au început nu cu bec-ul ei, ci cu bec-ul nostru. De cînd era mai mică (vă dați seama cît de mică era dacă acum are 1 an și 9 luni), o priveam în ochi, o pupam și-i ziceam Dorothea, te iubesc!

Nu am crezut nicio clipă că atunci înțelegea ce-i spuneam, dar am fost convins că va învăța. Realitatea e următoarea: copiii sunt cei mai buni învățăcei. Ei au însă nevoie și de buni învățători.

Vorba like father, like daughter sau like, mother, like daughter este adevărată, poate în cele mai multe cazuri. E nevoie întîi de părinți exemplu, restul decurge de la sine. Aceasta este o provocare zilnică pentru mine și soția mea, dar și pentru voi care sunteți sau care vreți să deveniți părinți. Cineva spunea cu referire la altă persoană: Dumnezeu nu i-a dat copii, pentru că i-ar fi crescut ca pe sine. Nu mă pot pronunța în cazul altora, dar cert este că Dumnezeu întotdeauna știe ce face. Bineînțeles, pentru unii lipsa copiilor poate să aibă un alt motiv. Nu trebuie trase concluzii pripite, dar inima trebuie cercetată în orice situație. Totuși, pentru unii părinți, like-ul de mai sus e mai degrabă peiorativul halal. Atenție, acesta nu este vreun cuvînt ebraic sau ceva înrudit cu acesta, ci este halalul românesc.

Expert nu sunt, ba dimpotrivă, sunt destul de departe de așa ceva. Mai e mult pînă departe, vorba aia. Din cauza aceasta eu, care vreau să fiu un model pentru copilul meu, am nevoie să învăț. Unul din cei mai buni profesori la capitolul acesta îmi este chiar copilul meu. Nu de puține ori mi-am pierdut răbdarea. În situațiile respective, care n-au fost plăcute nici pentru mine, nici pentru copilul meu, copilul mi-a fost profesor, iau eu i-am fost un elev greu de cap, ca să zic doar atît. Copiii iubesc și atunci cînd părinții se poartă nebunește pentru că-și pierd răbdarea.

Aș vrea să-mi iubesc copilul și să fiu un model pentru el, dar am început de ceva vreme să învăț chiar de la el lucruri esențiale despre iubire.

Unii, din păcate, au impresia că cei mari sunt școliții planetei, iar cei mici proștii acesteia.

p.s.

Gîndurile acestea le-am scris cu mai bine de o lună în urmă. Bec-ul nu mai e bec. Ubec (ba chiar iubec) i-a luat locul. Ar fi bine dacă evoluția vorbirii și gîndirii copilului meu ar fi însoțită și de o creștere personală în domeniul despre care vorbeam mai sus. N-aș vrea ca el (copilul) să vorbească cît mai bine, iar eu, părintele, să fiu un analfabet în domeniul iubirii practice.

Cinste lor!

Înaintaşii sunt cei care au mers înainte, care au înfruntat vicisitudinile inerente drumului pe care păşeau; sunt cei care au pregătit calea pentru alţii, cei care au lăsat un model de urmat, cei care au fost şi sunt de admirat şi care impun respect nu pentru că au avut bogăţii sau şcoli sau realizări uriaşe în cele seculare sau anumite poziţii sociale, ci datorită frumuseţii emanate de valorile lor lăuntrice, valori în care au fost ancoraţi; sunt aceia care au ştiut să lupte cînd a fost cazul, să tacă cînd alţii îi presau să facă opusul, să strige cînd alţii le cereau să şoptească, să fie blînzi cînd cruzimea ar fi putut impresiona minţile neputincioase. Înaintaşii sunt cei care au mers înainte şi care au privit în aceeaşi direcţie datorită unei comori în care credeau. Ei s-au uitat şi înapoi, dar nu la pierderi şi suferinţe personale, nu pentru a-şi plînge de milă şi nu pentru a fi compătimiţi, ci pentru cei care aveau să calce pe aceleaşi urme.

Aşa ceva eu am avut în bunica mea. O femeie, înaintaşă? O femeie, să lupte, să fie exemplu, să modeleze vieţi? O femeie, să creadă cu tărie în cetatea eternă şi să păşească încet, dar sigur pe drumul anevoios al lumii înspre o destinaţie care întrece imaginaţia? O femeie, care să fie preocupată şi de cei din urmă? Da. Ea a fost aşa ceva pentru alţii, dar şi pentru mine.

Nu mi-a fost dat să petrec mulţi ani lîngă ea, aş fi vrut să fie mai mulţi, totuşi aceştia au fost suficienţi să mă facă să-mi doresc cu tărie să trăiesc după modelul ei.

Nu a contat pentru ea că eram prea mic şi că mă dureau genunchii, dar mă aşeza pe genunchi lîngă ea. Nu a contat că nu înţelegeam prea multe din ce zicea, dar se ruga cu voce tare lîngă mine. Nu a contat pentru ea că mă plictiseam de moarte, dar mă ducea la ora de rugăciune la biserică.

Cînd făceam prostii, îmi zicea că-i era drag de mine.

A fost o femeie puternică. Cînd unii îi vorbeau urît şi o jigneau, ea nu se certa cu ei şi nici nu le răspundea, ci se retrăgea în singurătate şi plîngea, putere care lipseşte multora.

Odată, cineva a venit entuziasmat să-i spună o viziune. Frumos, dar hotărîtă i-a replicat: „Păstreaz-o pentru tine!” La bătrîneţe nu şi-a pierdut minţile şi nici convingerile.

De muncit, a muncit săraca, mult, chiar prea mult.

Biblia…, o iubea şi o şi cunoştea. Înainte să moară cita din ea. Sub povara unei boli cumplite şi a apropierii sfîrşitului ei pe pămînt, mărturisea: „Iată că zilele mele sînt cît un lat de mînă, şi viaţa mea este ca o nimica înaintea Ta”.

În ultimele ei zile, unii au vrut să o încurajeze, dar n-au avut cum, pentru că ea i-a încurajat.

La spital, n-am putut intra să o văd. Stăteam pe hol şi plîngeam. O iubisem. Cînd doctorii au trimis-o acasă pentru că nu mai era nimic de făcut, n-am putut sta lîngă ea. Am aşteptat sfîrşitul afară din casă. Iar, cînd acesta a venit, am plîns… şi culmea, ea murise cu zîmbetul pe buze. Cei care au văzut-o au mărturisit că în clipa plecării faţa îi era senină şi zîmbea uşor. Cred că văzuse ceva, nu ştiu, dar în orice caz, nu moartea, ci viaţa. Zîmbetul a fost un semn şi pentru cei lăsaţi în urmă, zdrobiţi de pierderea ei.

Spre mormînt, cu ochii înlăcrimaţi, am mers înaintea mulţimii şi înaintea ei, cu crucea. Dar spre cer, ea plecase înaintea mea.

Aici jos, ea a lăsat o urmă şi-un model.

M-am gîndit la ea în zilele acestea de Martie. Oare cîte fete, femei, mame, bunici, surori vor fi ceea ce puţine femei au fost în lumea aceasta?

Cinste lor, înaintaşelor!

Ieri şi azi. Dar mîine? (Meditaţii şi nădejdi ale unui om efemer)

„Isus Cristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci” Evrei 13:8

Parcă ieri eram copil. Astăzi eu am un copil, iar mîine acest copil va vorbi cum vorbesc eu acum.

La fel s-au gîndit cei care au fost înainte de mine, la fel gîndiţi voi care citiţi aceste rînduri şi la fel vor gîndi cei care nu s-au născut încă.

Cînd eram mic, aveam impresia că trecerea de la 31 decembrie la 1 ianuarie era parcă o „întinerire” nu numai a planurilor, a dorinţelor, a provocărilor, ci a vieţii înseşi. Dar, nu e aşa. 1 ianuarie al oricărui an este „mai bătrîn” decît 31 decembrie al anului precedent (iată cum 1 e mai mare ca 31).

Că vrem sau ba, timpul trece … şi cu el şi noi. Cine poate nega o realitate atît de evidentă?

Aproape de fiecare dată cînd mă despart de cineva cu care, potrivit aşteptărilor, ar trebui să mă întîlnesc după puţin timp, mă gîndesc totuşi că viitoarea întîlnire s-ar putea să nu mai aibă loc. Salutările de despărţire le fac conştient de posibilităţile viitorului.

Aproape de fiecare dată cînd mă culc noaptea, mă culc cu gîndul că a doua zi s-ar putea să nu mai fie, pentru mine sau pentru alţii. Eu sau alţii foarte dragi mie s-ar putea să părăsim viaţa aceasta şi … odată lucrul acesta se va întîmpla.

Aproape de fiecare dată cînd mă rog Îi mulţumesc Domnului „şi pentru această zi”.

Avînd perspectiva aceasta, inevitabilă oricum, anticipez durerea mea şi a altora şi, mai mult, sufăr anticipat. Durerea devine cu atît mai mare cu cît persoanele acestea sunt adînc gravate în inima mea. Nu, nu e o nebunie, o nechibzuinţă, o neglijare a bucuriilor prezente şi nici măcar o fobie. Încerc să mă bucur de tot din prezent, dar nu pot trăi în ignoranţă cu privire la ziua de mîine şi la posibilităţile ei.

Ieri a trecut, azi este, dar mîine? Ce va fi mîine? Cum? Cine? De ce? Pentru ce? Pînă cînd?…

Poate că mîine vor fi multe întrebări şi puţine răspunsuri. Poate că mîine vor fi dezamăgiri, căderi, înfrîngeri, lacrimi, remuşcări, pierderi mari…

Poate că aşa va fi mîine, dar orice ar fi, mîine va fi şi speranţă.

Există două tipuri de oameni efemeri (oricum, orice om este efemer). Unul este cel al acelora care trec din lumea aceasta în lumea unde speranţele sunt împlinite. Iar celălalt tip este al acelora care trec din lumea aceasta într-un mîine continuu, extrem de întunecat şi dureros.

Diferenţa o face Isus, Isus Care este Acelaşi ieri şi astăzi şi în veac. La El nu este mîine sau, putem spune, mîine este mult prea mic pentru a fi menţionat. La El este în veac.

Dacă omul efemer nu Îl cunoaşte pe Cel care este în veac, nu poate decît să aştepte un inevitabil mîine fără de speranţă.

Ei bine, datorită Lui trecutul poate fi schimbat, prezentul e plin de har, iar mîine devine unul al împlinirii nădejdilor înalte. Datorită Lui, în ciuda pierderilor de mîine (dar nu numai), speranţa aduce reîntîlnirea celor despărţiţi pentru o vreme, a celor care au avut un numitor comun (Isus). Între noi fie vorba, reîntîlnirea aceasta este mult mai de dorit şi mai bună decît o convieţuire continuă pe acest pămînt. Datorită Lui, nesiguranţa zilei de mîine nu este o problemă pentru că oricum va fi, va fi bine, doar El poartă de grijă, nu?

Ei bine, datorită Lui, mîine orice ar fi, va fi înecat în eternitatea Sa, nu fără a-şi găsi însă explicaţia.

Pentru mine e bine pentru că Isus a intervenit în ieri şi l-a schimbat. În ce priveşte azi, El e prezent … şi ce bine e cu El. Iar mîine, orice-ar aduce, El va fi acolo.

Frumuseţea este că, în ciuda nesiguranţei prezentului şi viitorului, în ciuda tuturor lucrurilor care au şi care vor avea loc, El este Acelaşi, El nu se schimbă (lucru pe care îl comunică versetul de la început). Această permanenţă oferă vieţii nesigure stabilitate. Cine se ancorează în El, se dezrădăcinează uşor din lumea aceasta şi păşeşte în acelaşi timp într-un tărîm neschimbător, nepieritor, nestricăcios…

Fără El însă, ieri e o povară prea grea de purtat, iar azi nu e decît apăsare. Cît priveşte mîine, da, el va fi teribil şi de nedorit.

Îl ai pe Isus în viaţa ta efemeră?

„Am dansat!” (Pilda celor doi fii)

Un om avea doi copii şi, venind la cel dintîi, a spus: „Copile, du-te astăzi, lucrează în via mea”. Şi el, răspunzînd, a spus: „Nu vreau”; dar după aceea, părîndu-i rău, s-a dus. Şi, venind la al doilea, a spus la fel; şi el, răspunzînd, a zis: „Eu, domnule, mă duc”, şi nu s-a dus. (Matei 21:28-30)

Aproape de fiecare dată cînd citesc pilda celor doi fii îmi amintesc în mod expres de un episod din viaţa mea de adolescent. Nu mai ştiu exact în ce clasă eram, dar undeva între 5-8. Una din colegele de şcoală şi-a sărbătorit ziua de naştere şi a invitat şi cîţiva colegi, printre care şi pe mine.

Pentru asta am vorbit „acasă”. Mama avea încredere în mine că nu fac prostii şi … de multe ori mă dădea exemplu sorei mele. Cu o oarecare îngrijorare, m-a lăsat să merg. M-am dus acolo şi m-am comportat bine pînă la un moment dat, cînd am vrut să fac pe grozavul în faţa colegilor şi să le arăt cum dansez eu împreună cu un coleg pe una din melodiile celor de la Rednex. Ştiam că ce fac e greşit, dar am făcut asta oricum.

Cînd am ajuns acasă, mama m-a întrebat „Cum a fost? Ce-ai făcut acolo?”. Am depistat foarte uşor motivul întrebării ei. Vroia să ştie, printre altele, dacă am dansat (asta pentru că n-aş fi fost la prima abatere de genul acesta).

Nu am vrut să mint. Îmi era frică de Dumnezeu, Cel despre care tot ea mă învăţase nişte lucruri „înspăimîntătoare” (chestiuni legate de minciună şi iad…). Nu mi-a fost însă frică  suficient de mult. M-am gîndit că dacă o să-i zic „Stai liniştită! N-am dansat!” aveam să mint. De aceea, am ales o altă cale, tot greşită, dar care era mai confortabilă pentru conştiinţa mea (cel puţin aşa am sperat pe moment).

Ca să o fac să creadă că n-am dansat, am zis: „Am dansat!”, dar aşa pe un ton de parcă în niciun caz n-am făcut asta. Cumva i-am răspuns cu lucrurile la care ea se gîndea tocmai pentru a-i arăta că sunt dezamăgit că s-a putut gîndi la aşa ceva şi pentru a o face să creadă că n-am făcut nimic rău. În felul acesta am folosit cuvintele care descriau situaţia şi asta pentru că dansasem, dar pe un ton care să comunice tocmai faptul că n-am dansat deşi, nu se întîmplase asta.

După răspunsul meu se liniştise, iar apoi am auzit-o spunîndu-i sorei mele: „Vezi, Bobi este un copil credincios şi ascultător…”.

Nu ştiu dacă soră-mea a fost cea care a zis: „Nu vreau” şi care, după aceea, a făcut ce trebuia, dar eu ştiu că am zis „Mă duc, domnule” şi nu m-am dus…