Despre turnători și turnătorie. Fragmente dintr-o predică din Psalmul 52.

Unul dintre păcatele iubite de o anumită categorie de oameni este păcatul pîrei, al denunțării, al turnării. Acesta e păcatul care pentru mulți reprezintă cheia succesului și a promovării. Prin turnătorie turnătorul speră să fie promovat, să primească vreun lucru bun, să reușească în viață sau, cel puțin, să fie scutit de ceva rău. O părere bună despre sine creată în mintea celorlalți reprezintă un motiv mai mult decît suficient pentru activitatea sa mișelească. În orice caz, cel care pîrăște face asta pentru că speră să aibă parte de vreun avantaj oarecare. El nu face lucrul acesta în defavoarea sa, altfel ar face altceva. Tocmai de aceea turnătorul nu îl confruntă pe cel care greşeşte fără să trîmbiţeze în stînga şi-n dreapta greşelile respective. Interesul lui nu este să îl ajute pe semenul lui să se corecteze. Dacă ar face asta, viitorul lui promiţător ar fi năruit. Interesul lui este să se folosească de greşelile semenului pentru ca să propăşească. Nu, nu e interzis cu desăvîrșire să îi spui cuiva despre greșelile altcuiva. Una din diferențele majore este aceea că poți face asta spre binele celui care a comis greșeala sau în vederea ajutorării lui, lucru care este total absent din mintea denunțătorului. Pîrîșului nu-i pasă dacă semenul său suferă pe nedrept. Pîrîșului îi pasă doar de el și de propășirea sa, indiferent de mijloacele prin care ajunge la așa ceva. De foarte multe ori denunțul capătă nuanțe și valori eroice, laudative. Pîrîșul ajunge să creadă că asta este ce trebuie și e bine să facă în viață, de aceea el adoră să găsească momentul potrivit pentru a-și turna semenul.

Turnătorul, pe lîngă multe alte defecte, e un om mîndru. Unul dintre lucrurile principale cu care se mîndrește denunțătorul este răul pe care îl face. La urma urmei, el are un cuvînt de spus, e influent, e un om puternic, cum zice el așa se întîmplă, el nu-i un orișicare, cel puțin așa crede el. În cele din urmă turnătorul va afla că lucrurile se vor petrece nu după cum premeditează el, ci după cum plănuiește Dumnezeu. Turnătoria pînă la urmă se dovedește a fi ineficace. Dacă oamenii s-ar smeri, ei ar vedea inutilitatea și mîrșăvia turnătoriei. Un om smerit nu poate fi un turnător. Dacă cheia succesului unui om este pîra, omul respectiv nu are motive de mîndrie. Tind să cred că (mulți?) turnători, în adîncul inimii lor, se simt jalnic, realizînd că ceea ce fac e josnic, inuman, vrednic de dispreț, dar, în lipsă de altă cale de reușită în viață, fac ce pot și ei mai bine.

Turnătorul este, de fapt, un complex de calități josnice. El excelează nu numai la capitolul mîndrie, ci și la capitolele născocire, minciună, răutate, pasiune depravată, nedreptate, distrugere, lăcomie.

Pîra e un păcat foarte grav care merită o pedeapsă groaznică. Altfel spus, Dumnezeu nu suportă turnătorii, este împotriva lor și îi pedepsește. Turnătorii trebuie confruntați cu asta. În același timp, pîrîții ispitiți să devină pîrîși pentru ca astfel să scape de necazurile lor ar trebui să se gîndească mai bine înainte de a se pîngări. E mai bine să fii un pîrît la mîna bunătății divine decît un pîrîș aparent în curs de promovare asupra căruia însă planează mînia lui Dumnezeu.

E rău să fii pîrîș și e dificil să fii pîrît. E greu să fii în oricare dintre cele două ipostaze. Pîrîșului nu-i place să ajungă pîrît. Pe de altă parte, pîrîtul este ispitit să devină pîrîș, poate în felul acesta scapă de nedreptățile care i se fac. Pîrîșul (poate sau uneori) are povara conștiinței, a faptei rele pe care o comite. S-ar putea să fie bine de el pentru o anumită perioadă, însă chiar și el știe (sau poate ar trebui să i se reamintească faptul) că se-nvîrte roata. Pîrîtul, pe de altă parte, are conștiința împăcată, însă s-ar putea să sufere pe nedrept, s-ar putea să piardă ce are, să nu primească ce merită. Pîrîtul trăiește foarte mult cu speranța în dreptate, în echilibru, în îndreptarea lucrurilor. Nu e rău să trăiești cu speranță, însă e greu. Există o tensiune aici, iar ea este destul de apăsătoare.

Ca să sărim repede la final, știți ce, turnătorul toarnă pentru ca să ajungă ceva sau cineva și… nu ajunge. Omul lui Dumnezeu Îl lasă pe Dumnezeu să lucreze în viața lui, iar pentru el lucrurile vor sta altfel. Psalmul se încheie într-un mod aproape ironic la adresa denunțătorilor, însă mai mult și mai degrabă înălțător pentru omul lui Dumnezeu. În timp ce denunțătorul este praf și pulbere, omul lui Dumnezeu e ca un măslin verde în casa lui Dumnezeu, desfătîndu-se în Dumnezeu și în bunătatea Sa.

Anunțuri

Dacă îți pregătești predica mai bine cînd…

cînd predici nu la 10 sau 100 de oameni, ci la 500 sau 1000,

cînd vrei ca ascultătorii să fie impresionați de deșteptăciunea ta,

cînd e cazul ca ascultătorii să se simtă jenați că n-au remarcat pînă acum cît de strălucit ești,

cînd intenționezi să dovedești bisericii că a făcut o alegere bună cu tine,

cînd între ascultători sunt niște nou-veniți sau niște musafiri, care nu te aud săptămînă de săptămînă,

cînd anterior ai avut o predică slabă și vrei să-ți iei revanșa să nu pici de prost-predicator,

cînd ai lipsit de la biserică o vreme din anumite motive și ai impresia că o predică bună va ține locul celorlalte pe care le-ai fi putut predica sau pe care trebuia să le predici,

cînd urmează să lipsești de la biserică o vreme și crezi că o predică bună le va înlocui pe celelalte pe care nu o să le poți predica,

cînd între ascultători este un alt predicator și vrei să-i predai o lecție,

cînd pur și simplu ți-e ciudă că un coleg de-al tău predică mai bine ca tine,

cînd serviciul divin se transmite și online sau pe vreun post de radio și te mai urmăresc și alții,

cînd ai dori ca anumite frînturi din predica ta să devină statusuri pe rețelele de socializare,

cînd vrei o mărire de salariu și nu știi cum să lași să se-nțeleagă,

cînd ai obținut de curînd vreo diplomă de master sau doctorat și vrei să dovedești că n-a fost la întîmplare,

cînd n-ai putut să obții nicio astfel de diplomă și vrei să demonstrezi că ai fi putut, dar că n-ai vrut, poate pentru că ai fost ocupat cu „slujirea” sau poate chiar în mod justificat,

cînd vrei să-i demonstrezi ceva vreunui membru care cu puțină vreme în urmă ți-a pus o întrebare la care ai fost incapabil să răspunzi,

cînd ai ajuns la un subiect preferat și acum e momentul să rupi gura tîrgului,

cînd nu faci altceva în biserică în afară de a predica și vrei să arăți oamenilor că tu nu faci multe, dar faci ce e cel mai important și cît se poate de bine,

cînd ești pur și simplu mai binedispus ca în alte dăți,

cînd ești invitat la o altă biserică să predici,

cînd ești invitat într-o biserică care n-are păstor și vrei să faci impresie pentru că-ți dorești postul cu pricina,

ATUNCI, „FELICITĂRI!”, PREDICI CUVÎNTUL PENTRU MĂRIREA ȘI SLAVA TA, NU PENTRU SLAVA LUI DUMNEZEU!

Maeștrii hermeneuți mai și măcelăresc Biblia din cînd în cînd. Psalmul 45

Dincolo de deosebita, incontestabila și, uneori, aproape inegalabila măiestrie a unor interpreți ai Bibliei, aceștia dau uneori dovadă de exces de zel. Pentru a exemplifica asta, voi sublinia cîteva din comentariile lor pe marginea unor versete din Psalmul 45, fără însă a face alte observații.

Versetele 8-9:

– The sequence of the thoughts and of the figures corresponds to the history of the future. When Babylon is fallen, and the hero riding upon a white horse, upon whom is inscribed the name “King of kings and Lord of lords,” shall have smitten the hostile nations with the sword that goeth out of His mouth, there then follows the marriage of the Lamb, for which the way has been prepared by these avenging victories (Rev_19:7.). It is this final ga’mos which the Psalm, as a song of the congregation, when the light was dawning upon the Old Testament church, sees by anticipation, and as it were goes forth to meet it, rejoicing to behold it afar off.

– viewed in the light of the New Testament, it is that music of citherns or harps which the seer (Rev_14:2) heard like the voice of many waters and of mighty thunder resounding from heaven. The Old Testament poet imagines to himself a royal citadel that in its earthly splendour far surpasses that of David and of Solomon. Thence issues forth the sound of festive music zealous, as it were, to bid its welcome to the exalted king.

– Who are those daughters of kings and who is this queen standing in closest relationship to the king? The former are the heathen nations converted to Christ, and the latter is the Israel which is remarried to God in Christ, after the fulness of the heathen is come in. It is only when Israel is won to Him, after the fulness of the heathen is come in (Rom_11:25), that the morning of the great day will dawn, which this Psalm as a song of the church celebrates.

Versetele 10-12:

– As regards the meaning which the congregation or church has to assign to the whole passage, the correct paraphrase of the words “and forget thy people” is to be found even in the Targum: “Forget the evil deeds of the ungodly among thy people, and the house of the idols which thou hast served in the house of thy father.” It is not indeed the hardened mass of Israel which enters into such a loving relationship to God and to His Christ, but, as prophecy from Deut. 32 onward declares, a remnant thoroughly purged by desolating and sifting judgments and rescued, which, in order to belong wholly to Christ, and to become the holy seed of a better future (Isa_6:13), must cut asunder all bonds of connection with the stiff-neckedly unbelieving people and paternal house, and in like manner to Abram secede from them. This church of the future is fair; for she is expiated (Deu_32:43), washed (Isa_4:4), and adorned (Isa_61:3) by her God. And if she does homage to Him, without looking back, He not only remains her own, but in Him everything that is glorious belonging to the world also becomes her own. Highly honoured by the King of kings, she is the queen among the daughters of kings, to whom Tyre and the richest among peoples of every order are zealous to express their loving and joyful recognition. Very similar language to that used here of the favoured church of the Messiah is used in Psa_72:10. of the Messiah Himself.

Versetele 13-15:

 This is also in harmony with the allegorical interpretation of the Psalm as a song of the church. The bride of the Lamb, whom the writer of the Apocalypse beheld, arrayed in shining white linen (byssus), which denotes her righteousness, just as here the variegated, golden garments denote her glory, is not just one person nor even one church, but the church of Israel together with the churches of the Gentiles united by one common faith, which have taken a hearty and active part in the restoration of the daughter of Zion. The procession moves on with joy and rejoicing; it is the march of honour of the one chosen one and of the many chosen together with her, of her friends or companions; and to what purpose, is shown by the hopes which to the mind of the poet spring up out of the contemplation of this scene.

Versetele 16-17:

– All this has its first and most natural meaning in relation to contemporary history but without being at variance with the reference of the Psalm to the King Messiah, as used by the church. Just as the kings of Judah and of Israel allowed their sons to share in their dominion (2Sa_8:18; 1Ki_4:7, cf. 2Ch_11:23; 1Ki_20:15), so out of the loving relationship of the daughter of Zion and of the virgins of her train to the King Messiah there spring up children, to whom the regal glory of the house of David which culminates in Him is transferred, – a royal race among which He divides the dominion of the earth (vid., Psa_149:1-9); for He makes His own people “kings and priests, and they shall reign on the earth” (Rev_5:10). Those children are to be understood here which, according to Psa_110:1-7, are born to Him as the dew out of the womb of the morning’s dawn – the every-youthful nation, by which He conquers and rules the world. When, therefore, the poet says that he will remember the name of the king throughout all generations, this is based upon the twofold assumption, that he regards himself as a member of an imperishable church (Sir. 37:25), and that he regards the king as a person worthy to be praised by the church of every age. Elsewhere Jahve’s praise is called a praise that lives through all generations (Psa_102:13; Psa_135:13); here the king is the object of the everlasting praise of the church, and, beginning with the church, of the nations also. First of all Israel, whom the psalmist represents, is called upon to declare with praise the name of the Messiah from generation to generation. But it does not rest with Israel alone. The nations are thereby roused up to do the same thing. The end of the covenant history is that Israel and the nations together praise this love-worthy, heroic, and divine King: “His name shall endure for ever; as long as the sun shall His name bud, and all nations shall be blessed in Him (and) shall praise Him” (Psa_72:17).

(Keil & Delitzsch, Commentary on the Old Testament, Psalm 45, e-Sword).

Dacă Dumnezeu a vorbit printr-o măgăriță, nu înseamnă că trebuie să cauți să fii dobitoc

Mulți oameni trăiesc din gunoaie. Unii se hrănesc cu ele, alții le vînd și fac bani frumoși, iar alții le adună și sunt plătiți pentru asta. Asta însă nu înseamnă că e de dorit sau bine să mănînci gunoaie sau că trebuie să strîngi gunoaiele în casă și să le pui în raft. Dumnezeu a vorbit printr-o măgăriță, dar asta nu înseamnă că profeții Domnului trebuie să-și dorească să devină dobitoace (mă refer la patrupede) sau că lui Dumnezeu îi place să comunice astfel cu omul. Dumnezeu se folosește și de Diavol, dar cine îndrăznește să concluzioneze că e bine să fii Diavol sau că Diavolul e un instrument folositor lucrării Domnului?! Azi am văzut o frîntură dintr-o predică ce circulă pe internet în care se argumentează că, dacă cineva s-a întors la Domnul prin trupa Pocăiții, trupa aceasta cîntă o muzică de la Dumnezeu. Nu cred că voi stabili eu dacă acest lucru e adevărat sau nu, dar vreau să sugerez că e posibil să nu fie așa.

Dacă Dumnezeu se folosește uneori de unele lucruri, asta nu înseamnă neapărat că El face o recomandare vis-a-vis de acele mijloace. Uneori poate să ne recomande ceva, dar nu neapărat. Pentru Balaam, faptul că măgărița a vorbit a fost un semnal de alarmă că acesta nu era în voia lui Dumnezeu și că nu asculta vocea Lui, nu că de-atunci înainte Balaam trebuia să fie mistuit de gîndul de-a fi măgăruș sau de dorința de a face din măgărița lui un mijloc de raportare la Dumnezeu și de împlinire a lucrării Lui.

Părtăşie imposibilă!? (Duhul care divide)

Tot legat de subiectul darurilor miraculoase ale Duhului şi valabilitatea lor astăzi, Wayne Grudem încearcă să răspundă la o altă întrebare: E posibil ca cinci oameni cu puncte de vedere diferite legate de acest subiect să fie prezbiterii aceleiaşi biserici? Grudem crede că printr-un efort considerabil, lucrul acesta e posibil.

Din nou, convingerea aceasta mi se pare nerealistă. Bineînţeles, sunt şi întotdeauna (în creaţia aceasta) vor fi lucruri asupra cărora credincioşii nu vor cădea de acord, însă nu toate lucrurile divid! Nu toate trebuie să dividă! Problema vorbirii în limbi, a interpretării acestora, a profeţiilor şi a minunilor nu este o problemă care nu divide. Ea, în mod inevitabil, divide. Nu poţi să-i ţii la un loc pe cei care cred că nu există în prezent vorbire în limbi, profeţii şi darul vindecării cu cei care cred în valabilitatea lor pentru astăzi. Cei dintîi cred despre cei din urmă că nu experimentează decît nişte devieri de la Scriptură, nişte contrafaceri sau chiar nişte influenţe demonice. Cei din urmă cred despre cei dintîi că limitează lucrarea Duhului, împotrivindu-I-se.

Cînd vine vorba de prezbiteri, cei aşezaţi în fruntea bisericii pentru a da o direcţie, e extrem de discutabil în ce măsură un cesaţionist, un semi-continuaţionist, un continuaţionist convins şi un continuaţionist penticostal (sau chiar carismatic) pot fi prezbiterii aceleiaşi biserici. Nu vor predica despre problema darurilor miraculoase? Vor predica, dar vor lăsa libertate adunării să se manifeste cum vrea? Oare din cei 4-5 prezbiteri niciunul nu va susţine că înţelegerea lui e biblică iar celelalte nu? Oare toţi vor plasa problema în totalitate în sfera subiectivului? În cartea editată de Grudem fiecare din cei 4 autori (depinde dacă spunem asta şi despre Saucy) încearcă să demonstreze că perspectiva lui e cea biblică, iar celelalte sunt greşite. Dacă în întocmirea unei cărți apar numeroase neînțelegeri, cu cît mai mult aceste neînțelegeri fac (poate) lăudabila preocupare a lui Grudem imposibilă!

Subiectul valabilităţii darurilor miraculoase pentru astăzi este, în mod inevitabil, un subiect care divide biserica; şi o divide NU în oameni mîntuiţi şi oameni nemîntuiţi, CI la nivelul părtăşiei acestora.

Duhul Care ne uneşte este, pînă la urmă, şi Duhul Care ne divide (bineînțeles, El nu ne divide în aceleași lucruri în care ne unește!). Nu mă refer la simplul fapt că divizările au loc din cauza unor neînțelegeri pe marginea Duhului. Mă refer la faptul că El încurajează aceste separări. El divide nu în sensul că e sursa a ceva rău, dar El doreşte, încurajează şi călăuzeşte un creştin la separare de practici nebiblice. În sensul acesta El divide (deşi El nu e sursa certurilor). Indiferent de care parte ar fi adevărul în problema aceasta, chestiunea în sine duce la o separare.

Din aceste motive următoarele cuvinte ale lui Grudem mi se par nerealiste. Ar fi mai multe lucruri de comentat pe marginea lor, dar mă opresc aici. Grudem afirmă:

I don’t know what the other authors might say, but my answer is this: I think we would have to work hard to find some „neutral” vocabulary that we as elders could use to refer to certain experiences and phenomena in the life of the church. I think we would have to work hard  at allowing a variety of kinds of home fellowship groups with different emphases and different styles (and perhaps different things happening!) I think that we would have to spend regular hours in prayer and earnest discussion together to be sure that the overall focus of the church was on Christ and the advancement of his kingdom. I think that we would have to work hard at letting the congregation know that, though we differed on certain doctrinal matters, we greatly appreciated each other’s gifts and ministries.
But after acknowledging those challenges, and yet knowing these other four men as I do, I really think that it would work. I think that we could live and minister and pray together. I think we could offer pastoral care to one another and to each other’s families. I think that we could frequently know times of incredible depth of intercession together for the work of the church. In fact, if this were to happen, I think that it might even be the most exciting and enjoyable time of ministry that any of us had ever known. And I think that the Lord himself would take delight in it and would enjoy fellowshiping with us and blessing us, and would tell, „How good and pleasant it is when brothers live together in unity!… ” (Psalm 133) (p. 348-349).

Despre darurile miraculoase ale Duhului Sfînt – Să fie oare așa???

La finalul cărții al cărei editor este (Are Miraculous Gifts for Today?, Four Views), o carte care prezintă 4 puncte de vedere cu privire la darurile miraculoase ale Duhului Sfînt (vorbirea în limbi, interpretarea lor, profețiile, darul de vindecător, minunile) și problema valabilității lor pentru astăzi, Wayne Grudem încearcă să răspundă la întrebarea „Care este preocuparea esenţială a creştinilor, în general, faţă de problema darurilor miraculoase?” Opinia lui este că nu există un interes aparte din partea creştinilor pentru acest subiect, astfel încît creştini cu convingeri diferite pot foarte uşor să se închine împreună în aceeaşi biserică pentru că, de fapt, toţi caută să fie în prezenţa lui Dumnezeu şi să aibă o experienţă personală mai profundă a lui Dumnezeu.

Grudem afirmă:

I don’t think that the differences we usually talk about among our churches  are their deepest concern. I do not think most Christians care deeply whether the pastor wears a coat and tie or a sweater or a robe, or whether the church has an Anglican liturgy or a Baptist order of service or charismatic spontaneity with tongues and prophecies. I don’t think they care deeply whether the church leads music with an organ or with a guitar, or teaches that you should be baptized in the Holy Spirit or filled with the Holy Spirit. These matters are of some importance, but they are not matters of deepest concern.
I think what people really want is to be in the presence of God. They want to have a deeper personal experience of God as they participate in church life week by week. (347)

Indiferent care este punctul de vedere pe care un creştin îl îmbrăţişează vis-a-vis de acest subiect, opinia lui Grudem este nerealistă, pentru bisericile din România cel puțin. El scrie într-un context diferit, însă tonul lui nu este doar descriptiv, ci și prescriptiv. Cu alte cuvinte, el ne îndeamnă să adoptăm o astfel de postură față de problema aceasta.

Acesta nu pare însă a fi un sfat realist, dar nici benefic.

Mi se pare mie că, în general, creştinul caută părtăşia unei biserici în care poate să fie în prezenţa lui Dumnezeu, experimentîndu-L, în termenii pe care el îi consideră biblici. Și dacă lucrurile nu ar fi așa cum mi se par mie (aspectul descriptiv), cred că așa ar trebui să fie (aspectul prescriptiv). Nu ne putem ascunde sub pretextul căutării prezenței lui Dumnezeu și al experimentării Lui. Există anumiți termeni în care lucrurile acestea (căutarea și experimentarea prezenței lui Dumnezeu) trebuie să aibă loc.

Hermeneutica dispensaționalistă – antisupranaturală???

Ni se sugerează în filmulețul de mai jos că hermeneutica dispensaționalistă este antisupranaturală. Mie mi se pare că un astfel de punct de vedere este izvorît dintr-o hermeneutică  nenaturală sau antinaturală. Altfel spus, dispensaționaliștii sunt acuzați că sunt mînați de o necredință în supranatural tocmai pentru că acuzatorii lor nu sunt multumiți cu explicațiile firești, naturale ale unei hermeneutici echilibrate.

Dispensaționaliștii nu sunt sceptici față de supranatural. Mai degrabă, ei caută interpretarea normală a textului, interpretare care nu neagă supranaturalul. A invoca supranaturalul cînd nu este cazul nu e o dovadă de evlavie și nici dovada unei bune hermeneutici, ci dovada că nu vezi firescul!

Iată filmulețul: