Maeștrii hermeneuți mai și măcelăresc Biblia din cînd în cînd. Psalmul 45

Dincolo de deosebita, incontestabila și, uneori, aproape inegalabila măiestrie a unor interpreți ai Bibliei, aceștia dau uneori dovadă de exces de zel. Pentru a exemplifica asta, voi sublinia cîteva din comentariile lor pe marginea unor versete din Psalmul 45, fără însă a face alte observații.

Versetele 8-9:

– The sequence of the thoughts and of the figures corresponds to the history of the future. When Babylon is fallen, and the hero riding upon a white horse, upon whom is inscribed the name “King of kings and Lord of lords,” shall have smitten the hostile nations with the sword that goeth out of His mouth, there then follows the marriage of the Lamb, for which the way has been prepared by these avenging victories (Rev_19:7.). It is this final ga’mos which the Psalm, as a song of the congregation, when the light was dawning upon the Old Testament church, sees by anticipation, and as it were goes forth to meet it, rejoicing to behold it afar off.

– viewed in the light of the New Testament, it is that music of citherns or harps which the seer (Rev_14:2) heard like the voice of many waters and of mighty thunder resounding from heaven. The Old Testament poet imagines to himself a royal citadel that in its earthly splendour far surpasses that of David and of Solomon. Thence issues forth the sound of festive music zealous, as it were, to bid its welcome to the exalted king.

– Who are those daughters of kings and who is this queen standing in closest relationship to the king? The former are the heathen nations converted to Christ, and the latter is the Israel which is remarried to God in Christ, after the fulness of the heathen is come in. It is only when Israel is won to Him, after the fulness of the heathen is come in (Rom_11:25), that the morning of the great day will dawn, which this Psalm as a song of the church celebrates.

Versetele 10-12:

– As regards the meaning which the congregation or church has to assign to the whole passage, the correct paraphrase of the words “and forget thy people” is to be found even in the Targum: “Forget the evil deeds of the ungodly among thy people, and the house of the idols which thou hast served in the house of thy father.” It is not indeed the hardened mass of Israel which enters into such a loving relationship to God and to His Christ, but, as prophecy from Deut. 32 onward declares, a remnant thoroughly purged by desolating and sifting judgments and rescued, which, in order to belong wholly to Christ, and to become the holy seed of a better future (Isa_6:13), must cut asunder all bonds of connection with the stiff-neckedly unbelieving people and paternal house, and in like manner to Abram secede from them. This church of the future is fair; for she is expiated (Deu_32:43), washed (Isa_4:4), and adorned (Isa_61:3) by her God. And if she does homage to Him, without looking back, He not only remains her own, but in Him everything that is glorious belonging to the world also becomes her own. Highly honoured by the King of kings, she is the queen among the daughters of kings, to whom Tyre and the richest among peoples of every order are zealous to express their loving and joyful recognition. Very similar language to that used here of the favoured church of the Messiah is used in Psa_72:10. of the Messiah Himself.

Versetele 13-15:

 This is also in harmony with the allegorical interpretation of the Psalm as a song of the church. The bride of the Lamb, whom the writer of the Apocalypse beheld, arrayed in shining white linen (byssus), which denotes her righteousness, just as here the variegated, golden garments denote her glory, is not just one person nor even one church, but the church of Israel together with the churches of the Gentiles united by one common faith, which have taken a hearty and active part in the restoration of the daughter of Zion. The procession moves on with joy and rejoicing; it is the march of honour of the one chosen one and of the many chosen together with her, of her friends or companions; and to what purpose, is shown by the hopes which to the mind of the poet spring up out of the contemplation of this scene.

Versetele 16-17:

– All this has its first and most natural meaning in relation to contemporary history but without being at variance with the reference of the Psalm to the King Messiah, as used by the church. Just as the kings of Judah and of Israel allowed their sons to share in their dominion (2Sa_8:18; 1Ki_4:7, cf. 2Ch_11:23; 1Ki_20:15), so out of the loving relationship of the daughter of Zion and of the virgins of her train to the King Messiah there spring up children, to whom the regal glory of the house of David which culminates in Him is transferred, – a royal race among which He divides the dominion of the earth (vid., Psa_149:1-9); for He makes His own people “kings and priests, and they shall reign on the earth” (Rev_5:10). Those children are to be understood here which, according to Psa_110:1-7, are born to Him as the dew out of the womb of the morning’s dawn – the every-youthful nation, by which He conquers and rules the world. When, therefore, the poet says that he will remember the name of the king throughout all generations, this is based upon the twofold assumption, that he regards himself as a member of an imperishable church (Sir. 37:25), and that he regards the king as a person worthy to be praised by the church of every age. Elsewhere Jahve’s praise is called a praise that lives through all generations (Psa_102:13; Psa_135:13); here the king is the object of the everlasting praise of the church, and, beginning with the church, of the nations also. First of all Israel, whom the psalmist represents, is called upon to declare with praise the name of the Messiah from generation to generation. But it does not rest with Israel alone. The nations are thereby roused up to do the same thing. The end of the covenant history is that Israel and the nations together praise this love-worthy, heroic, and divine King: “His name shall endure for ever; as long as the sun shall His name bud, and all nations shall be blessed in Him (and) shall praise Him” (Psa_72:17).

(Keil & Delitzsch, Commentary on the Old Testament, Psalm 45, e-Sword).

Reclame

Cuvinte pentru (unii) păstori! (biserici mici, responsabilități mari)

Mark Dever relatează că, la un moment dat, a întîlnit o scrisoare a lui John Brown, un păstor din secolul 19, către unul dintre studenții lui care fusese ordinat de curînd într-o biserică mică. Brown a scris:

I know the vanity of your heart, and that you will feel mortified that your congregation is very small, in comparison with those of your brethren around you; but assure yourself on the word of an old man, that when you come to give an account of them to the Lord Christ, at his judgment-seat, you will think you have had enough. Mark Dever, What is a Healthy Church? (Illinois: Crossway Books, 2007), 37.

Știu mîndria inimii tale, că te vei simți umilit pentru că biserica ta este foarte mică în comparație cu cele ale fraților tăi din jur; ascultă însă cuvîntul unui om bătrîn, că atunci cînd vei merge să dai socoteală de ei înaintea Domnului Cristos, la scaunul Lui de judecată, te vei gîndi că ai avut destui.

Părtăşie imposibilă!? (Duhul care divide)

Tot legat de subiectul darurilor miraculoase ale Duhului şi valabilitatea lor astăzi, Wayne Grudem încearcă să răspundă la o altă întrebare: E posibil ca cinci oameni cu puncte de vedere diferite legate de acest subiect să fie prezbiterii aceleiaşi biserici? Grudem crede că printr-un efort considerabil, lucrul acesta e posibil.

Din nou, convingerea aceasta mi se pare nerealistă. Bineînţeles, sunt şi întotdeauna (în creaţia aceasta) vor fi lucruri asupra cărora credincioşii nu vor cădea de acord, însă nu toate lucrurile divid! Nu toate trebuie să dividă! Problema vorbirii în limbi, a interpretării acestora, a profeţiilor şi a minunilor nu este o problemă care nu divide. Ea, în mod inevitabil, divide. Nu poţi să-i ţii la un loc pe cei care cred că nu există în prezent vorbire în limbi, profeţii şi darul vindecării cu cei care cred în valabilitatea lor pentru astăzi. Cei dintîi cred despre cei din urmă că nu experimentează decît nişte devieri de la Scriptură, nişte contrafaceri sau chiar nişte influenţe demonice. Cei din urmă cred despre cei dintîi că limitează lucrarea Duhului, împotrivindu-I-se.

Cînd vine vorba de prezbiteri, cei aşezaţi în fruntea bisericii pentru a da o direcţie, e extrem de discutabil în ce măsură un cesaţionist, un semi-continuaţionist, un continuaţionist convins şi un continuaţionist penticostal (sau chiar carismatic) pot fi prezbiterii aceleiaşi biserici. Nu vor predica despre problema darurilor miraculoase? Vor predica, dar vor lăsa libertate adunării să se manifeste cum vrea? Oare din cei 4-5 prezbiteri niciunul nu va susţine că înţelegerea lui e biblică iar celelalte nu? Oare toţi vor plasa problema în totalitate în sfera subiectivului? În cartea editată de Grudem fiecare din cei 4 autori (depinde dacă spunem asta şi despre Saucy) încearcă să demonstreze că perspectiva lui e cea biblică, iar celelalte sunt greşite. Dacă în întocmirea unei cărți apar numeroase neînțelegeri, cu cît mai mult aceste neînțelegeri fac (poate) lăudabila preocupare a lui Grudem imposibilă!

Subiectul valabilităţii darurilor miraculoase pentru astăzi este, în mod inevitabil, un subiect care divide biserica; şi o divide NU în oameni mîntuiţi şi oameni nemîntuiţi, CI la nivelul părtăşiei acestora.

Duhul Care ne uneşte este, pînă la urmă, şi Duhul Care ne divide (bineînțeles, El nu ne divide în aceleași lucruri în care ne unește!). Nu mă refer la simplul fapt că divizările au loc din cauza unor neînțelegeri pe marginea Duhului. Mă refer la faptul că El încurajează aceste separări. El divide nu în sensul că e sursa a ceva rău, dar El doreşte, încurajează şi călăuzeşte un creştin la separare de practici nebiblice. În sensul acesta El divide (deşi El nu e sursa certurilor). Indiferent de care parte ar fi adevărul în problema aceasta, chestiunea în sine duce la o separare.

Din aceste motive următoarele cuvinte ale lui Grudem mi se par nerealiste. Ar fi mai multe lucruri de comentat pe marginea lor, dar mă opresc aici. Grudem afirmă:

I don’t know what the other authors might say, but my answer is this: I think we would have to work hard to find some „neutral” vocabulary that we as elders could use to refer to certain experiences and phenomena in the life of the church. I think we would have to work hard  at allowing a variety of kinds of home fellowship groups with different emphases and different styles (and perhaps different things happening!) I think that we would have to spend regular hours in prayer and earnest discussion together to be sure that the overall focus of the church was on Christ and the advancement of his kingdom. I think that we would have to work hard at letting the congregation know that, though we differed on certain doctrinal matters, we greatly appreciated each other’s gifts and ministries.
But after acknowledging those challenges, and yet knowing these other four men as I do, I really think that it would work. I think that we could live and minister and pray together. I think we could offer pastoral care to one another and to each other’s families. I think that we could frequently know times of incredible depth of intercession together for the work of the church. In fact, if this were to happen, I think that it might even be the most exciting and enjoyable time of ministry that any of us had ever known. And I think that the Lord himself would take delight in it and would enjoy fellowshiping with us and blessing us, and would tell, „How good and pleasant it is when brothers live together in unity!… ” (Psalm 133) (p. 348-349).

Despre darurile miraculoase ale Duhului Sfînt – Să fie oare așa???

La finalul cărții al cărei editor este (Are Miraculous Gifts for Today?, Four Views), o carte care prezintă 4 puncte de vedere cu privire la darurile miraculoase ale Duhului Sfînt (vorbirea în limbi, interpretarea lor, profețiile, darul de vindecător, minunile) și problema valabilității lor pentru astăzi, Wayne Grudem încearcă să răspundă la întrebarea „Care este preocuparea esenţială a creştinilor, în general, faţă de problema darurilor miraculoase?” Opinia lui este că nu există un interes aparte din partea creştinilor pentru acest subiect, astfel încît creştini cu convingeri diferite pot foarte uşor să se închine împreună în aceeaşi biserică pentru că, de fapt, toţi caută să fie în prezenţa lui Dumnezeu şi să aibă o experienţă personală mai profundă a lui Dumnezeu.

Grudem afirmă:

I don’t think that the differences we usually talk about among our churches  are their deepest concern. I do not think most Christians care deeply whether the pastor wears a coat and tie or a sweater or a robe, or whether the church has an Anglican liturgy or a Baptist order of service or charismatic spontaneity with tongues and prophecies. I don’t think they care deeply whether the church leads music with an organ or with a guitar, or teaches that you should be baptized in the Holy Spirit or filled with the Holy Spirit. These matters are of some importance, but they are not matters of deepest concern.
I think what people really want is to be in the presence of God. They want to have a deeper personal experience of God as they participate in church life week by week. (347)

Indiferent care este punctul de vedere pe care un creştin îl îmbrăţişează vis-a-vis de acest subiect, opinia lui Grudem este nerealistă, pentru bisericile din România cel puțin. El scrie într-un context diferit, însă tonul lui nu este doar descriptiv, ci și prescriptiv. Cu alte cuvinte, el ne îndeamnă să adoptăm o astfel de postură față de problema aceasta.

Acesta nu pare însă a fi un sfat realist, dar nici benefic.

Mi se pare mie că, în general, creştinul caută părtăşia unei biserici în care poate să fie în prezenţa lui Dumnezeu, experimentîndu-L, în termenii pe care el îi consideră biblici. Și dacă lucrurile nu ar fi așa cum mi se par mie (aspectul descriptiv), cred că așa ar trebui să fie (aspectul prescriptiv). Nu ne putem ascunde sub pretextul căutării prezenței lui Dumnezeu și al experimentării Lui. Există anumiți termeni în care lucrurile acestea (căutarea și experimentarea prezenței lui Dumnezeu) trebuie să aibă loc.

Din nou despre emoţii (Jonathan Edwards)

Dacă religia adevărată constă în mare parte în emoţii, putem învăţa de aici că avem de ce să ne ruşinăm şi să ne smerim înaintea lui Dumnezeu, fiindcă nu suntem mai afectaţi de lucrurile măreţe ale religiei.
Dumnezeu a dăruit oamenilor emoţii, din acelaşi motiv pentru care a dăruit toate facultăţile şi principiile sufletului omenesc, şi anume pentru a sluji scopului final al existenţei umane şi marii îndeletniciri pentru care l-a creat Dumnezeu pe om, adică religia. Şi totuşi, cît de adesea vedem că emoţiile oamenilor sunt trezite şi implicate mai mult în alte domenii decît cel al religiei! Atunci cînd este vorba despre interesele lumeşti ale oamenilor, de plăcerile lor exterioare, de onoare şi reputaţia lor, de relaţiile lor naturale, dorinţele oamenilor sunt puternice, poftele lor sunt violente, iubirea lor e caldă şi plină de afecţiune, zelul lor e fierbinte; în lucrurile acestea inimile lor sunt tandre şi sensibile, uşor de mişcat, adînc impresionate, foarte preocupate, foarte afectate şi cît se poate de implicate; pierderile îi umplu de durere, iar succesul şi prosperitatea lumească le aduc mari bucurii. Dar cît de insensibili şi de indiferenţi sunt majoritatea oamenilor atunci cînd este vorba despre lucrurile măreţe ale lumii viitoare! Cît de amorţite sunt emoţiile lor! Cît de grele şi împietrite le sunt inimile cu privire la lucrurile acestea! În legătură cu aceste lucruri, iubirea le este rece, dorinţele muribunde, zelul scăzut şi recunoştinţa slabă. Cum pot ei sta şi asculta despre infinita înălţime, adîncime, lăţime şi lărgime a iubirii lui Dumnezeu în Cristos Isus, despre modul cum Şi-a dat Tatăl la moarte Fiul infinit de drag ca să fie adus jertfă pentru păcatele omenirii, despre inegalabila iubire a nevinovatului, sfîntului şi blîndului Miel al lui Dumnezeu, care S-a arătat în agonia Lui, cînd stătea în faţa morţii, în sudoarea de sînge, în strigătele Lui puternice şi amare, în inima însîngerată – şi toate acestea pentru duşmanii Lui, ca să-i răscumpere de la focul cel veşnic şi meritat al iadului, şi să-i aducă la bucurii şi la o slavă nespusă şi veşnică – şi totuşi să rămînă reci şi împietriţi, nepăsători şi indifierenţi? Unde sunt mai potrivite manifestările emoţiilor noastre, dacă nu aici? Ce altceva ne-ar putea emoţiona mai mult? Şi ce ocazie ar fi mai bună pentru manifestările pline de viaţă şi puternice ale lor, dacă nu aceasta? Se poate prezenta ochilor noştri ceva mai măreţ şi mai important? Ceva mai minunat şi mai surprinzător? Sau ceva care să ne intereseze mai mult? Putem să presupunem că înţeleptul Creator a implantat asemenea principii în natura umană, cum sunt emoţiile, ca să ne fie de folos şi să fie exercitate în anumite ocazii potrivite, şi totuşi ele să tacă într-o asemenea ocazie? Poate să aibă asemenea gînduri un creştin care crede în adevărul acestor lucruri?

(Jonathan Edwards, Emoţiile Religioase, Suceava: Perla Suferinţei, 2012, 56, 57)

Vezi și:

1) Omul om (4) – Sfera simțirii

2) Omul om (5) – Sfera satisfacției

3) Omul om (8) – Cum funcționează lucrurile?

4) Omul om (9) – ORTO – OMUL

5) Emotion in hymnody (Kevin T. Bauder)