Întrebări ale celui în suferință (Gînduri pentru cei care au suferit în ultima vreme, dar și pentru toți ceilalți. Gînduri pentru toată suflarea!)

Întrebările pe care și le pune cel în suferință sunt, de cele mai multe ori, puține. Problema chinuitoare este că aceste întrebări se tot repetă în sufletul lui, măcinîndu-l clipă de clipă. Iată cîteva din aceste întrebări:

Cine poate să-mi măsoare suferința? Implicația este aceea că suferindul simte că durerea e fără margini și, deseori, că nimeni nu suferă mai mult decît el. Se simte depășit de măsura poverii sale și devine tot mai mult convins că va fi zdrobit de greutatea necazului. Uneori avem impresia că totul orbitează în jurul nostru și că atunci cînd nouă ni se întîmplă ceva rău, nimic nu merge bine în lume. Ne mirăm, ne revoltăm, ne mîniem și nu înțelegem cum de ceilalți nu suferă la fel de mult ca noi.

Cine poate să-mi estimeze pierderea suferită? Pierzînd pe cineva drag, poate cel mai drag, omul realizează golul imens lăsat în urmă și se simte copleșit. Cu cît era mai valoros cel plecat, cu atît este mai mare pierderea. De cele mai multe ori, sentimentul care predomină este acela că nu mai merită să trăiești sau, altfel spus, că nu mai e nimic pentru care să trăiești.

Cine îmi poate mîngîia sufletul? Suferindul caută deseori alinare, dar se gîndește că nimeni nu înțelege cum înțelege el, că nimeni nu privește lucrurile cum le privește el, că nimeni nu simte la fel cum simte el. Aparent, nimeni nu poate să mîngîie. Chiar cei care au trecut pe-aici nu simt la fel de intens răul acum cînd suferința îi este atît de mare. Întrebări de genul Oare mă înțelege cineva? frămîntă sufletul pînă la epuizare.

De ce mi s-a întîmplat mie una ca asta? De ce mie? De ce acum? Amărăciunea durerii se transformă nu de puține ori într-un sentiment de revoltă aprinsă împotriva Celui Care guvernează universul. Afectivitatea față de Dumnezeul Cel Bun este sub asediu tocmai prin faptul că este pusă la îndoială afecțiunea Sa față de ființele plăpînde, oamenii. Imaginea care Îi este atribuită este mai mult cea a unui Dumnezeu ori neputincios, ori rău, ori nepăsător…

Oare voi putea trece de asta vreodată? Durerea parcă aduce cu sine sentimentul chinuitor al deznădejdii, al neputinței absolute, al înfrîngerii sub povara experiențelor nefericite.

TOTUȘI, există speranță în Isus,

Care guvernează cu înțelepciune, dreptate și afecțiune universul,

Care ne iubește,

Care nu e indiferent,

Care cunoaște și înțelege prin ce trecem,

Care a suferit cum nimeni nu a suferit atunci cînd a purtat păcatele noastre pe cruce,

Care a învins păcatul și răul,

Care a promis că va desființa suferința prin suferința Lui.

DOAR în Isus există speranță! Fără El suferința nu trece, ci se amplifică, continuu.

P.S. La momentul scrierii acestor gînduri niste vecini își jelesc părintele, alții își vor fi pierdut deja părinții sau copiii sau pe alții dragi lor, iar alții urmează … urmează să sufere sau să-i facă pe alții să sufere.

P.P.S. N-ar fi rău să ne înarmăm din timp pentru suferință. Asta nu înseamnă să suferim anticipat, ci să ne punem mai mult nădejdea în Dumnezeu pentru orice s-ar putea întîmpla. În felul acesta răul este învins. Oricum, binele va triumfa în cele din urmă!

Reclame