Scurt dialog cu un creştin

După o predică susţinută nu demult într-o biserică, cineva m-a întrebat unde în Biblie scrie cu cît eşti mai credincios, cu atît eşti mai păcătos, cerîndu-mi astfel să justific o presupusă afirmaţie din predică. Nu am făcut afirmația aceasta, din cîte știu. I-am explicat fratelui că, dacă am zis aşa ceva, a fost o greșeală. În predică am zis ceva de genul cu cît eşti mai credincios, cu atît eşti mai aproape de moarte, explicînd că aceasta e, mai mult, dar nu exclusiv, perspectiva Noului Testament decît a Vechiului (apropo, predica era din Psalmul 16). Am spus în predică destul de limpede, cred eu, că o urmare cu credincioşie a Domnului Isus implica disponibilitatea de a muri, aducînd cu sine pericolul morții, în comparație cu repetatele situații din Vechiul Testament în care Dumnezeu îi salva pe credincioșii Lui de la moartea fizică, dovedindu-Și astfel puterea, credincioșia și dragostea, pe lîngă alte calități.

În fine, pornind de la aceste lucruri am avut parte de un dialog pe cît de scurt, pe atît de … surprinzător. A fost ca o lovitură năprasnică în bărbie, din care, sincer să fiu, încă nu mi-am revenit. Iată cum a decurs:

Eu: Ceea ce am zis în predică a fost că, în Noul Testament, cu cît oamenii  erau mai credincioși, cu atît își puneau mai mult viața în pericol. Dacă am afirmat ce ziceți, a fost o greșeală, dar nu cred că am spus asta.

Creștinul: Mda…, oricum, în Noul Testament, cu cît ești mai credincios, cu atît ești mai aproape de moarte…, de moartea spirituală.

Eu: O, nuuu! Eu m-am referit la moartea fizică, și cred că a fost foarte clar lucrul acesta în predică. Creștinii nu mor spiritual. Ei primesc viața veșnică, doar asta-i mîntuirea, nu?

Creștinul: Cum, creștinii nu mor spiritual?!

Eu: Nu.

Creștinul: Hmmm, nu, nu se poate. Și creștinii mor spiritual.

p.s. Vreau să cred că unii creștini nu știu să explice corect credinţa. Cu alte cuvinte, sper să fie vorba de o nepricepere în a explica adevărul, nu de o pricepere în a prezenta fidel convingerile pe care le au. Doamne, ai milă!

Reclame

Cristosul înălțat în moarte și … admirabila admiratoare

Cu tristețe am fost surprins de vestea îmbolnăvirii ei. De cînd am auzit despre acest lucru n-am încetat să mă rog pentru ea. La un moment dat am fost peste măsură de entuziasmat de vestea că n-au mai fost găsite celule bolnave în trupul ei și am crezut că toate problemele s-au rezolvat. Atunci am zis, ceea ce zisesem și înainte, în rugăciune: Doamne, înalță-Ți Numele! Înalță-l, Doamne! După cîteva zile am fost surprins și îndurerat de anunțul morții. Adevărul, de care am fost conștient tot timpul petrecut cu gîndul la situația aceasta, e că Domnul Își înalță Numele atît în viață, cît și în moarte (Filipeni 1:20).

Vedeți, noi, de cele mai multe ori, privim din partea aceasta a lumii și foarte puțin sau mai deloc din partea cealaltă. Nu vreau să zic că e greșit să privim din partea aceasta, dimpotrivă este natural, omenesc, doar, pînă la urmă, Dumnezeu este Cel Care ne-a făcut pămînteni. E firesc să îi plîngem pe cei dragi, să simțim durere pentru ei, să percepem moartea așa cum de fapt și este, ca pe o despărțire, ce-i drept, temporară doar. Așa că cei cuprinși de durere, dacă mai au lacrimi, pot plînge și poate e mai bine să zic că ar trebui să facă asta. Nu e normal să eziți să simți durerea unei astfel de pierderi imense, ar fi nenatural, neomenesc, chiar inuman.

Dar, dacă zilele acestea soarele a apus de partea aceasta a lumii, de partea cealaltă el a răsărit și strălucește în toată splendoarea.

Astăzi suntem triști, dar, deși nu vreau să înlătur durerea pierderii (pentru că oricum nici n-aș putea și poate că ar fi greșit să încerc să fac așa ceva), vreau să vă provoc să vă gîndiți la cei credincioși care pleacă din lumea aceasta. Ce fac ei după ce mor? Poate că suntem tentați, în fața unei astfel de pierderi, să ne uităm exclusiv la ce se vede, la lume, la mormînt, la durerea din inima noastră, dar mai puțin sau deloc la ce nu se vede cu ochiul acesta. Totuși, e important ce fac cei credincioși după moartea lor, nu? Eu zic că e important atît pentru ei, cît și pentru alții.

De un lucru sunt sigur. Ei admiră cerul. Biblia e destul de clară în această privință. Ne vom bucura de glorie pentru totdeauna și niciodată intensitatea admirației noastre, care va fi maximă, nu va scădea atunci.

Ea d-abia a intrat acolo. Ce credeți că face? Admiră. Încîntarea cerească i-a luat în stăpînire simțirile. Nimic nu este mai frumos. Nimic nu se compară cu ce admiră ea acum. Nimic nu poate fi mai de dorit. E atît de frumos ce vede încît poate că am comite o fărădelege imensă să credem că ea privește în urmă sau, Doamne, ferește!, să ne dorim să lase locul acela pentru acest pămînt.

Biblia nu ne dă voie să elaborăm o întreagă teorie despre cum privesc pe pămînt cei ajunși în cer, despre cum observă tot ce se întîmplă aici, despre cum ar veghea ei asupra celor de jos, așa cum se vehiculează prin popor. Un lucru este cert, preocuparea prioritară a sfinților de acolo este lumea aceea. Și poate că ei nu privesc deloc în urmă, ci numai înainte.

Unde soarele apune e normal să fie durere, dar la fel de natural este ca admirația să predomine în locul splendorii. Parcă e un paradox. Unii plîng și suferă simțind o durere teribil de apăsătoare, în timp ce (da, în același timp!) alții se bucură într-o manieră cum deocamdată nu se poate spune. Și să fiu mai clar, unii se tînguiesc tocmai pentru persoanele care se bucură peste măsură de mult.

Acesta trebuie să fie un exercițiu al speranței pentru cei care sunt copleșiți de durere, acela de a se gîndi la sărbătoarea de sus, la care participă fără vreun regret cei pe care ei îi plîng.

Sper că nimeni nu se gîndește despre sfinții plecați: Vai, săracii  de ei! Se poate spune asta despre cei ce se tînguiesc, dar nu despre admiratorii, de acum, cerești. Cerul nu e jalnic. Moartea e dureroasă, dar cerul nu.

Spunînd aceste lucruri nu susțin că sfinții plecați, odată ajunși acolo, nu știu de unde au venit și ce s-a întîmplat cu ei, că și-au uitat părinții și frații, că sunt căzuți acolo parcă de pe altă planetă. Eu cred că ei sunt deplin conștienți de lucrurile care s-au petrecut, de cum au ajuns acolo, de tot ce au lăsat în urmă. Pe lîngă asta, eu cred că ei au așteptări. Lucrul acesta nu e de neimaginat (vezi exemplul celor care vor aștepta în cer aplicarea justiției divine, Apocalipsa 6:9-11). Acolo însă așteptarea nu e dureroasă și contaminată cu deznădejde, ci senină și fermă. Una dintre aceste așteptări poate fi cea a reîntîlnirii și revederii.

Așa că, ea, acum, admiră și așteaptă, mai mult admiră, dar și așteaptă. Admiră și așteaptă reîntîlnirea. Admiră și așteaptă să admire și alții. Admiră și așteaptă instaurarea admirației eterne pentru toți ceilalți, pregătiți pentru asta.

Pînă atunci, pînă la reîntîlnire, stați liniștiți, ea are ce să facă, admiră, admiră cerul, lucru după care noi, muritorii, tînjim sau … bine ar fi să fie așa. Dacă admiră, și nu mă îndoiesc de lucrul acesta, un lucru e sigur, nu cred că ar vrea să fie deranjată … oricum, nici nu e posibil!

În memoria unei admiratoare admirabile a cerului.
Carmina Drăgan
22 Aug 1996 – 05 Sept 2012