Încă 40 de zile şi veţi fi nimiciţi!!! (SCURTĂ PLEDOARIE PENTRU A DEVENI UN PREDICATOR DEMODAT, ÎNVECHIT, CHIAR ÎNGUST)

Să mai predicăm despre mînia divină astăzi? Subiectul acesta e pe cale de dispariție. Gurile vestitorilor nu se mai întinează cu el. În loc, auzim despre n-şpe principii pentru a fi fericit, n-şpe chei pentru a avea succes, cum să dezvolţi liderul din tine, cum să faci şi să dregi ca să fii cel mai bun dintre cei mai buni. Predicarea mîniei lui Dumnezeu pare să nu mai fie pentru azi. Iată cîteva motive invocate:

1. Predicarea mîniei lui Dumnezeu e negativă. Convingerea multor predicatori este aceea că i-ar îndepărta pe oameni de ei înşişi, de biserică, de Dumnezeu dacă le-ar vorbi acestora despre un aşa subiect negativ. Din cauza aceasta ei nu mai predică despre mînia lui Dumnezeu. Ni se spune că ar trebui să fim mai pozitivi, mai optimişti şi că ar trebui să ne concentrăm asupra lucrurilor pozitive. Rezultatele unei astfel de strategii sunt evidente: prietenia şi aprecierea oamenilor, venirea oamenilor la biserică, creşterea numerică a bisericii şi, nu în ultimul rînd, impresia că lucrarea lui Dumnezeu merge extraordinar.

Problema este că toţi partizanii unor astfel de convingeri şi strategii n-au nicio idee că tocmai pentru că nu predică un aşa subiect, mai degrabă şi fără niciun fel de dubiu, îi îndepărtează pe oameni, în primul rînd, de Dumnezeu. Dacă păcătoșii nu sunt gata să se apropie de un Dumnezeu care e sfînt şi care urăşte păcatul, nu vor fi gata să se apropie de El în niciun fel.

2. Predicarea mîniei lui Dumnezeu e nemiloasă sau chiar inumană. Se argumentează că nu am avea milă faţă de oameni dacă am fi atît de cruzi încît să le spunem că Dumnezeu e mînios pe ei din cauza păcatului lor şi că-i va pedepsi din această cauză. Pe lîngă asta, în fața unei astfel de predicări, Dumnezeu Însuși e perceput ca fiind fără milă.

Trebuie spus că mînia divină nu exclude mila lui Dumnezeu. De fapt, ele conlucrează. Mai mult, un Dumnezeu care este doar milos, nu poate fi un Dumnezeu care face oamenilor bine. Apoi, dacă le-am ascunde oamenilor adevărul sfinţeniei lui Dumnezeu, i-am urî, nu i-am iubi.

3. O astfel de predicare este nerelevantă. Ni se spune: „Oamenii au nevoie să audă despre altceva. Au nevoie să audă despre dragoste, despre cum trebuie să facă fapte bune, acte caritabile, despre cum să se înţeleagă unii cu alţii”.

Într-o lume ca aceasta, în care oamenii vor să fie încurajaţi şi în care se vorbeşte despre cît de buni sunt ei, cu siguranţă că ideea unui Dumnezeu sfînt Care pedepseşte păcatul pare să nu aibă vreo relevanţă. Eu zic că în lumea în care trăim (poate) niciun alt subiect nu este mai relevant decît acesta. Tocmai pentru că lumea crede că e aşa de bună, ea trebuie să audă că lucrurile nu stau deloc aşa.

4. Predicarea aceasta e nefastă. Mai sus am dat cîteva exemple în privința aceasta. Unii cred că un astfel de subiect i-ar îndepărta pe oameni de Domnul (#1) și / sau i-ar determina să-și facă o impresie greșită despre El, cum că ar fi nemilos (#2).

Lucrurile nu stau deloc aşa. Mînia şi mila divină merg mînă-n mînă. Dumnezeu oferă milă (deci face foarte mult bine!) printr-un mesaj al judecăţii şi al sfinţeniei Sale. De fapt, prin ascunderea acestui adevăr le-am face foarte mult rău oamenilor, i-am priva de îndurarea lui Dumnezeu.

5. Predicarea aceasta este nerealistă. Dumnezeu este perceput ca fiind un bunicuț care face bine copiilor, care dă daruri, care spune poveşti frumoase cu o voce blîndă, care are răbdare cu oamenii… E nerealist, ni se sugerează, să-L vedem pe Dumnezeu ca fiind mînios. Imaginea unei divinităţi mînioase împotriva oamenilor pare să fie mai mult imaginea zeilor greci a căror mînie trebuia potolită pentru a fi favorabili omului, în niciun caz imaginea Dumnezeului adevărat.

Ca răspuns aș spune că predicarea mîniei divine ar fi nerealistă dacă ar fi o minciună că Dumnezeu e sfînt. Totuşi, aceasta nu este o minciună. Datoria noastră este să credem şi să vorbim adevărul, adică să fim realişti. Dacă oamenii nu vor să audă sau să creadă sau să primească realitatea, e treaba lor. Datoria noastră este să le comunicăm această realitate.

Exemplul mesajului de judecată pe care Dumnezeu îl transmite cetăţii păgîne Ninive prin profetul Iona invalidează toate afirmaţiile (părerile) de mai sus. Deși mesajul de judecată, în sine, este negativ, pentru niște păcătoși nu este nevoie de un alt mesaj „mai optimist”. Prin mesajul lui Iona Domnul intenționa nu să distrugă, ci să salveze de la distrugere. Lucrul acesta era posibil prin căința cetății păgîne în fața sfințeniei lui Dumnezeu. Pe lîngă asta, mesajul acela al nimicirii a fost ca o „revelație” pentru locuitorii acelei cetăți. Se înțelege că nimic altceva n-a fost mai relevant. Cît despre vreun caracter dăunător…, nici nu se pune problema. Am spus deja, Dumnezeu a vrut să facă binele, nu răul, și l-a și făcut, drept dovadă că a predica un astfel de subiect înseamnă a face mult bine oamenilor. Toate acestea s-au întîmplat pentru că la baza lor era adevărul. Cînd oamenilor li se face de cunoscut realitatea și cînd aceștia se ancorează în ea și acționează în conformitate cu aceasta, salvarea le este garantată.

Ce bine ar fi dacă predicatorii de azi ar predica ideile ferme din vechime cu privire la Dumnezeu! Cred că în ziua de azi e nevoie de predicatori demodaţi, învechiţi, înguşti, care să predice valori vechi, preţuite cîndva, valori pe care mulţi predicatori contemporani nu le cunosc.

Reclame

Isus, Cel mare și puternic, și … micuța povestitoare

A fost odată ca niciodată …

Un Domnul Isus.

Şi era mare şi puternic.

Şi … într-o zi …

A mers pe mare …

Cu barca.

Şi …

Nu a căzut!

Şi a venit o furtună

Mare şi puternică.

Şi erau valuri multe…

Şi valurile …

Bum, bum.

Şi ucenicii s-au speriat.

Şi a zis:

Ssssttt! Linişte!

Aceasta este cea mai recentă formă a relatării. Ea a suferit cîteva schimbări, aş spune, foarte importante. La un moment dat povestitoarea dădea impresia că Cel mare şi puternic S-a speriat de valuri, dar nu ştim sigur dacă lucrul acesta era în mintea ei. Poate că nu. Poate că era doar o problemă de acord între subiect şi predicat. Sau poate că da, cine ştie? Oricum, după cîteva lămuriri, e fără îndoială acum că ucenicii au fost cei care s-au speriat, nu Altcineva. Era culmea ca Cel mare şi puternic să se sperie de valuri mari şi puternice. Şi dacă aşa au stat lucrurile, adică dacă nu El S-a speriat, atunci înseamnă că El a fost mai mare şi mai puternic decît valurile acelea mari şi puternice, pentru că în final El le porunceşte să facă linişte.

E de remarcat şi de apreciat felul în care este prezentată unicitatea Domnului Isus în debutul povestirii. De asemenea, de apreciat este şi faptul că Isus nu a căzut din barcă. Dacă ar fi căzut, în ce fel mai era El „mare şi puternic”? Şi apoi, dacă ar fi căzut, asta însemna că nici nu era în stare să-i ajute pe bieţii ucenici. Finalul relatării este clar, Cel mare şi puternic are ultimul cuvînt (Atenţie, la final nu avem niciun dezacord! Subiectul este „Isus”.).

La momentul acesta, la 2 ani de viaţă, cam aşa arată şi cam aşa se vorbeşte despre Isus, Cel care cu ceva timp în urmă era ISUETA, FOFOETA, FOFO, FUFUF.

Trebuie spus că, din cînd în cînd, se mai strecoară cîteva devieri în povestiri (de exemplu, Isus mai merge uneori să-Și ascută dinţii şi limba), dar cu siguranţă, lucrurile se vor limpezi în puţin timp. Lui nu-I vor mai fi atribuite imagini ale lupului din Capra cu trei iezi, dar va fi descoperit ca Cel din a Cărui gură iese o sabie cu două tăişuri, cu care pedepseşte căpriţele răzvrătite și lupii răpitori.

Trec anii şi, pe măsură ce trec, imaginea lui Isus devine tot mai clară. De fapt, cam aşa e întreaga viaţă creştină, o cunoaştere progresivă a lui Isus pînă cînd „Îl vom vedea aşa cum este” şi pînă cînd „vom fi ca El”.

Orice părinte are uriaşa chemare de a-L descoperi pe Isus copiilor lui. Copiii au nevoie şi de alte lucruri, dar dacă sunt privaţi de această Persoană, sunt privaţi de cel mai mare bine de care ar putea avea parte, iar în lumina acestei situaţii, mă întreb, la ce bun toate celelalte?