Cinste lor!

Înaintaşii sunt cei care au mers înainte, care au înfruntat vicisitudinile inerente drumului pe care păşeau; sunt cei care au pregătit calea pentru alţii, cei care au lăsat un model de urmat, cei care au fost şi sunt de admirat şi care impun respect nu pentru că au avut bogăţii sau şcoli sau realizări uriaşe în cele seculare sau anumite poziţii sociale, ci datorită frumuseţii emanate de valorile lor lăuntrice, valori în care au fost ancoraţi; sunt aceia care au ştiut să lupte cînd a fost cazul, să tacă cînd alţii îi presau să facă opusul, să strige cînd alţii le cereau să şoptească, să fie blînzi cînd cruzimea ar fi putut impresiona minţile neputincioase. Înaintaşii sunt cei care au mers înainte şi care au privit în aceeaşi direcţie datorită unei comori în care credeau. Ei s-au uitat şi înapoi, dar nu la pierderi şi suferinţe personale, nu pentru a-şi plînge de milă şi nu pentru a fi compătimiţi, ci pentru cei care aveau să calce pe aceleaşi urme.

Aşa ceva eu am avut în bunica mea. O femeie, înaintaşă? O femeie, să lupte, să fie exemplu, să modeleze vieţi? O femeie, să creadă cu tărie în cetatea eternă şi să păşească încet, dar sigur pe drumul anevoios al lumii înspre o destinaţie care întrece imaginaţia? O femeie, care să fie preocupată şi de cei din urmă? Da. Ea a fost aşa ceva pentru alţii, dar şi pentru mine.

Nu mi-a fost dat să petrec mulţi ani lîngă ea, aş fi vrut să fie mai mulţi, totuşi aceştia au fost suficienţi să mă facă să-mi doresc cu tărie să trăiesc după modelul ei.

Nu a contat pentru ea că eram prea mic şi că mă dureau genunchii, dar mă aşeza pe genunchi lîngă ea. Nu a contat că nu înţelegeam prea multe din ce zicea, dar se ruga cu voce tare lîngă mine. Nu a contat pentru ea că mă plictiseam de moarte, dar mă ducea la ora de rugăciune la biserică.

Cînd făceam prostii, îmi zicea că-i era drag de mine.

A fost o femeie puternică. Cînd unii îi vorbeau urît şi o jigneau, ea nu se certa cu ei şi nici nu le răspundea, ci se retrăgea în singurătate şi plîngea, putere care lipseşte multora.

Odată, cineva a venit entuziasmat să-i spună o viziune. Frumos, dar hotărîtă i-a replicat: „Păstreaz-o pentru tine!” La bătrîneţe nu şi-a pierdut minţile şi nici convingerile.

De muncit, a muncit săraca, mult, chiar prea mult.

Biblia…, o iubea şi o şi cunoştea. Înainte să moară cita din ea. Sub povara unei boli cumplite şi a apropierii sfîrşitului ei pe pămînt, mărturisea: „Iată că zilele mele sînt cît un lat de mînă, şi viaţa mea este ca o nimica înaintea Ta”.

În ultimele ei zile, unii au vrut să o încurajeze, dar n-au avut cum, pentru că ea i-a încurajat.

La spital, n-am putut intra să o văd. Stăteam pe hol şi plîngeam. O iubisem. Cînd doctorii au trimis-o acasă pentru că nu mai era nimic de făcut, n-am putut sta lîngă ea. Am aşteptat sfîrşitul afară din casă. Iar, cînd acesta a venit, am plîns… şi culmea, ea murise cu zîmbetul pe buze. Cei care au văzut-o au mărturisit că în clipa plecării faţa îi era senină şi zîmbea uşor. Cred că văzuse ceva, nu ştiu, dar în orice caz, nu moartea, ci viaţa. Zîmbetul a fost un semn şi pentru cei lăsaţi în urmă, zdrobiţi de pierderea ei.

Spre mormînt, cu ochii înlăcrimaţi, am mers înaintea mulţimii şi înaintea ei, cu crucea. Dar spre cer, ea plecase înaintea mea.

Aici jos, ea a lăsat o urmă şi-un model.

M-am gîndit la ea în zilele acestea de Martie. Oare cîte fete, femei, mame, bunici, surori vor fi ceea ce puţine femei au fost în lumea aceasta?

Cinste lor, înaintaşelor!

Anunțuri