THAT’S MY KING!!!

Anunțuri

„Am dansat!” (Pilda celor doi fii)

Un om avea doi copii şi, venind la cel dintîi, a spus: „Copile, du-te astăzi, lucrează în via mea”. Şi el, răspunzînd, a spus: „Nu vreau”; dar după aceea, părîndu-i rău, s-a dus. Şi, venind la al doilea, a spus la fel; şi el, răspunzînd, a zis: „Eu, domnule, mă duc”, şi nu s-a dus. (Matei 21:28-30)

Aproape de fiecare dată cînd citesc pilda celor doi fii îmi amintesc în mod expres de un episod din viaţa mea de adolescent. Nu mai ştiu exact în ce clasă eram, dar undeva între 5-8. Una din colegele de şcoală şi-a sărbătorit ziua de naştere şi a invitat şi cîţiva colegi, printre care şi pe mine.

Pentru asta am vorbit „acasă”. Mama avea încredere în mine că nu fac prostii şi … de multe ori mă dădea exemplu sorei mele. Cu o oarecare îngrijorare, m-a lăsat să merg. M-am dus acolo şi m-am comportat bine pînă la un moment dat, cînd am vrut să fac pe grozavul în faţa colegilor şi să le arăt cum dansez eu împreună cu un coleg pe una din melodiile celor de la Rednex. Ştiam că ce fac e greşit, dar am făcut asta oricum.

Cînd am ajuns acasă, mama m-a întrebat „Cum a fost? Ce-ai făcut acolo?”. Am depistat foarte uşor motivul întrebării ei. Vroia să ştie, printre altele, dacă am dansat (asta pentru că n-aş fi fost la prima abatere de genul acesta).

Nu am vrut să mint. Îmi era frică de Dumnezeu, Cel despre care tot ea mă învăţase nişte lucruri „înspăimîntătoare” (chestiuni legate de minciună şi iad…). Nu mi-a fost însă frică  suficient de mult. M-am gîndit că dacă o să-i zic „Stai liniştită! N-am dansat!” aveam să mint. De aceea, am ales o altă cale, tot greşită, dar care era mai confortabilă pentru conştiinţa mea (cel puţin aşa am sperat pe moment).

Ca să o fac să creadă că n-am dansat, am zis: „Am dansat!”, dar aşa pe un ton de parcă în niciun caz n-am făcut asta. Cumva i-am răspuns cu lucrurile la care ea se gîndea tocmai pentru a-i arăta că sunt dezamăgit că s-a putut gîndi la aşa ceva şi pentru a o face să creadă că n-am făcut nimic rău. În felul acesta am folosit cuvintele care descriau situaţia şi asta pentru că dansasem, dar pe un ton care să comunice tocmai faptul că n-am dansat deşi, nu se întîmplase asta.

După răspunsul meu se liniştise, iar apoi am auzit-o spunîndu-i sorei mele: „Vezi, Bobi este un copil credincios şi ascultător…”.

Nu ştiu dacă soră-mea a fost cea care a zis: „Nu vreau” şi care, după aceea, a făcut ce trebuia, dar eu ştiu că am zis „Mă duc, domnule” şi nu m-am dus…

E muzica aceasta creştină? (9) – răspuns

Iată de ce NU cred în ideea „un anumit stil pentru o anumită audienţă”.

1. Perspectiva aceasta afectează mesajul sau conţinutul care se vrea a fi transmis. Cînd stilul de muzică este ales în funcţie de ascultători, ţinînd cont de diversitatea acestora, dar şi de gusturile lor, există şanse foarte mari ca acesta să fie greşit. Formele greşite nu favorizează transmiterea unui mesaj intact. Încerc să-mi imaginez un conţinut clar si biblic transmis de un grup ce cîntă muzică trash metal, dar încercările sunt zadarnice. Încercaţi asta cu orice muzică în care predomină ritmul, tobele, gălăgia, manifestările exterioare.

2. Factorul hotărîtor în acest caz ar fi ascultătorul. S-ar părea că el stabileşte regulile jocului. Jocul începe, se desfăşoară şi se încheie cînd şi cum vrea el. În clipa în care cineva se apropie de el cu un alt stil decît cel pe care-l agreează acesta, cineva iese din joc şi acel cineva nu este ascultătorul pentru că el nu iese din „regulile” lui şi … nici nu e învăţat să facă asta (din păcate). E discutabil chiar şi în cazul în care forma este pe placul ascultătorului în ce măsură va primi acesta mesajul cîntat dacă stilul (de multe ori stilul greşit) primeşte o aşa mare importanţă. Să presupunem totuşi că, în situaţia aceasta, unii ar primi mesajul. Dacă stilul despre care vorbim are un loc principal în viaţa celui de curînd „întors”, ce ne facem, pentru că mai devreme sau mai tîrziu Evanghelia îi va confrunta acestuia forma de închinare pe care a adus-o cu sine din lume în creştinism? Dacă se ţine cu încăpăţînare la forma aceasta, atunci există cîteva posibile rezultate, printre care: a) cel de curînd „întors” se va mai întoarce încă o dată, dar cu spatele la creştinism (există multe exemple de genul acesta); b) biserica va face compromis şi va împrumuta „formele lumii” de dragul cîştigării de suflete (există foarte multe exemple aici, de fapt, aceasta pare să fie direcţia generală pe care o iau bisericile în prezent); c) biserica va încerca permanent şi cu răbdare să-l convingă pe cel „întors”, lucru care ne face să ne gîndim dacă nu cumva era mai bine ca, de la bun început, aceasta să se fi gîndit la o „tactică” corectă (şi aici există suficiente exemple).

3. Perspectiva aceasta implică o maleabilitate exagerată şi ilegitimă din partea bisericii în maniera în care aceasta se apropie de lume. Dacă există o moralitate a genurilor de muzică, şi eu cred că există, atunci invitaţia de a folosi orice formă pentru a putea atinge orice grup este în acelaşi timp o invitaţie la compromis.

4. Perspectiva aceasta, de asemenea, nu este fără consecinţe (şi) în ce priveşte închinarea, dar şi unitatea bisericii. S-ar părea că, în lumina concepţiei menţionate, ar fi greşit ca biserica să folosească doar un stil sau două de muzică. Ar trebui, mai degrabă, ca ea să folosească orice stil posibil pentru a-şi cîştiga „adepţi”. Închinarea bisericii, în felul acesta, ar ajunge un ghiveci (vorba cărţii…). E greu de văzut cum o astfel de separare între ascultători ar încuraja şi ar menţine unitatea bisericii. Ca să exemplificăm, tocmai cei care acuză unele biserici de îngustime, sunt aceia care formează sau caută biserici exclusiviste, în care se foloseşte numai un anumit gen de muzică contemporană. Prin urmare, mentalitatea „un anumit stil pentru o anumită audienţă” menită să împace pe toată lumea nu face decît să dezbine.

5. Dacă forma este esenţială în transmiterea conţinutului, şi este, atunci ascultătorului nu i se face nicio favoare dacă pentru cîştigarea sa este folosită o cale greşită.

6. Dacă există o atît de mare sensibilitate faţă de cerinţele lumii sau ale unor creştini (depinde la cine aplicăm principiul), atunci, mă întreb, mai e cineva sensibil şi la pretenţiile lui Dumnezeu? Eu cred că scopul lui Dumnezeu este tocmai acela de a forma o anumită audienţă pentru Sine, iar lucrul acesta este posibil doar prin stilul Lui (uneori variat). Nu vreau să sugerez aici că există un singur tipar al muzicii creştine, dar, categoric, există multe stiluri greşite. De ce să nu căutăm să implementăm pretenţiile lui Dumnezeu? De ce trebuie schimbat mesajul sau ceea ce poate fi forma corectă a acestuia şi să nu fie urmărită transformarea audienţei, chiar a formei greşite a închinării ei?

7. Unii ar spune: „Dar nu eşti relevant, dacă nu abordezi lucrurile în felul acesta”. Eu zic că atîta timp cît audienţa ÎNŢELEGE ceea ce comunici, indiferent că agreează sau nu forma comunicării, ţi-ai împlinit misiunea. Scopul este înţelegerea, nu aprobarea. A duce discuţia pe terenul relevanţei nu este cazul de data aceasta. Oricum, ar trebui să clarificăm termenul „relevanţă” şi folosirea lui cu privire la biserică. Dacă prin el înţelegem că biserica ar trebui să iasă în evidenţă în lumea aceasta şi să atragă privirile, devenind atractivă şi chiar plăcută şi aprobată de lume, nu cred că biserica ar avea nevoie de o aşa relevanţă. Dar dacă deschidem subiectul acesta pentru că biserica se poate izola de lume sau poate vorbi „pe neînţelesul tuturor”, atunci aş spune că ea, pe lîngă faptul că trebuie să ajungă în contact cu lumea, ar trebui şi să se facă înţeleasă. Bineînţeles, sarcina aceasta implică o anumită adaptare a Evangheliei. Într-un fel se comunică Evanghelia copiilor, în alt fel intelectualilor, în alt fel celui izolat de lume, care poate că trăieşte în vîrful muntelui şi care nu are habar de gramatica limbii vorbite, în alt fel celui care nu are cunoştinţele elementare ale credinţei, în alt fel celui care este „plin de dă peste el” în ale religiei, în alt fel celui care vorbeşte o altă limbă şi care are o cultură diferită, însă adaptarea aceasta trebuie să fie legitimă şi să nu fie afectată de păcat şi asta pentru că nu cred că dacă cineva propovăduieşte Evanghelia, în mod implicit va face asta într-o manieră corectă.