Omul om – Cum funcţionează lucrurile? (8)

C. S. Lewis, în cartea pe care v-am recomandat-o (Desfiinţarea omului), pledează împotriva oamenilor „fără piept”. Soluţia sa pentru problema pe care o abordează este următoarea:

Aşa cum regele guvernează prin intermediul puterii executive, la fel Raţiunea trebuie să conducă în om simplele pofte, cu ajutorul „părţii înflăcărate”. Capul guvernează pântecele prin intermediul pieptului – sediu, după cum ne spune Alanus, al Mărinimiei, al emoţiilor structurate prin obişnuinţă cultivată şi transformate în sentimente stabile. Pieptul – Mărinimia – Sentimentul – iată indispensabilii factori de legătură între omul cerebral şi omul visceral. S-ar putea spune chiar că acest element intermediar este cel care defineşte omul ca om: căci, prin intelectul său, el nu este decât spirit, iar prin poftă, el nu este decât animal. (p. 36)

Este C. S. Lewis corect în ceea ce spune? Şi apoi, oare de ce primele două ca importanţă şi cele mai mari porunci ale lui Dumnezeu pentru om vizează dragostea?

Reclame

Omul om – gînduri despre omul complet (7)

Omul ca fiinţă spirituală

În mod incurabil omul, fără excepţie, este spiritual.

Un om doar cu minte, sentimente, dorinţe, separat de o sferă a religiei, a spiritualităţii, a raportării la dumnezeire nu poate fi conceput şi asta pentru că nu există aşa ceva. Omul a fost creat cu înclinaţia şi capacitatea de a avea o relaţie cu Creatorul său.

Spiritualitatea o vedem (şi) în faptul că omul este într-o continuă căutare dupa un dumnezeu sau mai mulţi. Chiar cei care par că nu tînjesc după un anumit dumnezeu, au cel puţin un dumnezeu în viaţa lor, chiar dacă ei îşi sunt lor înşişi aşa ceva.

Asta nu înseamnă că în clipa în care omul şi-a făcut sau găsit un dumnezeu el devine împlinit. Sfera aceasta nu garantează împlinirea omului, însă în absenţa acesteia împlinirea despre care vorbim este irealizabilă.

Întîi, trebuie ca omul să Îl găsească pe Acela care este singurul Dumnezeu adevărat. Asta înseamnă că trebuie făcută o distincţie între falşii dumnezei şi adevăratul Dumnezeu. Cel din urmă este Acela care există fără om şi fără de care omul nu poate fi. Falşii sunt cei ce nu pot exista fără om (omul este creatorul lor).

Apoi, trebuie ca El, adevăratul şi singurul Dumnezeu, să ocupe sfera spirituală şi să influenţeze fiinţa, conformînd-o intenţiilor Sale, lucru care implică supunere din partea omului.

De la EXEGETICAL FALLACIES la hîrleţomai (ŞI ÎNAPOI) – o foarte scurtă pledoarie pentru sport, muncă, dar mai ales pentru discernămînt în slujire

Cu puţin timp în urmă am citit Exegetical Fallacies. D. A. Carson face o treabă extraordinară, amintindu-ne greşelile pe care interpreţii Bibliei le fac. Cartea aşează o povară foarte mare pe umerii exegeţilor.

În aceeaşi perioadă cineva s-a gîndit să nu-şi mai lase şi anul acesta grădina în paragină. Eu am putut să ajut cu cîte ceva. N-am făcut mare lucru: am greblat puţin, am curăţat pe acolo şi am săpat. Nu sunt prea priceput în domeniul acesta. Nu m-am specializat pe hîrleţ, dar ştiu să-l folosesc.

După episodul cu grădina, povara aşezată de Carson pe umerii mei a fost însoţită de o uşoară durere de spate. Sincer, trecerea de la o activitate la alta mi-a picat bine. Acestea nu sunt două preocupări egale pentru mine, dar cred că ambele oferă satisfacţii. Pentru mine, în locul celei de a doua putea fi orice altceva: fotbal, plimbare (mişcare să fie), dar sunt şi oameni pentru care a doua preocupare reprezintă un mijloc de vieţuire. Ei sunt demni de respectul celorlalţi.

În orice caz, aş spune că povara teologică însoţită de febră musculară oferă, în opinia mea, o stare de bine.

Trăim într-o vreme în care foarte mulţi oameni sunt preocupaţi numai de aspectul lor fizic. Există mulţi musculoşi în jurul nostru. Totuşi, creşterea necontrolată a muşchilor poate dăuna grav minţii. Pe de altă parte, mintea strălucită care sălăşluieşte într-un trup puturos şi nedeprins cu mişcarea nu este prea fericită.

Experienţa mea descrisă mai sus mi-a fost benefică. Recunosc, în ce mă priveşte, a fost o experienţă plăcută pentru că drumul a fost şi înapoi (sper, nu înspre greşeli exegetice).

Lucrurile acestea pot primi şi un alt înţeles. Dacă, în calitate de exeget (sau slujitor), cineva le cam comite, prejudiciind Cuvîntul lui Dumnezeu şi distrugînd sufletele oamenilor, este mai bine ca drumul lui înspre hîrleţ să se realizeze cît mai repede şi fără cale de întoarcere (şi asta fără vreo ofensă faţă de preocuparea din urmă, mai ales că depindem foarte mult de aceasta). Ce-i drept, unii, din cauza dificultăţii activităţii din urmă, preferă greşelile exegetice, care oricum reprezintă o activitate mult mai uşoară. Cine poate nega faptul că e foarte uşor să faci astfel de greşeli? Să mai fi şi plătit pentru asta reprezintă într-adevăr un har (ai primi ceea ce nu meriţi sub nicio formă)!