Politicienilor români (corbigramă)

Un blestem nu-i de prisos,
Cum nici alte vorbe nu-s:
Pentru tot ce faceţi jos,
Să vă vadă Cel de Sus!

Reclame

Omul om – Gînduri despre omul complet (5)

Sfera satisfacţiei

Pasiunile pe care le are omul scot în evidenţă nu faptul că acesta este un animal, ci simplul fapt că el este o fiinţă care are dorinţe pe care le vrea îndeplinite.

Pasiunea, în sine, nu este ceva rău şi păcătos. Aş spune că pasiunile sunt inerente fiinţei umane, deci bune, necesare şi recomandabile.

Ceea ce face ca pasiunile să devină greşite este folosirea greşită a acestora. A mînca este un lucru necesar şi bun. Totuşi, a consuma un anumit lucru în mod exagerat nu mai este la fel de bun. Dorinţa exagerată a unui lucru bun devine o dorinţă greşită. Hrana nu este un lucru care are de a face cu moralitatea (cu excepţia hranei antropofagilor). Cu toate acestea, folosirea greşită a acesteia devine lăcomie, deci o problemă morală.  Există totuşi categoria lucrurilor bune din punct de vedere moral cu privire la care dorinţa obsesivă nu constituie deloc o greşeală, ci dimpotrivă. A fi lacom să fii sfînt este o pasiune lăudabilă. A nu fi lacom în ce priveşte sfinţenia este o meteahnă.

De asemenea, obiectele spre care sunt îndreptate pasiunile pot să le facă pe acestea să fie greşite. Să-ţi doreşti să traversezi strada nu reprezintă nicio problemă, dar devine o greşeală cînd dorinţa sfidează culoarea roşie a semaforului. Să-ţi doreşti să minţi e greşit. Să iubeşti imoralitatea este un lucru greşit. Poftele îndreptate înspre alcool, maşina altuia, altă persoană decît partenerul de viaţă sunt ilegitime. Simpla dorinţă pentru un lucru rău este greşită. Cu cît mai greşită este dorinţa foarte mare pentru un astfel de lucru! Hedonismul sau cultul plăcerii poate fi amintit aici.

În cadrul lăcomiei şi senzualităţii, ca să le amintim doar pe acestea, pasiunea preia controlul fiinţei. Cînd pasiunile de genul acesta controlează omul, acesta se poartă ca un animal.

Pe de altă parte, cel care îşi înăbuşă pasiunile este un om care se autocondamnă la o viaţă searbădă, la izolare şi poate chiar la moarte. Stoicismul şi ascetismul se încadrează aici. A nu vrea să ai parte de anumite plăceri normale nu e cel mai bun lucru. Înăbuşirea dorinţelor nu reprezintă neapărat o virtute. Ea poate deveni foarte uşor un viciu. De asemenea, a nu vrea să fii părtaş valorilor morale şi divine este păcat. Lipsa de pasiune din punctul acesta de vedere este de nedorit. E lăudabil însă să nu ai pasiune pentru păcat.

În concluzie, omul trebuie învăţat să cultive pasiuni bune, să menţină un echilibru în ce priveşte lucrurile necesare şi totodată să stăpînească poftele păcătoase.

Omul om – Gînduri despre omul complet (4)

Sfera simţirii

Aş vrea să-mi îndrept atenţia înspre o altă dimensiune: dimensiunea simţirii, sfera în care au loc sentimentele. În rîndurile ce urmează vreau să subliniez cîteva probleme din cadrul acestei sfere.

Denaturarea simţirilor aduce în discuţie afectarea pe care aceste simţiri au suferit-o şi pe care încă o mai suferă. Din cauza acesteia oamenii sunt răi, nemiloşi şi fără dragoste. Dumnezeu a creat oameni buni, miloşi şi iubitori, însă păcatul a stricat simţirea.

Dezechilibrul din cadrul sentimentelor reprezintă şi el o problemă. Aici pot fi menţionate hipersensibilitatea sau sensibilitatea excesivă, pe de o parte, cît şi insensibilitatea, pe de altă parte.

Hipersensibilitatea este greşită. Nu vorbim neapărat despre mofturoşi care, din cauza unei proaste creşteri sau din cauza altor factori, par să fie deranjaţi de orice lucru mărunt, deşi şi aceştia sunt incluşi aici. Mă refer îndeosebi la cei care ajung să fie stăpîniţi de (anumite) sentimente, la cei ale căror sentimente preiau controlul fiinţei.

Pe de altă parte, insensibilitatea ne face cunoştinţă cu omul care, chiar dacă are sentimente, îşi „îngheaţă” simţirea, acţionînd în virtutea altor factori.

Simţirile nu trebuie să preia controlul fiinţei, dar nici nu trebuie să fie dispreţuite (poate uneori chiar în vederea eliminării lor).

O altă problemă o constituie direcţionarea greşită a sentimentelor. Iubirea pe care o merită Dumnezeu, dar care este direcţionată înspre un idol constituie un exemplu grăitor în privinţa aceasta. Tot aici putem aminti cazurile în care afecţiunea aparte, pe care o merită partenerul de viaţă, este îndreptată înspre o persoană străină familiei.

O ultimă meteahnă a sentimentelor pe care vreau să o amintesc este dezacordul dintre acestea şi realitate sau lipsa de corespondenţă faţă de realitate. Unii, fără justificare, se simt în delir. Alţii, fără motiv, sunt de parcă ar fi picat cerul pe ei.

A simţi în conformitate cu realitatea este o condiţie esenţială pentru împlinirea fiinţei umane. Asta nu înseamnă că aceste sentimente trebuie controlate de ceea ce ni se întîmplă, ci înseamnă doar că sentimentele trebuie să se raporteze la realitate, la adevăr.

De exemplu, un om care a pierdut pe cineva drag nu dă semne că ar fi un om complet dacă tristeţea este tot ceea ce experimentează. În prezenţa tristeţii şi durerii un om care a pierdut pe cineva drag se poate bucura în speranţă (speranţa că se va întîlni cu cel drag în slavă – asta dacă este cazul). Bucuria în necazuri despre care vorbeşte Biblia, deşi sfidează normalitatea în care trăiesc foarte mulţi oameni, nu este indiferentă faţă de realitatea din jur, ea, dimpotrivă, este înrădăcinată în adevăr (adevărul potrivit căruia există ceva mai mult decît suferinţa din jur şi asta pentru că realitatea este mai mult decît ce percepe omul în jurul său). Oamenii care în faţa morţii nu simt decît durere fac asta din cauza necunoaşterii întregii realităţi şi a neconformării la aceasta. La fel se pot explica diferenţele dintre un om moral, stăpînit de sentimentul mulţumirii de sine şi unul care, datorită adevărului, experimentează sentimentul vinovăţiei personale şi căinţa.

Raportarea sentimentelor la întregul adevăr reprezintă o cerinţă esenţială pentru reabilitarea, dar şi pentru funcţionarea corespunzătoare a acestora.

Standardul lui Dumnezeu face din nou diferenţa şi în această sferă.

8 Martie

Dumnezeu a creat femeia şi … foarte, foarte bine a făcut!

Ce-ar fi fost pămîntul fără actul acesta creator? N-ar fi avut niciun farmec. Cum ar fi fost o astfel de lume?

Păi…, ar fi fost o lume numai a lui Adam. Ce lume!!! Cum ar fi fost? Adam îşi zideşte singur o casă. Adam locuieşte singur în casă. Adam spune o glumă. Adam rîde de nu mai poate la gluma lui. Adam îşi deschide un magazin. Adam cumpără de la magazin. Adam înregistrează un meci de fotbal (wow, ce meci!!!). Adam se uită singur la meci (Ce spectacol!!! Ar fi fost culmea ca Adam să sară de bucurie în momentul marcării golului, propriului gol, si tot culmea ar fi fost să stea cu sufletul la gură pînă în momentul acela!).

O lume numai a lui Adam este o lume hilară, monotonă şi fără pic de viaţă.

Ce bine că Dumnezeu n-a făcut aşa!

Femeia a adus pentru bărbat bucurie, împlinire, completare, ajutor (sau Ajutooor!!!), dar şi dojenire, bătaie de cap (în unele cazuri, la propriu) şi … încă un amănunt, păcatul în lume (Oups! Am zis-o! A zis-o şi Pavel mai demult, staţi liniştiţi! Oricum, între noi fie vorba, poate că bărbatul a fost şi mai slab atunci!).

Mă gîndesc acum, ce m-aş fi făcut eu fără anumite făpturi de genul acesta? Ce aş fi fost fără (persoanele acestea sunt menţionate, în parte, într-o ordine cronologică) bunică-mea care m-a crescut în învăţătura lui Dumnezeu şi care mă aşeza pe genunchi pe cînd aveam cîţiva ani, foarte puţini, fără mama prin care Dumnezeu a lucrat nespus de mult în viaţa mea şi căreia îi datorez enorm, nu pot să spun cît pentru că nu se poate spune, fără Cătălina, soră-mea (Cine mă mai tundea pe mine cu bani? – E, apropo, Cătălina, mîine mă tunzi, da? Nu, n-am greşit, nu trebuia să scriu fără bani, pentru că ea nu mă tunde gratis, ci cu bani – adică, mai îmi scapă în buzunar ceva), fără ANDREEA, soţia mea, cu care Dumnezeu m-a binecuvîntat (mult mai mult decît meritam) şi pe care o iubesc very much, fără Dorothea, fiica noastră, care este minunată şi care-mi înveseleşte zilele, o frumuseţe şi splendoare (uitîndu-mă la ea înţeleg ce frumos era totul la început cînd Dumnezeu a creat lumea şi omul), care creşte şi se îndreaptă cu paşi repezi înspre … biblioteca noastră, care sper să supravieţuiască (Cărţile mele!!!), fără tanti Geta, mătuşa mea, care se roagă mult pentru mine, o…, da, să nu uit, oricum, nu pot să uit, fără Miriam, nepoata mea, care Duminică dimineaţă mi-a aranjat introducerea predicii cu multă lipsă de linişte (Mulţumesc Florin pentru ca ai salvat restul predicii!), fără soacră-mea care are un loc esenţial în universul meu (Cum o mai aveam eu pe Andreea fără ea?!), fără mama lu’ mama soţiei, care e o femeie deosebită şi care a dat naştere celei care a dat naştere soţiei mele?

Aş putea intra acum într-o altă categorie: Ce m-aş fi făcut eu fără d-ra Adeline care, cu ceva vreme în urmă, a vorbit cu mine de parcă eram cel dintîi om (de la capătul celălalt)? Ce m-aş fi făcut? Aş fi condus şi eu maşina cu 1 lună mai mult. Dar n-am făcut asta pentru că stimata mi-a săltat permisul.

Ce păcat că există:
– femei care sunt dispreţuite pe motiv că nu au aceeaşi valoare ca a bărbaţilor;
– femei abuzate;
– femei ale căror opinii nu sunt luate uneori în seamă;
– femei care cred că sunt mai mult decît sunt şi că trebuie să facă mai mult decît trebuie de fapt;
– femei care-şi înşală bărbaţii şi care distrug familii, atît pe-a lor, cît şi pe-a altora;
– femei care îşi abandonează copiii;
– femei care-şi ucid copiii;
– femei nesupuse autorităţii lui Dumnezeu şi bărbaţilor lor;
– femei care în loc să se ocupe de lucruri importante sunt leneşe, limbute şi iscoditoare;
– femei care dezintegrează societatea, dar şi, în unele cazuri, biserica;

Cît despre bărbaţi, ar fi multe lucruri de spus şi grele, ce-i drept! Oricum, şi unii şi alţii au nevoie de Dumnezeu şi de rugăciunile oamenilor lui Dumnezeu.

Omul om – Gînduri despre omul complet (3)

Partea superioară: Capul / Mintea

Mintea este partea superioară a omului nu pentru că este cea mai de sus din punct de vedere fizic, ci pentru că este acea parte care conduce fiinţa. În minte se întîmplă procese complexe necesare pentru deplasare, hrănire, comunicare, alegeri, cunoaştere, planificare, etc. Fără minte am fi morţi.

Cînd vine vorba de subiectul acestor articole, trebuie spus că omul incomplet (cel care nu corespunde) nu este cel care nu are capacităţi intelectuale extraordinare. Autorul vieţii a împărţit diferit capacităţile intelectuale. Problema nu este că unul poate mai mult cu mintea lui, iar altul mai puţin. Un om care poate mai puţin cu mintea sa poate fi un om care corespunde, pe cînd altul cu capacităţi intelectuale extraordinare poate fi incomplet. Pentru că Dumnezeu a împărţit diferit aceste capacităţi, nu acestea fac din om om sau neom.

Felul în care funcţionează mintea în raport cu voia lui Dumnezeu este lucrul care face diferenţa.

Minţile strălucite, dar autonome şi malefice nu ne fac cunoştinţă cu oameni compleţi. Mulţi filosofi, oameni politici, poeţi, etc. au avut şi au o minte strălucită, ce păcat însă că aceasta nu funcţionează corespunzător. De asemenea, minţile nestrălucite folosite prost nu au parte de mai multă clemenţă. Imbecilitatea nu este o virtute.

Există însă şi minţi strălucite, dar şi nestrălucite care funcţionează corect, potrivit cu măsura fiecăreia. Ca să dăm un exemplu aici, putem vorbi despre badea Ion care nu cunoaşte altceva toată ziua decît ştiinţa vacii, dar care mai ştie că are un Creator, Care merită închinarea şi supunerea lui. Un astfel de om îi este net superior celui pe care strălucirea minţii lui îl împiedică să se închine lui Dumnezeu.

Atenţie!
Articolul acesta nu încurajează lenevia intelectuală! Mintea celui care trage această concluzie nu funcţionează corespunzător.