Omul om – Gînduri despre omul complet (2)

Pentru subiectul de faţă recomand C. S. Lewis, Desfiinţarea omului, (Bucureşti: Humanitas; 2004). Iată două citate:

Unora li se va părea că inventez eu o dificultate artificială pentru Programatorii mei. Alţi critici, mai simpli la minte, poate vor întreba: „De ce să presupui că vor fi nişte oameni atît de răi?” Dar eu nu presupun că sunt răi. Mai degrabă, nu sunt deloc oameni (în vechiul sens).  Dacă vreţi, sunt oameni care şi-au sacrificat propria parte din umanitatea tradiţională ca să se dedice sarcinii de a hotărî ce va însemna de acum înainte „Umanitatea”. (89)

Orice motiv pe care încearcă să-l invoce pentru acţiunile lor devine imediat o petitio. Nu pentru că ar fi nişte oameni răi. Nu sunt deloc oameni. Păşind în afara lui Tao, au păşit în abis. Supuşii lor nu sunt neapărat nişte oameni nefericiţi. Nu sunt deloc oameni: sunt nişte produse artificiale. Victoria finală a Omului s-a dovedit a fi desfiinţarea Omului. (91)

Reclame

Omul om – Gînduri despre omul complet

În ultima vreme m-am gîndit la om, mai exact la ce înseamnă să fii om şi la cum trebuie să arate un om.

Nu toţi oamenii arată a oameni. Nu este greu (cel puţin aşa mi se pare mie) să observăm diferenţele evidente dintre aceştia. Unii sunt oameni, iar alţii doar par să fie. M-am gîndit la cei dintîi ca la nişte oameni compleţi, iar la ceilalţi ca la nişte incompleţi.

Incompleţi nu sunt cei cu minte mai puţină, cei săraci sau cei urîţi. Ei nu sunt nici cei cu handicapuri fizice sau psihice (deşi categoria celor din urmă poate da naştere la anumite discuţii împreună cu alte două categorii, cea a copiilor cît şi cea a oamenilor privaţi de un anumit tip de revelaţie). De asemenea, nu mă refer aici la cei nedesăvîrşiţi. Aş fi absurd să deplîng nedesăvîrşirea pe acest pămînt.

Un om complet este un om care are tot ce trebuie să aibă un om ca să fie om. Raportarea însă nu se face la cantitatea de umanitate sau la structura în sine a omului şi nici la accesoriile acestuia (ceasul, maşina, slujba). Dacă ar fi să-l raportăm pe om la aceste valori atunci, ţinînd cont că Dumnezeu a creat fiinţa aceasta cu două picioare sănătoase, un om fără un picior sau cu un picior bolnav ar fi incomplet. Nu acesta este însă sistemul de referinţă pe care-l am în vedere şi sunt convins că nici Dumnezeu nu este interesat de asta (nu în sensul că Lui nu-I pasă de suferinţa fizică a unui om sau că nu face nimic pentru a rezolva suferinţa aceasta, ci în sensul că poate să fie mulţumit de un astfel de om).

Un om complet este un om care funcţionează în parametri normali, împlinindu-şi astfel menirea (prin menire mă refer la intenţia pe care a avut-o în actul creării omului Cel care a inventat viaţa).

Un om complet gîndeşte, simte şi voieşte în acord cu intenţia / voia lui Dumnezeu. Pentru mine, un astfel de om este omul corespunzător (omul care corespunde), celălalt fiind omul necorespunzător.

Cred, în acelaşi timp, că asta nu este tot ce îşi poate dori un om. Sunt convins că un om complet, dar orb mai are loc în inimă de cel puţin o dorinţă ce are de a face cu văzul. În lipsa văzului el poate să fie complet, cu toate acestea văzul rămîne ceva de dorit pentru el. Cu alte cuvinte, văzul nu este cel mai important lucru, dar nici nu este un lucru de nedorit.

Pe de altă parte, mintea strălucită, dar autonomă si imbecilitatea, senzualitatea şi apatia, dar şi încăpăţînarea şi lipsa de opinie (asta ca să numim numai cîteva trăsături) ne fac cunoştinţă cu un om incomplet.

Eu zic că trăim într-o lume de oameni incompleţi, ceilalţi fiind pe cale de dispariţie.

Cine va salva rasa umană?

(va urma)

14 februarie 2011

Un duel epigramatic şi o declaraţie de dragoste

Corbigramă:

O, draga mea, habar n-aveam
Că vii din Coasta lui Adam.
Dar ştiu că de cînd mi-eşti nevastă
Îmi stai necontenit în coastă!

Răspuns (un fel de bobigramă):

Draga mea, eu nu-s de-acord
Cu această corbigramă,
Pentru că în diagramă,
Într-un timp record,
Ai ieşit din coastă
Şi-ai ajuns în cord.

Rai şi iad (2)

Un creştin care se îndreaptă înspre rai nu ar trebui să facă lucrul acesta fără să înţeleagă şi să simtă într-o anumită măsură grozăvia iadului.

Iată de ce cred că lucrul acesta trebuie să se întîmple.

1. Trebuie să înţelegem grozăvia iadului pentru ca să cunoaştem realitatea. Dacă iadul este real (şi este), atunci noi trebuie să ştim despre el cît se poate de mult şi cît se poate de bine. Necunoaşterea realităţii duce la o trăire greşită, iar lucrul acesta are consecinţe devastatoare. Trebuie să trăim luînd în calcul realitatea iadului.

2. Trebuie să înţelegem grozăvia locului în care vor ajunge cei nemîntuiţi pentru a deveni extrem de mulţumitori lui Dumnezeu pentru harul Lui arătat prin Isus, harul vieţii eterne, prin care suntem scăpaţi de iad şi suntem făcuţi moştenitori ai cerului. Măreția harului este înțeleasă mai bine prin prisma iadului.

3. Trebuie să cunoaştem destinul etern al celor nesalvaţi pentru a ne cerceta relaţia cu Dumnezeu. Dacă zicem că suntem mîntuiţi şi nu suntem, atunci destinul nostru nu este raiul. Realitatea acestui loc ar trebui să ne facă să luăm în serios relaţia noastră cu Dumnezeu.

4. Trebuie să facem lucrul despre care vorbim pentru a şti unde vor ajunge cei din familiile noastre, prietenii noştri, vecinii noştri şi mulţi alţii care nu-l cunosc pe Dumnezeu. Înţelegerea noastră a locului în care vor ajunge ei ar trebui să constituie un impuls foarte puternic pentru a le mărturisi Evanghelia. Dacă ei nu simt ceea ce-i aşteaptă (şi se pare că nu simt), atunci trebuie să simţim noi pentru ei acum. Insensibilitatea celor care merg în rai faţă de cei care merg în iad este de neînţeles.

Rai şi iad

Zilele acestea am meditat puţin la subiectele sensibile ale teologiei, poate unele din cele mai sensibile.

Eu cred că subiectele acestea ar trebui să ne împovăreze.

Locul în care-şi vor petrece veşnicia cei mîntuiţi este extraordinar. Mintea nu-l înţelege decît în parte, ochiul încă nu-l vede, urechea nu-i aude sunetele pure şi încîntătoare, simţurile nu-l experimentează încă pe deplin şi inima nu-l vrea încă în totalitate, fără reţineri (de orice natură ar fi ele). E un loc pregătit de Dumnezeu. Cine se poate îndoi de gusturile Lui?! Cu siguranţă, va fi superb şi asta mai ales pentru că El va fi acolo. Ajunşi acolo, sunt convins, nicio fărîmă din noi nu va regreta pămîntul pe care trăim acum. Diferenţa dintre aceste două stări este că acum ne dorim şi pămîntul acesta. Acolo totul este minunat. Ce înseamnă minunat? Nu ştiu. Ştiu însă că acest termen descrie o stare care depăşeşte înţelegerea noastră prezentă, o stare care ne va împlini pe deplin.

Pe de altă parte, locul în care îşi vor petrece veşnicia cei nemîntuiţi este terifiant. Nimic din noi nu-l înţelege în totalitate. L-am înţeles în parte cînd am gustat şi experimentat amărăciunea şi hidoşenia păcatului. Înţelegem lucrurile acestea doar în parte pentru că pe pămînt păcatul este restrîns, altfel n-ar mai exista un iad viitor, iadul ar fi prezent. Oare nu asta este iadul, locul în care păcatul nu este limitat în niciun fel? Cred că şi aşa putem defini iadul. Cu privire la cei care vor ajunge acolo, nu există nicio îndoială, trebuie spus că orice părticică din fiinţa lor va regreta orice alt loc cu excepţia tărîmului în care vor fi pentru veci de veci. Acolo sunt întîlnite lucruri ca: foc, întuneric, chin, durere, disperare, ţipăt, scrîşnire a dinţilor, epuizare, moarte şi acestea în mod continuu, fără oprire, fără răgaz şi la intensitate maximă.

Sunt subiectele de genul acesta demodate sau atît de cunoscute încît nu necesită investigaţii serioase? Nu cred ca asemenea subiecte sunt demodate, dar nici nu cred ca ele sunt atît de cunoscute.

Nu mi-am propus să scriu despre interpretările celor 2 locuri / stări, despre argumentele, implicaţiile şi ramificaţiile lor teologice. Folosesc interpretările clasice ale raiului şi iadului, pe care le găsesc biblice.

Intenţia este aceea de a lăsa ca aceste subiecte să ne afecteze.

Eu cred că un credincios, unul care se îndreaptă înspre cer, n-ar trebui să ajungă în cer pînă cînd nu trece printr-o experienţă dramatică a iadului. Bineînţeles, credinciosul, că înţelege sau nu, că simte sau nu în maniera la care mă refer, iadul, o să ajungă în cer, în niciun caz în iad, dar se cuvine, în opinia mea, să treacă printr-o asemenea experienţă.

Vi se pare corect să ne îndreptăm înspre locul minunat al slavei fără să cugetăm profund la locul mizerabil şi terifiant în care trebuia să ne petrecem veşnicia, dar în care alţii vor ajunge? Nu mi se pare corect deloc.