Parabola unui om năuc

A fost odată un om năuc, un om care nu ştia încotro s-o apuce.

El avea tot ce-i trebuia. Avea casă, maşină, familie, bani şi o afacere foarte profitabilă. Avea de toate, dar tot năuc era.

De năuc ce era nici nu ştia că e năuc.

Zilnic conducea năucul de-acasă la firmă, de la firmă la bancă, de la bancă la magazine, de la magazine acasă şi tot aşa. Era un bun şofer, dar era totuşi năuc.

Într-o zi, din senin, năucul s-a hotărît să facă o plimbare, dar încotro? Ştia bine unde merge, dar nu ştia. Mergea în parcul din centrul oraşului pentru un timp de recreere.

Tîrîndu-şi picioarele pe una din cărările pietruite ale parcului, cărări nedrepte, şerpuitoare şi imprevizibile, năucul se întîlni inopinat cu un străin. Se pare că ştia totul străinul despre el şi asta datorită darului pe care zicea că-l are. Nu i-a fost greu acestuia să-l invite la el la biserică pentru că „aşa se va deştepta bietul năuc” (gîndea străinul).

Zis şi făcut.

O clădire mare şi frumoasă, cu ferestre mari, din lemn, cu uşi sculptate şi impunătoare, cu un interior spaţios şi bine iluminat, cu scaune confortabile, era clădirea în care intrase năucul.

După program, el a fost întrebat:

„Deci, cum ţi s-a părut?”

„A fost senzaţional”, a răspuns el. „Cîntările dinamice m-au mişcat de-a dreptul, iar acele cîteva rugăciuni pasionale mi-au dat fiori. Predica scurtă a omului cu voce puternică a fost încîntătoare. Nimic nu m-a binedispus vreodată atît de mult ca predica din seara asta. Chiar cuvintele acelea spuse la un moment dat şi pe care nu le-am înţeles deloc m-au uimit.”

„Mă bucur că L-ai întîlnit pe Dumnezeu”, mărturisi încîntat străinul.

„Dumnezeu!? Care Dumnezeu?”, întrebă mirat năucul.

Înainte de a ajunge acasă, gîndindu-se la Dumnezeul pe care trebuia să-l găsească mai devreme, după spusele acelui om, năucul, mai năuc acum ca niciodată, s-a hotărît să intre în clădirea micuţă de pe strada lui, pe care o evitase toată viaţa.

Nimic nu era frumos acolo. Pereţii fuseseră văruiţi cu foarte mult timp în urmă, băncile erau vechi, iar pardoseala care purta cu sine un miros greu de umezeală şi mucegai era respingătoare. Cei cîţiva membrii destul de în vîrstă se uitau prin lumina chioară a sălii înspre în faţă, ascultînd cu interes pe un confrate care citea şi dădea explicaţii dintr-o Carte.

De data asta parcă totul era clar pentru năuc. Cîteva gînduri îi străbăteau înţepător, dar echilibrat mintea:

„Dumnezeul de aici nu seamănă cu cel de mai devreme. Acesta este bun şi îngust, cu o cale asemenea Lui. Dar …, dar celălalt e mai deschis şi mai încîntător.”

După momente bune de meditare, acesta striga parcă în el însuşi: „Nu, nu pot! Sunt prea multe restricţii, prea multe privaţiuni. Sunt prea puţine plăceri. Nu pot! Dar…, ştiu …, decît deloc, am să-l aleg pe celălalt. El mi se potriveşte„.

Şi a ieşit năucul în fugă din prezenţa Cărţii, cu inima străină de aceasta.

Era noapte atunci…

… şi noapte e şi-acum pentru el.

Reclame

Reperul unei bune orientări spirituale: Senzaţionalismul sau Scriptura? (VIII)

Concluzii

Alegerea uneia din cele două opţiuni este de dorit a fi o chestiune de raţiune.
Trebuie să cunoaştem aceste opţiuni. Trebuie să ştim sursa, funcţionarea, implicaţiile, cît şi eficienţa lor.
Dumnezeu ne cheamă la înţelegere: la înţelegerea căii Lui (care ar trebui să ne facă să iubim această cale), dar şi la înţelegerea căii vrăjmaşului (care ar trebui să ne facă să detestăm această cale). El nu este un Dumnezeu al ignoranţei.
Vrăjmaşul, pe de altă parte, preferă să ne  distragă atenţia de la cunoaştere, chiar de la înţelegerea corectă a propunerii lui, căutînd să ne stăpînească prin senzaţii, emoţii, porniri.
În clipa cînd omul este înşelat să acţioneze stăpînit fiind de pornirile lui, el este făcut, pe de o parte, să nu se mai gîndească la starea şi la lipsurile lui reale, dar este, pe de altă parte, şi împiedicat să mediteze la soluţiile corecte pentru problemele lui. El este astfel prins într-un cerc vicios în care, atîta timp cît poftele îi sunt împlinite, îşi poate duce liniştit existenţa. Resursele pentru împlinirea acestor pofte sunt puse la dispoziţie din belşug, bineînţeles, de Diavol. Aceste resurse se găsesc în lume, dar şi (din păcate trebuie să spunem asta) în anumite biserici.
În senzaţionlism, pornirile predomină, intelectului fiindu-i lăsat prea puţin spaţiu de mişcare. Senzaţionalismul înseamnă experienţă fără sau cu prea puţină raţiune (şi aceea folosită prost).
În cadrul propunerii lui Dumnezeu, emoţiile şi afecţiunile au un rol foarte important, însă rolul lor nu este îndeplinit în mod iraţional. Dumnezeu ne cheamă la cunoaştere. Cunoaşterea aceasta însă nu trebuie să aibă loc în absenţa sau în defavoarea simţirii. Apatia este un păcat la fel de grav ca folosirea greşită a emoţiilor şi pornirilor, lucru pe care-l vedem la senzaţionalişti.

Alegerea pe care trebuie să o facem este şi o chestiune de credinţă, credinţă care nu ocupă un loc secundar.
Prin dialogul straniu dintre Avraam şi omul bogat suntem invitaţi să facem o alegere a credinţei. Pe de o parte, omul bogat şi nemîntuit, aflat în chinuri cumplite în Locuinţa morţilor, ne predă o lecţie despre mîntuire. Pe de altă parte, Avraam, credinciosul aflat în glorie, ne spune cum stau lucrurile cu salvarea. Pe cine credem?
Sincer sau nu, bogatul se află într-o stare, dar şi într-un loc, în care nu poate înţelege (nici chiar atunci cînd e prea tîrziu) salvarea. Avraam însă se află într-un loc în care nu e ispitit să vorbească neadevărul, într-un loc în care nu are nici măcar posibilitatea să spună un singur lucru eronat. Din slavă, Avraam vorbeşte numai adevărul. Învăţătura sa, din locul în care se află, nu poate să fie greşită.
Pe care din cei doi îl vom crede?
Credinţa aceasta nu este un lucru banal, dat fiind faptul că suntem fiinţe ale căror porniri sunt foarte intense, dar este un lucru vital pentru o bună orientare spirituală. În lipsa acestei credinţe nimeni nu-L poate găsi pe Dumnezeu.
Emoţiile şi raţiunea nu sunt suficiente pentru o bună orientare spirituală. Avem nevoie de credinţă pentru această orientare, dar credinţa în ce? Obiectul credinţei este Cuvîntul. Credinţa aceasta în Cuvînt trebuie să fie cea care dirijează comportamentul emoţiilor şi al raţiunii noastre.

Cînd Scriptura ne dirijează raţiunea, simţirile, experienţa, dar şi alegerile pe care le facem, Reperul îşi realizează menirea, el ne îndrumă înspre Dumnezeu. Orice sistem sau curent care îi acordă Scripturii un loc secundar îi dezorientează pe oameni în cele spirituale.

Reperul unei bune orientări spirituale: Senzaţionalismul sau Scriptura? (VII)

II. Scriptura

3. Reflecţii

a. Scriptura este net superioară atît senzaţionalismului, cît şi miracolelor.
Celui dintîi lucru îi este superioară pentru că acesta este o eroare în sine şi în acelaşi timp el reprezintă o modalitate eronată de căutare a lui Dumnezeu (pur şi simplu nu aceasta este modalitatea prin care trebuie să-L căutăm pe Domnul). Mai mult, senzaţionalismul este o distorsionare a Cuvîntului. De asemenea, el deformează imaginea lui Dumnezeu.
Scriptura este superioară şi miracolelor pentru că ele sunt doar o mică parte din planul lui Dumnezeu cu omul. Scriptura este mai amplă, mai complexă şi mai trainică. De fapt, miracolele, în ciuda rolului pe care l-au îndeplinit, nu reprezintă o cale prin care Dumnezeu ne invită să-L căutăm. În schimb, Scriptura este sursa cunoaşterii lui Dumnezeu.
Cine alege orice altceva în detrimentul Scripturii, face asta în detrimentul lui.

b. Scriptura are valoare în sine.
Scriptura este preţioasă datorită a ceea ce este (ea este Cuvîntul lui Dumnezeu).
De fapt, acest Cuvînt este cel mai spectaculos şi miraculos lucru care putea să ni se întîmple: Dumnezeu ne-a vorbit şi ne vorbeşte în şi prin ea. Nu este lucrul acesta suficient de şi chiar cel mai uimitor? Eu zic că nimeni nu poate găsi pe pămînt un lucru mai valoros şi mai spectaculos decît acesta.
Primul curent este un spectacol ieftin şi fără valoare. Scriptura este însă extrem de valoroasă.
Să nu fie cel mai valoros lucru, cel mai bun (şi singurul) reper autentic înspre Cea mai importantă fiinţă?

c. De ce oamenii aleargă la biserici în care este prea puţin Cuvînt şi prea mult altceva? Lucrul acesta se întîmplă ori pentru că ei nu-L caută pe Dumnezeu, ci doar satisfacerea propriilor porniri, ori pentru că, deşi Îl caută, fac asta în mod greşit fie dintr-o ignoranţă personală, fie din cauza întunericului în care trăiesc cei ce-i ghidează. Dintr-un motiv sau altul ei rămîn dezorientaţi.

d. Cîteva întrebări practice: Ce fel de biserică doreşti să fie biserica ta? Ce aştepţi să găseşti acolo? Ce vrei să faci în cadrul părtăşiei bisericii?
Întrebările acestea scot în evidenţă cît de mult Îl cauţi pe Dumnezeu, dar şi dacă faci lucrul acesta în mod corect.

e. Cît de bine ar fi ca oamenii să alerge numai după Scriptură şi deloc după spectacol. Îmi dau însă seama că timpul în care trăim nu favorizează lucrul acesta. Diavolul a reuşit să-şi spună cuvîntul în biserici. El le-a furat atenţia oamenilor de la etalonul lui Dumnezeu şi le-a ancorat-o în emoţiile şi senzaţiile lor.
Avem nevoie de oameni care să creadă puternic în valoarea şi puterea Cuvîntului. Mă tem însă că sunt din ce în ce mai puţini oameni de genul acesta, tocmai de aceea convertirile autentice sunt tot mai rare şi tocmai de aceea imaturitatea credincioşilor este tot mai des întîlnită.

Reperul unei bune orientări spirituale: Senzaţionalismul sau Scriptura? (VI)

II. Scriptura

2. Răspunsul la propunerea Scripturii

Răspunsul este dat de omul din Locuinţa morţilor.

Dacă la propunerea bogatului, Avraam a spus „nu”, la propunerea lui Avraam, bogatul spune şi el „nu” (Nu, părinte Avraame, v 30).

Negaţia folosită de bogat (ouchi) este o formă accentuată a negaţiei simple (ou). Omul din Locuinţa morţilor a spus un „nu” categoric la singura cale de salvare pentru fraţii lui. De asemenea, trebuie observat că bogatul spune „nu” după ce i s-a spus o dată că alta este soluţia (v 29) (vasăzică, omul acesta este destul de încăpăţînat).

Putem aduce în discuţie dorinţa sinceră a acestui om pentru mîntuirea fraţilor lui, însă, sincer sau nu, el spune „nu” salvării. Un „nu” spus sincer lui Dumnezeu rămîne o respingere a lui Dumnezeu, la fel de gravă ca orice altă situaţie în care aceasta are loc. Asta înseamnă că cine aderă la teoria bogatului, comunicată într-o formă sau alta, Îl respinge pe Dumnezeu.

Avraam nu lasă lucrurile aşa şi mai spune încă o dată că teoria venită din Locuinţa morţilor nu este bună (v 31).

Avem de a face cu două puncte de vedere ireconciliabile. După cum Dumnezeu se opune Diavolului, tot aşa Diavolul I se opune lui Dumnezeu. Ambii sunt preocupaţi de viaţa noastră spirituală, însă părerile lor sunt incompatibile. E normal să fie aşa şi asta pentru că Dumnezeu nu poate să creadă aceleaşi lucruri pe care Diavolul le crede şi invers, Diavolul nu poate să creadă ceea ce crede Dumnezeu.

Falimentul de a sesiza contrastul dintre adevăr şi neadevăr ne lasă pradă celui din urmă. Contrastul acesta este un lucru de care trebuie să fim conştienţi şi asta pentru că există multe teorii care pretind că ne arată şi ne învaţă calea înspre  Dumnezeu, dar şi relaţia pe care trebuie să o avem cu El. Cel mai important lucru la momentul acesta este să cunoaştem adevărul. Totodată este foarte important să verificăm dacă teoriile promovate se conformează cu adevărul.

Adevărul nu negociază şi nu face compromisuri, el se vrea doar pe el. Ori eşti de partea lui, ori îi eşti vrăjmaş.

Reperul unei bune orientări spirituale: Senzaţionalismul sau Scriptura? (V)

II. Scriptura

1. Reprezentare

Cea de-a doua propunere vizavi de subiectul orientării oamenilor înspre Dumnezeu este cea a Scripturii (v 29, 31).

Aceasta este propunerea unui om mîntuit (mai exact, dacă asta face vreo diferenţă, a lui Avraam).

În opinia lui Avraam, mîntuirea are loc numai dacă cineva a) aude Cuvîntul lui Dumnezeu (au pe Moise şi pe profeţi, v 29) şi dacă b) ascultă Cuvîntul (să asculte de ei, v 29; dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi, nu se vor lăsa convinşi nici dacă ar învia cineva dintre morţi, v 31).

Înţelegem de aici că numai în Scriptură se găseşte adevărul care îi conduce pe oameni la Dumnezeu, de aceea numai Scriptura oferă o bună orientare spirituală. Perspectiva aceasta este valabilă pentru cei nemîntuiţi, dar şi pentru (sau poate ar trebui să spunem că în mod special pentru) cei mîntuiţi.

Nu se ştie perioada exactă în care a trăit bogatul. În orice caz, el a trăit într-o vreme în care scrierile lui Moise şi ale profeţilor erau disponibile.

Pe de altă parte, bogatul făcea parte dintr-un popor ticsit de minunile lui Dumnezeu.

Uitîndu-ne la istoria poporului evreu, înţelegem că ea nu era lipsită de evenimente miraculoase, ba dimpotrivă era plină de astfel de evenimente. Dacă mîntuirea şi relaţia cu Dumnezeu depindeau de minuni, poporul evreu ar fi trebuit să fie cel mai credincios popor din lume pentru că în mijlocul evreilor Dumnezeu a lucrat cu putere aşa cum nu a făcut lucrul acesta cu niciun alt popor. Cu toate acestea, evreii au păcătuit de nenumărate ori mult mai rău decît naţiunile pagîne din jurul lor. Evreii au cerut necontenit minuni (1 Cor 1:22) şi au fost atît de departe de Dumnezeu, în ciuda minunilor de care au avut parte.

Într-un context ca acesta, un context al minunilor din abundenţă, dar şi al prezenţei Scripturilor printre oameni, Avraam îi îndrumă pe oameni înspre Scripturi, nu înspre altceva, nici măcar înspre minunile realizate de Dumnezeu.

Bog-boteaza (II)

De a fost botezat Isus?

Încerc să ofer aici cîteva explicaţii în lumina înţelegerii mele prezente a subiectului de faţă. Argumentaţia nu este completă. Cred că este loc de detalii şi nuanţări.

Pentru a înţelege subiectul despre care vorbim este necesar să îl încadrăm într-un context.

Botezul Domnului are loc într-o perioadă în care atenţia lui Dumnezeu este îndreptată, în mod exclusiv, înspre poporul Său Israel. Biserica, la momentul acela, era de domeniul viitorului. Nimeni nu vorbise despre şi nu menţionase existenţa bisericii. Ea urma să fie întemeiată mai tîrziu. Israel, la vremea aceea, era un popor asuprit, rob imperiului roman. Nevoia de eliberare politică (dar şi spirituală) era evidentă.

În acelaşi context avusese loc şi întruparea Domnului. El, aşa cum demonstrează profeţiile, genealogiile din Evanghelii, cuvintele magilor, cuvintele îngerului Gabriel comunicate Mariei, cuvintele Mariei, afirmaţiile lui Simeon, mărturisirea Anei, predicarea, profeţiile, promisiunile dar şi lucrările Lui, era Împărat (da, un împărat politic).

Adevărul potrivit căruia împărăţia Lui era politică nu este un afront adus Evangheliei harului Său şi nici o negare a acesteia. De asemenea, adevărul acesta nu neagă şi nici nu afecteză cumva domnia lui Isus peste întreaga creaţie. Totodată, el nu întinează în vreun fel caracterul lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, înţelegerea persoanei şi lucrării lui Ioan Botezătorul este de asemenea, esenţială pentru cunoaşterea scopului botezului lui Isus.

Ioan era trimisul lui Dumnezeu care trebuia să pregătească calea Domnului (Isaia 40:3, Maleahi 3:1). El a răspuns celor care l-au întrebat cine este prin cuvintele profetului Isaia (Ioan 1:23). De fapt, la întrebarea “Cine eşti?” Ioan răspunde cu slujba pe care o îndeplineşte.

Aceleaşi lucruri le comunică îngerul Domnului lui Zaharia (Luca 1:16-17) şi tot aceleaşi lucruri le mărturiseşte şi Zaharia, tatăl lui Ioan (Luca 1:68-79).

Înainte de botezul Domnului, Ioan proclamă apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu (vezi, de exemplu, Matei 3:2), o Împărăţie care este aproape tocmai pentru că Împăratul era prezent printre ei (vezi legătura dintre ideea apropierii Împărăţiei din Matei 3:2 şi citarea textului din Vechiul Testament din versetul următor, versetul 3, unde este accentuată Persoana Împăratului).

În relatările din Matei şi Luca, relatări care preced botezul Domnului, se comunică faptul că Cel despre care predică Botezătorul este “Cel a cărui vînturătoare este în mîna Sa; Îşi va curăţa în întregime aria şi Îşi va aduna grîul în grînar, iar pleava o va arde cu foc de nestins”. Imaginile acestea sunt imaginile Împăratului care are autoritate asupra celor peste care stăpîneşte.

Desigur, menţionarea botezului cu Duhul Sfînt (despre care citim şi în celelalte două evanghelii, Marcu şi Ioan, înainte sau în cadrul relatării botezului sau a evenimentelor petrecute la botez) se suprapune cu imaginile tocmai amintite.

Ceea ce spun aici este că accentul pregnant al contextului botezului lui Isus, cît şi al identităţii şi slujbei lui Ioan, cel care L-a botezat pe Isus, este cel al regalităţii Celui botezat.

De fapt, în Evanghelia dupa Ioan 1:31, Ioan Botezătorul face o afirmaţie care este esenţială pentru subiectul despre care vorbim: “dar ca El să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezînd cu apă” (Bucureşti, 2001).

Prin urmare, botezul Domnului, în opinia mea, are ca scop prezentarea oficială şi autoritativă a Împăratului lui Israel.

Bog-boteaza

Pe 6 Ianuarie, românii sărbătoresc cu evlavie sau fără, cu tradiţii sau fără, cu superstiţii sau fără, cu ÎNŢELEGERE sau fără, botezul Domnului.

Se presupune că, atunci cînd avem o sărbătoare, înţelegem ce sărbătorim, dar … înţelegem?

De ce a fost botezat Isus? Ce s-a obţinut prin acest botez?

Menţionez aici cîteva interpretări ale acestui botez. La fiecare interpretare pot fi aduse explicaţii detaliate, cît şi referinţe biblice. În ce mă priveşte, am vrut doar să menţionez foarte succint aceste interpretări. Mai trebuie spus faptul că unele din aceste interpretări pot, prin completare, să formeze o singură interpretare.

1. Identificarea cu păcătoşii; Pentru că botezul lui Ioan era unul al pocăinţei şi iertării păcatelor, se susţine că, prin botezul Său, Domnul Isus, Care nu avea motiv de pocăinţă şi nici nevoie de iertare, S-a identificat cu păcătoşii. Într-un sens, lucrarea de substituţie a început la sau a avut loc şi la botez.

2. Identificarea cu rămăşiţa evlavioasă a evreilor. Cristos, prin botezul Lui, a luat partea rămăşiţei evlavioase dintre evrei, care a răspuns în mod afirmativ lucrării lui Ioan botezătorul.

3. Confirmarea lucrării lui Ioan. Cristos S-a botezat nu pentru că a vrut să se identifice cu cineva (păcătos sau evlavios), ci pentru a confirma lucrarea lui Ioan. El oferă astfel credit botezului lui Ioan.

4. Pregătirea şi prefigurarea suferinţelor Lui. Botezul primit de Domnul a avut ca scop atît pregătirea Lui pentru cît şi prefigurarea botezului suferinţelor Sale.

5. Exemplu pentru creştini. Domnul, prin acest botez, a intenţionat să ofere o pildă pentru creştini. Păcătoşii care cred în Cristos şi se pocăiesc trebuie să se boteze şi asta pentru că şi Domnul lor a făcut lucrul acesta.

6. Consacrarea Sa în slujba de preot. Botezul Domnului are aceeaşi funcţie pentru El ca spălarea prin care trebuiau să treacă preoţii înainte de a fi instalaţi în slujbă.

7. Prezentarea Împăratului înaintea lui Israel. Prin botezul lui Ioan, pe care Domnul Isus îl primeşte, evreilor le este prezentat, într-un mod oficial şi autoritativ, Împăratul lor (Mesia).

Data viitoare o să încerc să fac o scurtă prezentare şi argumentare a interpretării care, în opinia mea, face sens.