Dumnezeu e credincios. Înspre o teologie consecventă și coerentă.

Se tot zice încoace și-ncolo că Israel a fost înlocuit de biserică și că tot ceea ce a fost promis Israelului a fost redirecționat către biserică, deși sub altă formă. Vina pică pe Israelul necredincios. Din cauza lui s-a întîmplat ce s-a întîmplat și planurile s-au schimbat. Israelul este abandonat. Biserica este în prim și singur plan.

Catedrele, amvoanele și materialele scrise transmit din belșug ideile acestea, dar ideile acestea sînt eronate. Împotriva unor astfel de idei eronate se poate lupta pe mai multe fronturi și în mai multe feluri. Punctez aici un singur aspect.

Dacă Dumnezeu NU va împlini pentru Israel TOT ce a promis și a garantat lui Israel, El este necredincios!
Dacă Dumnezeu va împlini în biserică ce a promis Israelului, El este necredincios!
Dacă El nu-Și ține cuvîntul față de beneficiarul făgăduințelor Lui, El este necredincios!
Dacă El schimbă acest beneficiar și/sau forma promisiunilor Sale, El este necredincios!

Și-apoi, dacă Dumnezeu NU va împlini pentru Israel TOT ce i-a promis lui Israel, pe ce bază afirmăm că El va împlini pentru biserică TOT ce a promis bisericii? De ce am fi așa de încrezători?

Și dacă Israelul a fost înlocuit de biserică din cauză că a fost neascultător, iar promisiunile făcute lui au fost trecute în contul bisericii din același motiv, ce ne face să credem că biserica nu poate fi înlocuită de altcineva sau altceva și că promisiunile făcute ei nu ar putea fi redirecționate spre alt beneficiar?

Dacă promisiunile lui Dumnezeu nu sînt fundamentate în mod exclusiv pe credincioșia Lui, ele nu pot fi împlinite. Împlinirea lor nu depinde de atingerea din partea omului a unui anumit standard. Din cîte știu, Dumnezeu e perfect și nu se mulțumește decît cu perfectul, de aceea El cere perfectul. Tot din cîte știu, omul nu poate atinge standardul divin, iar prin asta să-și asigure împlinirea făgăduințelor divine.

Dar, TOT ce a promis Dumnezeu lui Israel se va împlini lui Israel. De asemenea, TOT ce El a promis bisericii i se va împlini acesteia. De ce? Pentru că Dumnezeu, doar El, e credincios. Ce spune, face și asta în ciuda falimentelor omului! La urma urmei, credincioșia cuiva este testată de falimentele și necredincioșia altcuiva.

E nevoie să facem loc în teologia noastră unei înțelegeri consecvente și coerente a credincioșiei lui Dumnezeu! Cred că o astfel de înțelegere ajută ca și teologia noastră să fie consecventă și coerentă (și invers!).

 

 

Anunțuri

Sînt cesaționist, dar …

Sînt cesaționist, dar …

cred că Duhul Sfînt are de spus și de lucrat în vremea de acum mult mai mult decît cred sau dau impresia unii (mulți?) cesaționiști;

cred că Biblia nu permite o îngropare a Duhului și lucrării Duhului în zilele noastre;

cred că cesaționiștii nu trebuie să neglijeze sau să minimalizeze măreția și puterea Duhului astăzi;

cred că trebuie să se trăiască, să se roage, să se predice, să se slujească, etc., prin puterea Duhului;

cred că orice creștin trebuie să trăiască cotidianul într-o continuă supunere conștientă față de Duhul și lucrarea Sa;

cred că trebuie evitată trîndăvia vis-a-vis de cele spirituale pe motiv că Duhul nu mai realizează astăzi anumite lucrări miraculoase;

cred că încrederea deplină în lucrarea Duhului trebuie să însoțească slujirea noastră asiduă și plină de zel; absența anumitor daruri nu e o justificare pentru încrederea falsă a unora că rezultatele lucrării lor depind de ei înșiși; acestea încă depind de Duhul Sfînt;

cred că și astăzi trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să facă minuni, DAR mai cred că trebuie să Îl căutăm pe Dumnezeu și în lucrurile mărunte, naturale, din viața de zi cu zi și asta pentru că El se găsește nu numai în cele supranaturale;

cred că dacă cesaționismul a creat impresia că Duhul ar fi mai puțin activ sau vizibil astăzi este din cauza cesaționiștilor care nu au înțeles bine cum stau lucrurile.  S-ar părea că sînt creștini (mulți?) care trăiesc, slujesc, predică, se roagă, etc., de parcă lucrarea Duhului în sine ar fi încetat și nu doar anumite daruri. Acesta e un fapt trist.

Sînt cesaționist, dar …

cred că trebuie să ne amintim că același Duh din vechime este Duhul din biserică, astăzi (fără a folosi acest argument în mod nesănătos pentru continuarea unor lucruri care, în prezent, sînt absente), că, în prezent, El a dat și dă daruri duhovnicești și că El face, în prezent, minuni!

Da,

cred că Duhul realizează cercetarea, convingerea, credința, pocăința, nașterea din nou, schimbarea, sfințirea, nădejdea, etc;

cred că cele tocmai menționate sînt minuni genuine din zilele noastre înfăptuite de Duhul; de aceea, niciun cesaționist nu trebuie să aibă vreo reticiență să vorbească despre minunile lui Dumnezeu din zilele noastre;

cred că menționarea acestor miracole nu ține loc de scuză pentru absența de astăzi a unor lucrări din vechime, nu este făcută din vreun complex de inferioritate față de continuaționism, nu este o încercare de a salva reputația Duhului în era în care trăim, nu este o încercare de contrabalansare a vreunei slăbiciuni cesaționiste;

cred că acestea au fost dintotdeauna minunile cele mai minunate dintre toate realizate vreodată de și prin Duhul în viețile oamenilor.

Spunînd acestea nu vreau să diluez distincția care există între minunile Duhului, pe de-o parte, și implicarea reală a Duhului din viețile oamenilor, care însă nu intră în categoria minuni, pe de altă parte. E clar, nu trăim o serie continuă de evenimente miraculoase în fiecare secundă. Experiențele noastre nu sînt doar supranaturale, ci și naturale. Duhul se implică în ambele. Distincția aceasta trebuie păstrată. Da, totul e har pentru noi, dar nu toate experiențele noastre sînt supranaturale!

Sînt cesaționist, dar …

cred că un cesaționist veritabil trăiește prin Duhul la fel de intens ca cei din perioada sau perioadele necesaționiste;

cred că viața personală și publică a creștinului, familia sa, biserica lui Cristos, închinarea și mărturia ei trebuie să fie dovezi limpezi ale lucrării puterii Duhului. Orice faliment la acest capitol nu este (neapărat) un rezultat al sistemului cesaționist, ci al adepților lui care se fac vinovați de diverse erori.

Nu trebuie să surprindă pe nimeni faptul că Duhul a lucrat și lucrează diferit de-a lungul istoriei. Maniera de lucru e diferită, însă lucrarea Sa continuă! E clar faptul că lucrarea Duhului nu s-a petrecut în același fel în istorie și asta pentru că așa a vrut El. Și mai e clar un lucru, dacă în anumite vremi El a lucrat diferit nu înseamnă că nu a lucrat deloc.

Sînt cesaționist pentru că sînt convins că anumite daruri duhovnicești nu sînt prezente în biserică, astăzi, însă în ce privește trăirea creștină, sfințirea, închinarea, slujirea, etc., susțin și pledez pentru continuarea implicării miraculoase a Duhului.

Sînt cesaționist și, din cîte întrevăd, așa voi rămîne. Etichetele sau categoriile teologice au importanța lor. Cred în ele și sînt un susținător al folosirii lor. În mod ultim, însă chestiunea fundamentală este ce spune Biblia despre Duhul și lucrarea Sa în viețile noastre, ale celor ce trăim în această perioadă a istoriei, și cum trăim noi ce spune Biblia despre subiectul acesta.

Da,

cred că sistemul cesaționist are lacune. Nu mă refer neapărat la teoria în sine, care, ca orice altă teorie sau sistem de interpretare, are nevoie de corecturi, finisări și îmbunătățiri. Mă refer la pericolul de a fi trecut cu vederea unele lucruri esențiale din cauză că focalizarea a fost îndreptată aproape, dacă nu chiar exclusiv înspre altele, importante și ele la rîndul lor. Unii, ca soluție, emigrează înspre biserici continuaționiste; alții înspre biserici promotoare ale senzaționalismului și spectacolului; alții, spre a-și salva bisericile, adoptă curente care mai de care mai atractive. Programe stufoase, trupe de laudă și închinare, evenimente cu grămada, predicatori invitați de peste tot și mai tot timpul, etc., sînt chestiuni servite în așteptarea mult doritei treziri. Lucrul acesta e trist, dar este și de înțeles și asta pentru că bisericile care odinioară erau biserici sănătoase au pierdut din vedere chestiunile amintite mai sus. Oamenii au sesizat lipsurile, iar în consecință au căutat soluții. Trist este și că bisericile odinioară sănătoase au impresia că lupta pe care trebuie să o poarte pentru cauza Domnului este să țină și mai tare la ceea ce este de fapt o pierdere din vedere a nevoii imense după puterea Duhului astăzi. Nu există niciun dubiu în privința perdantului. Biserica sănătoasă pierde teren de ani de zile. Soluția însă nu cred că este abandonarea cesaționismului în favoarea altor teorii sau curente, ci redescoperirea lucrurilor care, din neglijență, dintr-un patos care a dus la pierderea controlului și atenției, sau din alt motiv, au fost dacă nu abandonate și uitate, cel puțin minimalizate și neglijate.

Și da, această redescoperire este în perfect acord cu rămînerea la și ancorarea doar în ceea ce este scris!

 

Despre turnători și turnătorie. Fragmente dintr-o predică din Psalmul 52.

Unul dintre păcatele iubite de o anumită categorie de oameni este păcatul pîrei, al denunțării, al turnării. Acesta e păcatul care pentru mulți reprezintă cheia succesului și a promovării. Prin turnătorie turnătorul speră să fie promovat, să primească vreun lucru bun, să reușească în viață sau, cel puțin, să fie scutit de ceva rău. O părere bună despre sine creată în mintea celorlalți reprezintă un motiv mai mult decît suficient pentru activitatea sa mișelească. În orice caz, cel care pîrăște face asta pentru că speră să aibă parte de vreun avantaj oarecare. El nu face lucrul acesta în defavoarea sa, altfel ar face altceva. Tocmai de aceea turnătorul nu îl confruntă pe cel care greşeşte fără să trîmbiţeze în stînga şi-n dreapta greşelile respective. Interesul lui nu este să îl ajute pe semenul lui să se corecteze. Dacă ar face asta, viitorul lui promiţător ar fi năruit. Interesul lui este să se folosească de greşelile semenului pentru ca să propăşească. Nu, nu e interzis cu desăvîrșire să îi spui cuiva despre greșelile altcuiva. Una din diferențele majore este aceea că poți face asta spre binele celui care a comis greșeala sau în vederea ajutorării lui, lucru care este total absent din mintea denunțătorului. Pîrîșului nu-i pasă dacă semenul său suferă pe nedrept. Pîrîșului îi pasă doar de el și de propășirea sa, indiferent de mijloacele prin care ajunge la așa ceva. De foarte multe ori denunțul capătă nuanțe și valori eroice, laudative. Pîrîșul ajunge să creadă că asta este ce trebuie și e bine să facă în viață, de aceea el adoră să găsească momentul potrivit pentru a-și turna semenul.

Turnătorul, pe lîngă multe alte defecte, e un om mîndru. Unul dintre lucrurile principale cu care se mîndrește denunțătorul este răul pe care îl face. La urma urmei, el are un cuvînt de spus, e influent, e un om puternic, cum zice el așa se întîmplă, el nu-i un orișicare, cel puțin așa crede el. În cele din urmă turnătorul va afla că lucrurile se vor petrece nu după cum premeditează el, ci după cum plănuiește Dumnezeu. Turnătoria pînă la urmă se dovedește a fi ineficace. Dacă oamenii s-ar smeri, ei ar vedea inutilitatea și mîrșăvia turnătoriei. Un om smerit nu poate fi un turnător. Dacă cheia succesului unui om este pîra, omul respectiv nu are motive de mîndrie. Tind să cred că (mulți?) turnători, în adîncul inimii lor, se simt jalnic, realizînd că ceea ce fac e josnic, inuman, vrednic de dispreț, dar, în lipsă de altă cale de reușită în viață, fac ce pot și ei mai bine.

Turnătorul este, de fapt, un complex de calități josnice. El excelează nu numai la capitolul mîndrie, ci și la capitolele născocire, minciună, răutate, pasiune depravată, nedreptate, distrugere, lăcomie.

Pîra e un păcat foarte grav care merită o pedeapsă groaznică. Altfel spus, Dumnezeu nu suportă turnătorii, este împotriva lor și îi pedepsește. Turnătorii trebuie confruntați cu asta. În același timp, pîrîții ispitiți să devină pîrîși pentru ca astfel să scape de necazurile lor ar trebui să se gîndească mai bine înainte de a se pîngări. E mai bine să fii un pîrît la mîna bunătății divine decît un pîrîș aparent în curs de promovare asupra căruia însă planează mînia lui Dumnezeu.

E rău să fii pîrîș și e dificil să fii pîrît. E greu să fii în oricare dintre cele două ipostaze. Pîrîșului nu-i place să ajungă pîrît. Pe de altă parte, pîrîtul este ispitit să devină pîrîș, poate în felul acesta scapă de nedreptățile care i se fac. Pîrîșul (poate sau uneori) are povara conștiinței, a faptei rele pe care o comite. S-ar putea să fie bine de el pentru o anumită perioadă, însă chiar și el știe (sau poate ar trebui să i se reamintească faptul) că se-nvîrte roata. Pîrîtul, pe de altă parte, are conștiința împăcată, însă s-ar putea să sufere pe nedrept, s-ar putea să piardă ce are, să nu primească ce merită. Pîrîtul trăiește foarte mult cu speranța în dreptate, în echilibru, în îndreptarea lucrurilor. Nu e rău să trăiești cu speranță, însă e greu. Există o tensiune aici, iar ea este destul de apăsătoare.

Ca să sărim repede la final, știți ce, turnătorul toarnă pentru ca să ajungă ceva sau cineva și… nu ajunge. Omul lui Dumnezeu Îl lasă pe Dumnezeu să lucreze în viața lui, iar pentru el lucrurile vor sta altfel. Psalmul se încheie într-un mod aproape ironic la adresa denunțătorilor, însă mai mult și mai degrabă înălțător pentru omul lui Dumnezeu. În timp ce denunțătorul este praf și pulbere, omul lui Dumnezeu e ca un măslin verde în casa lui Dumnezeu, desfătîndu-se în Dumnezeu și în bunătatea Sa.

Dacă îți pregătești predica mai bine cînd…

cînd predici nu la 10 sau 100 de oameni, ci la 500 sau 1000,

cînd vrei ca ascultătorii să fie impresionați de deșteptăciunea ta,

cînd e cazul ca ascultătorii să se simtă jenați că n-au remarcat pînă acum cît de strălucit ești,

cînd intenționezi să dovedești bisericii că a făcut o alegere bună cu tine,

cînd între ascultători sunt niște nou-veniți sau niște musafiri, care nu te aud săptămînă de săptămînă,

cînd anterior ai avut o predică slabă și vrei să-ți iei revanșa să nu pici de prost-predicator,

cînd ai lipsit de la biserică o vreme din anumite motive și ai impresia că o predică bună va ține locul celorlalte pe care le-ai fi putut predica sau pe care trebuia să le predici,

cînd urmează să lipsești de la biserică o vreme și crezi că o predică bună le va înlocui pe celelalte pe care nu o să le poți predica,

cînd între ascultători este un alt predicator și vrei să-i predai o lecție,

cînd pur și simplu ți-e ciudă că un coleg de-al tău predică mai bine ca tine,

cînd serviciul divin se transmite și online sau pe vreun post de radio și te mai urmăresc și alții,

cînd ai dori ca anumite frînturi din predica ta să devină statusuri pe rețelele de socializare,

cînd vrei o mărire de salariu și nu știi cum să lași să se-nțeleagă,

cînd ai obținut de curînd vreo diplomă de master sau doctorat și vrei să dovedești că n-a fost la întîmplare,

cînd n-ai putut să obții nicio astfel de diplomă și vrei să demonstrezi că ai fi putut, dar că n-ai vrut, poate pentru că ai fost ocupat cu „slujirea” sau poate chiar în mod justificat,

cînd vrei să-i demonstrezi ceva vreunui membru care cu puțină vreme în urmă ți-a pus o întrebare la care ai fost incapabil să răspunzi,

cînd ai ajuns la un subiect preferat și acum e momentul să rupi gura tîrgului,

cînd nu faci altceva în biserică în afară de a predica și vrei să arăți oamenilor că tu nu faci multe, dar faci ce e cel mai important și cît se poate de bine,

cînd ești pur și simplu mai binedispus ca în alte dăți,

cînd ești invitat la o altă biserică să predici,

cînd ești invitat într-o biserică care n-are păstor și vrei să faci impresie pentru că-ți dorești postul cu pricina,

ATUNCI, „FELICITĂRI!”, PREDICI CUVÎNTUL PENTRU MĂRIREA ȘI SLAVA TA, NU PENTRU SLAVA LUI DUMNEZEU!

Maeștrii hermeneuți mai și măcelăresc Biblia din cînd în cînd. Psalmul 45

Dincolo de deosebita, incontestabila și, uneori, aproape inegalabila măiestrie a unor interpreți ai Bibliei, aceștia dau uneori dovadă de exces de zel. Pentru a exemplifica asta, voi sublinia cîteva din comentariile lor pe marginea unor versete din Psalmul 45, fără însă a face alte observații.

Versetele 8-9:

– The sequence of the thoughts and of the figures corresponds to the history of the future. When Babylon is fallen, and the hero riding upon a white horse, upon whom is inscribed the name “King of kings and Lord of lords,” shall have smitten the hostile nations with the sword that goeth out of His mouth, there then follows the marriage of the Lamb, for which the way has been prepared by these avenging victories (Rev_19:7.). It is this final ga’mos which the Psalm, as a song of the congregation, when the light was dawning upon the Old Testament church, sees by anticipation, and as it were goes forth to meet it, rejoicing to behold it afar off.

– viewed in the light of the New Testament, it is that music of citherns or harps which the seer (Rev_14:2) heard like the voice of many waters and of mighty thunder resounding from heaven. The Old Testament poet imagines to himself a royal citadel that in its earthly splendour far surpasses that of David and of Solomon. Thence issues forth the sound of festive music zealous, as it were, to bid its welcome to the exalted king.

– Who are those daughters of kings and who is this queen standing in closest relationship to the king? The former are the heathen nations converted to Christ, and the latter is the Israel which is remarried to God in Christ, after the fulness of the heathen is come in. It is only when Israel is won to Him, after the fulness of the heathen is come in (Rom_11:25), that the morning of the great day will dawn, which this Psalm as a song of the church celebrates.

Versetele 10-12:

– As regards the meaning which the congregation or church has to assign to the whole passage, the correct paraphrase of the words “and forget thy people” is to be found even in the Targum: “Forget the evil deeds of the ungodly among thy people, and the house of the idols which thou hast served in the house of thy father.” It is not indeed the hardened mass of Israel which enters into such a loving relationship to God and to His Christ, but, as prophecy from Deut. 32 onward declares, a remnant thoroughly purged by desolating and sifting judgments and rescued, which, in order to belong wholly to Christ, and to become the holy seed of a better future (Isa_6:13), must cut asunder all bonds of connection with the stiff-neckedly unbelieving people and paternal house, and in like manner to Abram secede from them. This church of the future is fair; for she is expiated (Deu_32:43), washed (Isa_4:4), and adorned (Isa_61:3) by her God. And if she does homage to Him, without looking back, He not only remains her own, but in Him everything that is glorious belonging to the world also becomes her own. Highly honoured by the King of kings, she is the queen among the daughters of kings, to whom Tyre and the richest among peoples of every order are zealous to express their loving and joyful recognition. Very similar language to that used here of the favoured church of the Messiah is used in Psa_72:10. of the Messiah Himself.

Versetele 13-15:

 This is also in harmony with the allegorical interpretation of the Psalm as a song of the church. The bride of the Lamb, whom the writer of the Apocalypse beheld, arrayed in shining white linen (byssus), which denotes her righteousness, just as here the variegated, golden garments denote her glory, is not just one person nor even one church, but the church of Israel together with the churches of the Gentiles united by one common faith, which have taken a hearty and active part in the restoration of the daughter of Zion. The procession moves on with joy and rejoicing; it is the march of honour of the one chosen one and of the many chosen together with her, of her friends or companions; and to what purpose, is shown by the hopes which to the mind of the poet spring up out of the contemplation of this scene.

Versetele 16-17:

– All this has its first and most natural meaning in relation to contemporary history but without being at variance with the reference of the Psalm to the King Messiah, as used by the church. Just as the kings of Judah and of Israel allowed their sons to share in their dominion (2Sa_8:18; 1Ki_4:7, cf. 2Ch_11:23; 1Ki_20:15), so out of the loving relationship of the daughter of Zion and of the virgins of her train to the King Messiah there spring up children, to whom the regal glory of the house of David which culminates in Him is transferred, – a royal race among which He divides the dominion of the earth (vid., Psa_149:1-9); for He makes His own people “kings and priests, and they shall reign on the earth” (Rev_5:10). Those children are to be understood here which, according to Psa_110:1-7, are born to Him as the dew out of the womb of the morning’s dawn – the every-youthful nation, by which He conquers and rules the world. When, therefore, the poet says that he will remember the name of the king throughout all generations, this is based upon the twofold assumption, that he regards himself as a member of an imperishable church (Sir. 37:25), and that he regards the king as a person worthy to be praised by the church of every age. Elsewhere Jahve’s praise is called a praise that lives through all generations (Psa_102:13; Psa_135:13); here the king is the object of the everlasting praise of the church, and, beginning with the church, of the nations also. First of all Israel, whom the psalmist represents, is called upon to declare with praise the name of the Messiah from generation to generation. But it does not rest with Israel alone. The nations are thereby roused up to do the same thing. The end of the covenant history is that Israel and the nations together praise this love-worthy, heroic, and divine King: “His name shall endure for ever; as long as the sun shall His name bud, and all nations shall be blessed in Him (and) shall praise Him” (Psa_72:17).

(Keil & Delitzsch, Commentary on the Old Testament, Psalm 45, e-Sword).

Să ne numărăm bine zilele! Ziua 1, ziua 2, ziua 3… ?! (PROPUNERE)

Datorită Psalmului 90:12 unii oameni s-au gîndit să-și numere zilele trăite pînă-n prezent. Aceasta nu e o preocupare nechibzuită, bineînțeles. Să numeri zilele trăite pînă-n prezent reprezintă, cred, o activitate înțeleaptă. În felul acesta numeri o mulțime de binecuvîntări, dar tot în felul acesta vezi și că ești totuși efemer. Viața trece repede, iar trecutul, care devine din ce în ce mai mare, ne mărturisește asta. Pe măsură ce trecutul crește, viitorul (pe pămînt) se micșorează și, astfel, odată cu acesta din urmă și restul zilelor noastre.

Nu mi se pare însă că Psalmul 90:12 ne îndeamnă să privim în trecut. Da, în psalm, se subliniază vremelnicia pămîntenilor păcătoși (v 3-6), dar cred că versetul 12 este plasat în mijlocul frămîntării lui Moise nu din cauza vremelniciei omului, ci datorită mîniei divine ce apăsa asupra evreilor. Contextul posibil, dacă nu probabil, al psalmului este acela al groazei lui Moise în fața pedepsei divine împotriva generației de evrei condamnate la 40 de ani de pribegie prin pustiu. Văzînd ani la rînd cum semenii lui mureau datorită acestei urgii, omul lui Dumnezeu face constatări pe marginea lucrurilor la care era martor (vezi, de exemplu, versetele 7-10). După acestea, versetul 11 lansează o întrebare cheie, importantă pentru viața poporului evreu, dar și pentru înțelegerea următorului verset. Ca să parafrazez versetul 11, întrebarea pare să fie următoarea: E cineva care știe să trăiască în conformitate cu sfințenia lui Dumnezeu și cu teamă față de El? Întrebarea din verset conține și soluția în cuvintele așa cum se cuvine să se teamă de Tine (sau potrivit cu temerea de Tine conform GBV, București 2001). Întrebarea aceasta nu aștepta un răspuns negativ, Doamne ferește! Un răspuns negativ (nu, nu este nimeni care să se teamă de Tine așa cum se cuvine) ar fi însemnat că nimeni nu urma să mai ajungă în Canaan, Dumnezeu omorîndu-i pe toți datorită neevlaviei. Întrebarea e menită tocmai să realizeze ceva bun, să inoculeze evlavie în oameni, evlavie de care era nevoie în relația cu acest Dumnezeu sfînt.

În versetul 12, dincolo de rugăciune, se află răspunsul. Acela este omul care cunoaște adevărata înțelepciune, cel care își numără bine zilele, iar un astfel de om este numai acela care trăiește conștient de sfințenia lui Dumnezeu și cu teamă față de El. Probabil e mai bine să înțelegem termenul ebraic chein din versetul 12 în sensul de astfel (GBV, București 2001) și nu neapărat de bine. Cuvîntul astfel indică o corespondență între conținutul versetului 12 si cuvintele așa cum se cuvine să se teamă de Tine din versetul anterior, făcînd trimitere la el. Și într-un caz și în celălalt se face referire la un standard în lumina căruia ei trebuiau să trăiască. Așadar, prin să ne numărăm astfel zilele ni s-ar spune să trăim în conformitate cu evlavia tocmai menționată. Versetele ulterioare (v 13-17) sunt, în mod evident, concentrate pe zilele care urmează, nu pe zilele care au trecut.

Prin urmare, versetul 12 pare să nu comunice ideea: cine-și numără zilele și înțelege că e vremelnic e înțelept, deși asta este totuși înțelepciune. El nu pare să comunice nici ideea: uitați-vă în trecut, la ce s-a întîmplat pînă acum în toți acești ani și veți deveni mai înțelepți, deși oricare s-ar fi uitat în trecut ar fi învățat lecții foarte importante. Și nici: numărați zilele care v-au mai rămas ca să vă înțelepțiți. A număra zilele pe care le mai ai de trăit nu constituie, în sine, evlavie și înțelepciune, deși, ce-i drept, ar putea contribui la acestea. Chiar dacă cei care știau că nu vor intra în Canaan puteau identifica zilele pe care le mai aveau de trăit, Moise pare preocupat de generația de atunci, dar și de copiii lor (v 16). E posibil, mai degrabă, ca versetul să exprime dorința pentru evrei de a deveni temători de Dumnezeu, lucru care i-ar fi ținut departe de răzvrătire împotriva Domnului și care le-ar fi garantat favorul viitor al lui Dumnezeu, favor despre care se vorbește începînd cu versetul 13.

Așa că, să ne numărăm astfel zilele pe care le mai avem de trăit: să vrem să trăim cu evlavie, în teamă de Domnul și în înțelepciune, să avem o astfel de perspectivă asupra vieții noastre. O altfel de viață este condamnată la pedeapsa urgiei divine și… cine ar vrea să trăiască astfel?

P.S.

Pentru o părere interesantă pe marginea Ps 90:12 vezi și următorul articol: CITEȘTE AICI.

Anatomia emoțiilor noastre

Cînd știi că un lucru e bun și că trebuie să-l practici sau că un lucru e rău și că trebuie să te ferești de el, dacă pofta te controlează, degeaba știi ce știi. The HEAD rules the BELLY through the CHEST. MINTEA biruiește POFTA prin AFECTE.

Următoarea prelegere prezintă ideea aceasta: The anatomy of our emotions.

Vezi, de asemenea: Omul om – Cum funcționează lucrurile?